România mea :)

La mulți ani, Românie, te iubim!

P.S. Datele sunt luate de aici. Mi s-a părut foarte interesant site-ul. 

P.P.S. După aproximativ o oră de la momentul în care făcusem print-screen-ul cu numărul locuitorilor (LIVE!), mai dispăruseră câțiva...

Adam Curtis about how all of us have become Richard Nixon

Well, that's one way to look at it.

Meteorit

Iaca ce-am ratat astă-noapte! Dacă dorm...

Joe Cocker - Ring Them Bells

 Şi... în loc de cântec de Crăciun, ceva aparte, dar nu departe...

Mi-e din ce în ce mai clar că am trecut în partea cealaltă a vieţii: sunt din ce în ce mai multe numele cele care se duc... şi din ce în ce mai puţine cele noi care să mi se pară la fel de importante...

RIP, Joe Cocker, we'll ring them bells for you... but we'll leave the hat on...

P.S. Ştiu că e a lui Dylan, dar mi-a plăcut întotdeauna interpretarea lui Cocker...

"Does the Ocean Think?" :)

Serialele astea de pe Discovery Science sunt excelente! Episodul ăsta m-a lăsat fără cuvinte :))

P.S. Poate de-asta iubim marea ca pe o fiinţă de care, uneori, ni se face dor?

Netherlands for #MH17. Dignity and respect

Frans Timmermans, Minister of Foreign Affairs

No need for words.

Videos from here.

Cele două feţe ale Lunii

Varianta oficială. Neil Armstrong punea piciorul pe Lună pentru prima dată, pe 20 iulie 1969. Apollo 11 devenea unul dintre cele mai răsunătoare succese ale misiunilor spaţiale.

Şi, pentru că nu neglijăm (nicioadată :D) vreo teorie a conspiraţiei, reversul medaliei arată aşa:

Mai multe despre "Moon Hoax", aici.

P.S. Umberto Eco avea undeva un pasaj care-mi pare foarte logic referitor la povestea asta...

El discuta, de fapt, despre raportul Adevăr-Încredere în lumea reală şi în cea ficţională, susţinând că pornim de la o premisă greşită: "Noi credem că în lumea reală trebuie să conteze principiul de Adevăr (Truth), în timp ce în lumile narative trebuie să conteze principiul de Încredere (Trust). Şi totuşi, şi în lumea reală principiul de Încredere e tot atât de important cât şi [sic!] principiul de Adevăr." Astfel, suntem absolut siguri de Adevărul faptului că Scarlett s-a căsătorit cu Rhett, dar în lumea reală suntem nevoiţi să cântărim cu atenţie Încrederea pe care o acordăm surselor noastre, pentru a decide ce e adevărat şi ce nu.

Deci:  "În termeni epistemologici, nu putem fi siguri că americanii au fost pe Lună (...). Să încercăm şi noi să fim sceptici şi puţin paranoici: se poate să se fi întâmplat ca un grup de conspiratori (oameni ai Pentagonului sau ai canalelor de televiziune) să fi organizat o Mare Falsificare. Noi, cu alte cuvinte toţi cei care am urmărit lucrul acesta la TV, am acordat încredere imaginilor care ne vorbeau despre un om pe Lună. Există totuşi un motiv pentru care putem să credem că americanii s-au dus pe Lună: e faptul că ruşii nu au protestat şi n-au denunţat impostura. Ei aveau posibilitatea să controleze, să dovedească că e vorba de o păcăleală, şi aveau toate motivele să o facă, imediat ce ar fi putut. Nu au făcut-o, iar acesta e un bun motiv ca să mă încred în ei. Deci americanii au fost pe Lună. Dar vedeţi cum hotărârea că ceva e adevărat sau fals în lumea reală presupune multe decizii, destul de dificile, în ce priveşte gradul de încredere pe care eu îl conced comunităţii [...]."

(Şase plimbări prin pădurea narativă)

    

Not a Good Day, Madiba.

Azi a fost Mandela Day.



Iar începând de ieri, a fost mai întâi MH17...
Updates and images.


Şi apoi Gaza...

Updates and perspectives.

Get a life.

Mi-o lăsat un hater mesaj pe Facebook. Cu poză elocventă. Greţos.

I-am dat laic, să nu se simtă singur. Şi block. Pentru că pot.

P.S. Nu înţeleg mizeriile astea... nici la oamenii mici, nici la oamenii mari.
Frate, n-ai treabă destulă-n viaţa ta?

Sunt mai frumoasă :)

Am găsit aici (via FB) un experiment care m-a impresionat plăcut. Deşi cred că are o hibă: contactul scurt stabilit cu cealaltă persoană poate fi, în egală măsură, şi unul conflictual... şi atunci presupun că în viziunea celuilalt aş avea, în plus, nişte şerpi pe cap :D :D :D



Dar ideea e interesantă. Şi încurajatoare :)

P.S. Şi mulţumită Mikăi, am aflat şi sursa.

Quantic Stuff

Azi, Google l-a sărbătorit pe Niels Bohr :)

Moment în care mi-am amintit de un documentar din seria "Lucruri pe care eu n-o să le pricep niciodată de-adevăratelea", dar mă intrigă şi mă fac curioasă ca o mâţă :)) - "Quantum Leap".

Cel mai tare mi-a plăcut secvenţa cu labirintul... m-am gândit atunci la cât de repede am găsi soluţiile cele mai bune la toate problemele... la cât am fi de eficienţi şi câştigători... Oare cât de blazaţi şi inerţi am deveni?

E un paradox pe-aici pe undeva, dar nu-l pot aşeza în gând limpede: deci fizica quantică spune că totul în univers e o sumă infinită de posibilităţi, dar putem construi aparate ca să le eliminăm rapid pe cele care nu-s bune, pentru a ajunge la soluţii/certitudini?

Şi Einstein n-o să se bucure?

Mihai

A trecut o viaţă de om...

Facts

Venită pe FB de aici, via Sormea.

:))

Experimentul Washington Post, 2007

Acum 5 ani, pe 12 ianuarie 2007, "The Washington Post" făcea un experiment care a stârnit, până azi, o mulţime de reacţii interesante: Joshua Bell (incognito) a cântat muzică clasică, timp de vreo 40 şi ceva de minute, la o oră de vârf, într-o staţie a metroului din Washington. Rezultatul şi concluziile legate de gradul de cultură al rasei umane au fost aproape dezastruoase :)) Unul dintre cei mai talentaţi instrumentişti din lume, interpretând unele dintre cele mai reuşite piese muzicale, cu una dintre cele mai scumpe viori făcute vreodată... n-a avut aproape niciun impact asupra oamenilor, grăbiţi spre locurile de muncă şi absorbiţi de propriile probleme. Aveţi aici detaliile experimentului, iar aici o serie de discuţii ulterioare. Povestea este spectaculoasă şi am tot citit pe net fel şi fel de "luări de cap", despre cât de jalnici suntem şi cum nu ştim să apreciem lucrurile frumoase, cum trece viaţa pe lângă noi şi suntem vai de mama noastră, cum doar copiii pot să aprecieze adevăratele valori - pentru că cei mai receptivi la muzica lui Bell au părut a fi copiii (poate pentru că ei nu se grăbeau la serviciu şi nu aveau nevoie de salariul pe luna aia, zic). Ş.a.m.d.

Eu cred că experimentele concepute pentru a demonstra ceva trebuie să stabilească foarte clar contextul şi premisa. Nu e un secret pentru nicio fiinţă raţională că nu toţi oamenii agreează muzica clasică, iar lucrurile elitiste nu sunt elitiste în mod nejustificat. Bach şi Bell se ascultă în intimitate sau într-o sală de concert. De-asta mie povestea asta mi se pare interesantă, dar nu relevantă, şi în niciun caz tragică. Nu pot să-mi închipui ce-o fi fost în sufletul lui Bell, cum şi-o fi închipuit el că va îmblânzi păgânii cu sunetele viorii lui... înainte de a se demonstra cât de simplist alege uneori creierul uman... Probabil că o lege nescrisă spune că toate se fac în timpul potrivit lor: când trebuie să muncim, muncim (iar călătorii aceia mergeau la lucru, că altfel ar fi fost acasă, dormind tun), când vrem să ne destindem, ascultăm muzica ce ne place - şi nu tuturor ne place la fel. Iar eu iubesc oareşice muzică clasică, însă nu sunt sigură că m-aş fi oprit. :) M-am gândit serios la asta: nu sunt sigură că aş fi fost măcar atentă să văd cine cântă, în cele câteva minute cât aş fi poposit în staţie, şi nu cred că m-aş fi oprit. Asta în condiţiile în care - să fie clar! - eu m-aş mărita cu Joshua Bell şi l-aş lua acasă dacă l-aş prinde :))  

Pentru copiii - mei :) - care citesc postul, am 3 propuneri, în funcţie de gradul lor de "suportabilitate" :))

1. O serenadă a lui Schubert



2. Puţin mai lung, un fragment din "Simfonia spaniolă" a lui Lalo :)




3. Şi ultima parte din singurul concert de vioară al lui Beethoven, probabil cea mai frumoasă - vreodată! - piesă compusă pentru acest instrument.


Este unul dintre concertele mele preferate şi îl aveţi aici în întregime, cu Bell alături de celebra orchestră fără dirijor - Orpheus Chamber Orchestra.

"Citizen Kane", 1941

Acum ceva timp am găsit, din pură întâmplare, un documentar despre teribila confruntare dintre Orson Welles şi William Randolph Hearst, despre scandalul în urma căruia ne-a rămas celebrul Citizen Kane. M-am învârtit puţin în jurul subiectului, aşa cum mi se întâmplă uneori, iar acum recomand călduros:

The Battle Over Citizen Kane - documentarul mi s-a părut foarte bun pentru a înţelege personalităţile puternice ale celor doi protagonişti, pentru a înţelege reacţiile celor care au jucat vreun rol în povestea asta. Nu ştiu dacă neapărat concluzia materialului este adevărată - autorii consideră că această confruntare cu Hearst a cam pus capăt carierei incredibile a lui Welles -, însă admit că trebuie să fie groaznic de greu să-ţi întreci cea mai mare realizare, dacă o creezi pe la 20 şi ceva de ani. Am pus aici doar prima parte a documentarului, celelalte se pot găsi cu uşurinţă în related pe YouTube, pentru cine doreşte.




Citizen Kane este astăzi considerat unul dintre mai bune filme care s-au făcut vreodată în cinematografia hollywoodiană (unii spun că este cel mai bun). Şi poate, dacă nu ar fi fost vorba de America şi de celebrul ei First Amendment, ar fi ars şi n-ar fi văzut niciodată lumina zilei.




Prin 1999 (eu l-am văzut prin 2000-şi-un-pic, înainte chiar să văd originalul), au făcut şi un film artistic - RKO 281 - despre povestea asta, care mie mi-a plăcut foarte mult şi care aduce cu sine şi partea... emoţională a întregii istorii, cea care lipsea documentarului.




Şi iată ultimul interviu al lui Orson Welles, luat în 1985, - se pare - cu două ore înainte de a deceda.

Despre faimă

Refuz să ţin minte cum îl cheamă pe nenorocitul ăla de ucigaş din Norvegia.

-----

Ce mi se pare enervant e faptul că ochiul meu a reuşit să ţină. Nu pot să reproduc numele (dac-aş vrea, prin absurd să zicem), dar de fiecare dată când îl văd prin presă, fie şi fugitiv, ştiu despre cine e vorba. Teribilă nepricepere a ochiului care-şi trădează stăpâna! Iremediabilă neconcordanţă între memoriile capului meu: una - involuntară - care o trădează pe cealaltă - voluntară.

-----

Mă, ochiule, mă! Mă frustrezi, măh!

?

De ce urmăresc la ora asta o emisiune despre felul în care FOX News era obraznic, distorsiona realitatea şi modifica ştirile, susţinându-i evident pe republicani în timpul administraţiei Bush Jr.? Pe B1TV. Question mark.

...

Pe unde se fac alegeri anu' ăsta şi "noi" cu cine votăm, coane Iancule?

Un an 2012 cât o viaţă vă doresc!

Prima dată m-am gândit să tratez cu seriozitate acest moment atât de solemn... După care m-a răzgândit. A woman's prerogative, cum se zice :D

Prin urmare. Am plecat de aici (şi pe-asta o las aşa, să nu spuneţi că-s cârcotaşă prea din prea!):

Videoclipul la care mă trimitea fratili Google era ăsta, dar pentru că l-am tot văzut share-uit pe net şi e prea... "eroic" pentru gustul meu, am optat pentru ăsta!




Apoi mai era muzica... "Happy New Year" pe toate drumurile şi ABBA. Doamne, cât ABBA... şi iar ABBA. Aşa că am decis - fără prea multe mustrări de conştiinţă, pot să zic - să vă ofer altceva, de la Billy Craig :)




Tot aşa, în loc să vă arăt Pământul din cosmos, de unde se vede frumos ca aici, vi-l arăt de-aproape, de la noi şi cu tot cu oameni (cum l-am primit via FB).


P. S. la asta: De fapt, mai bine îl admirăm şi de-acolo :) să nu uităm cât de mici şi proşti suntem :)


În loc de ceasul care bate fără greş miezul nopţii, iată maşina care vă naşte anul dintr-o greşeală :)




Iar în loc de urările cuminţi pe care vi le trimite toată lumea...




La mulţi ani!
:)

Kenny Rogers - "Last 10 years"

Îmi place tare mult piesa asta dedicată lui Chris Reeve, care s-a stins acum 7 ani în ziua asta. Mi-au atras atenţia versurile, iar apoi am găsit un clip cu imagini potrivite după ele :)

Via Trilulilu

P.S. Au mai trecut câţiva ani de când a apărut piesa... ar mai fi câte ceva de pus pe listă, nu?

Gata vacanţili (2)

Anul ăsta am fost în Italia pentru a doua oară. Data trecută (acum trei ani), zburam pentru prima dată cu avionul, poposeam la Camposampiero (ca şi acum, pentru că prietena la care mă duc acolo stă), apoi vizitam Padova, Veneţia şi Verona :) De la Roma aveam doar cadouri :)) De data asta, am diversificat puţin şi am umblat mai mult cu trenul. Pe distanţe mai mari adică. În afară de cunoştinţele vechi - Padova (care oricum mi-e dragă şi pe care am început să o cunosc) şi Veneţia (unde nu se poate să nu alerg măcar un pic printre gondole), îmi mai pusesem în cap să ajung la Florenţa, la Milano şi la Roma. Şi am :) O să vă spun ce-am văzut pe unde am fost, şi ce n-am reuşit, din pricina timpului extrem de scurt pe care l-am avut la dispoziţie. Asta pentru că lucrurile s-au desfăşurat cam aşa: urcat în tren de dimineaţa, ajuns în gara principală, cumpărat hartă, bătut oraş cu picioruşele şi urcat seara în trenul de întoarcere. Pentru mine încape atâta fericire în planul ăsta, încât nu-s capabilă să vă spun cu vorbe... Nu-mi pare rău nici de bani, nici de timpul puţin, nici de ce n-am apucat a vedea (DESTULE!). M-am întors din Italia cu picioarele umflate şi durute, dar cu inima cât o pâine!

Sigur, e de la sine înţeles că n-am putut vedea nimic pe dinăuntru, decât locuri în care costurile de intrare erau reduse sau 0, şi în care nu se cerea timp de stat la cozi, aşa că nu pot să vă spun poveşti despre muzee şi galerii de artă. Pot să vă zic despre slush/granita pe care am băut-o peste tot pe unde am găsit-o, însă :)) În Padova ştiu aproape pe de rost drumul până în frumoasa Prato della Valle, iar de data asta am descoperit Grădina Botanică, ce arăta foarte bine privită din pragul porţilor. În Veneţia, mi-aş fi dorit să văd măcar de data asta San Marco pe dinăuntru; circuitul muzeal nu era foarte scump şi include şi Palazzo Ducale, dar timpul pe care îl alocasem eu lagunei nu-mi permitea să-l parcurg. Şi apoi... abia aştept următoarea vizită :)) Am umblat cu vaporettele de mi-a venit rău, şi am reuşit să ajung în Insula San Michele, cimitirul veneţian în care se odihnesc Ezra Pound şi Igor Stravinski. Şi, bineînţeles, cineva îmi datorează o plimbare cu gondola sub clar de lună :D

Florenţa a fost o dorinţă împlinită. Voiam de multă vreme să calc puţin pe urmele lui Dante şi ale lui Michelangelo... Dacă mergeţi cu Frecciargento, veţi descoperi că de la Bologna la Florenţa, drumul e aproape un tunel uriaş, săpat în munte. Oraşul este năucitor, cu istorie şi artă la tot pasul, cu străzi înguste care nasc impresia că trebuie să analizezi fiecare piatră cu atenţie, pentru că sigur îţi scapă ceva. M-am gândit la un moment dat că mi-a plăcut mai mult Verona anul trecut, dar mi-am dat seama că totuşi nu pot face o comparaţie cinstită între ele, pentru că nu au aceeaşi savoare şi aceeaşi lumină. Domul din Florenţa este in-cre-di-bil de frumos, statuile Florenţei sunt mag-ni-fi-ce. N-am reuşit să intru în Galleria dell'Accademia, unde tânjeam să-l văd pe "David" cel atins de mâna lui Buonarroti, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu celebra copie din Piazza della Signoria :) Nici în casa lui Dante, pe care am căutat-o şi care era asaltată de turişti. Le-am văzut însă amândurora mormintele din Santa Croce, construcţie ce mi-a plăcut rău şi unde lumea nu prea dădea năvală. Mi-au rămas în suflet podurile Florenţei, iar Ponte Vecchio a fost o încântare.

Milano a fost o mare surpriză! Are cel mai vizibil punct de informare pentru turişti şi hărţi gratis, :)) gara milaneză este un spectacol în sine, iar Domul mi-a tăiat respiraţia! Mi-a plăcut chiar mai mult decât cel din Florenţa, cu piaţa lui uriaşă şi albă sub paşii călătorilor şi cu porţile de jur împrejur deschise permanent vizitatorilor, astfel încât n-am aşteptat niciun minut la intrare şi am putut să zăbovesc sub impresionantele cupole de piatră exact atâta vreme câtă am avut. Galleria Vittorio Emanuele II te duce de acolo direct la Scala, iar Via Dante te poartă, printre steaguri din lume, către Castello Sforzesco. M-am oprit să mă odihnesc în Parcul Sempione, de unde am pornit apoi în căutarea Santei Maria delle Grazie, pe care am vizitat-o fără "Cina cea de taină" - pentru acesta din urmă trebuie să te programezi telefonic şi să nu ratezi ora de vizită :) Data viitoare ştiu :) La întoarcere, am coborât repejor la metrou şi, cu 1 euro, în 10 minute eram în gară.

Roma a fost o extravaganţă :) Am cheltuit cât pentru toate celelalte la un loc, dar a meritat! N-am avut decât 4-5 ore între două trenuri, aşa că am optat pentru Hop On - Hop Off, conştientă fiind că altfel risc să umblu aiurea prin căldura de infern, fără să apuc să văd mare lucru. Prin urmare, am luat frumos la rând Linia Roşie şi Linia Albastră, am pozat în draci tot ce vedeam pe drum şi am debarcat la Vatican de unde, pe străduţe înguste şi netrecute pe hărţi, am căutat Piazza Navona, Pantheonul, Columna lui Traian... Cu jumătate de ceas înainte de ora la care aveam tren, am oprit un taxi şi l-am rugat să poposească scurt la Fontana di Trevi, mi-am aruncat moneda cu dorinţa (în capul vreo cuiva, probabil, pentru că erau SUTE de oameni acolo!) şi am gonit spre Roma Termini. Un final strălucitor pentru una dintre cele mai dragi sufletului meu călătorii :)

P.S. Pe albumul de Picasa aveţi poze cu toate astea, iar dacă vreţi să vedeţi şi altele, sunt pe FB, aici.
P.P.S. Capela Sixtină :) ... Next time.

Italia, 17-23 august 2011