Buongiorno, Principessa! (V)

Am văzut Verona chiar de ziua mea mică. Mi-a fost dăruită ca un cadou – anticipat – de aniversare. Şi am primit-o cu braţele deschise, deşi nu mă consider o romantică în toată legea. Atâta că îmi plac lucrurile cu semnificaţie… Îi dedicasem o singură zi, una dintre ultimele ale şederii mele în Italia, prin urmare nu mă pot lăuda, în ceea ce o priveşte, decât cu o iuţire de paşi, repezită în căutarea unei poveşti… Însă trebuie să recunosc extraordinara impresie pe care liniştea şi atmosfera ei luminoasă mi-au lăsat-o în suflet.

Am coborât la staţia numită Verona Porta Nuova, aproape de centrul vizitat al oraşului. Lăsând gara în spate şi luând-o voiniceşte spre dreapta, am găsit impunătoarea Porta Nuova, care deschide călătorului drum de bătut şi ochi de văzut. Artera pe care am păşit se cheamă Corso (încă o dată) Porta Nuova şi se întinde, caldă şi strălucitoare, dând impresia unei limpezimi fără cusur, până la Portoni della Bra. Zidul care poartă acest nume dă voie privirii să întrezărească – prin două frumos boltite arce, între care bate din vechime un orologiu, uriaşa deschidere spre cer a pieţei pe care oamenii locului o numesc, simplu, la Bra. Bătând încântată din palme, am alergat puţin după trenuleţul veronez – colorat şi gălăgios, mi-a amintit de vacanţele de la mare din vremile copilăriei, mi-am muiat degetele în apa fântânii arteziene – curată şi strălucindă, mi-a făcut poftă de o bătaie cu stropi… Ne-am oprit apoi lângă zidurile Arenei Romane, situate în centrul istoric al Veronei, una dintre imaginile-simbol ale acestui oraş şi al treilea ca mărime în Italia (după Colosseum şi cel capuan). Amfiteatrul este, în fiecare an, gazda unui festival liric ce a fost inaugurat în 1913 cu Aida lui Verdi şi unde, mai târziu, s-a produs adevăratul debut al Mariei Callas. Fără să vreau, istoria romanilor mă strivea încă o dată, iar sângele meu îşi mai aducea aminte de îngenuncherea Regelui în munţii Daciei; mă lăsam, însă, cutremurată, de puterea cotropitorilor mei de a învinge timpul…

Înainte de a părăsi zidurile arenei, ne-am lăsat ademenite să facem câte o poză cu un gladiator, leşinat de căldură şi căutând răcoarea iluzorie a umbrei. Ne făcuse semn pe muţeşte să ne apropiem, după ce ne văzuse umblând vesele prin parc şi fotografiind toate câte ne ieşeau în cale. Am ezitat un strop, dar ce-ar mai fi contat încă o extravaganţă! Cu doi euro de căciulă ne-am lăsat ameninţate de spada romană. „Eroul” n-a scos un sunet tot timpul acesta, deşi încercasem să facem conversaţie şi în italiană, şi în engleză, şi în franceză, şi în ce ne mai pricepeam. Ne-a pus puţin pe gânduri tăcerea, iar nelămurirea a rămas ascunsă în noi ceva timp. Până când, obosite de alergătură la un moment dat, ne-am oprit să ne tragem sufletul şi ne-a lovit, pe amândouă, revelaţia: era român! Nu voise să se dea de gol şi nici să ne scape de muşterii, iar noi căzusem în plasă! Sigur, n-o să ştim niciodată cu certitudine asta, dar ne-am distrat copios, iar eu m-am simţit, dintr-0 dată, ca acasă!

Una dintre cele mai interesante senzaţii pe care le-am trăit în Verona a fost impresia că Shakespeare îi aparţine… Sau invers. La fel cum amândurora le aparţine povestea în căutarea căreia pornisem.

Chipul Marelui Britt veghează chiar la intrarea în La Bra, pe treptele Lapidariului Maffeian, alături de celebra replică a lui Romeo: „There is no world without Verona walls”… Pornirăm şi noi în căutarea Giuliettei, femeia care a făcut celebră vechea cetate. Am păşit cu nerăbdare pe Via Cappello, inundată de mulţimea de curioşi care căutau acelaşi lucru ca şi noi. Micuţa stradă, păstrând aspectul tipic al vechilor străzi veroneze, a devenit una dintre cele mai circulate pietonale ale oraşului, loc de pelerinaj şi mângâiere pentru toate rasele şi religiile lumii – şi cred că erau toate reprezentate acolo, în după-amiaza luminoasă în care am poposit şi noi, bătând la porţile Capuletilor. În afară de faptul că mulţimea de călători trădează de departe locul, la casa di Giulietta nu poate fi ratată: pereţii şi uşile ei sunt acoperite cu miliarde de caractere din toate limbile pământului, strat peste strat, culoare peste culoare, inimă lângă inimă şi zbor lângă zbor, mari, mici, potrivite, curajoase sau timide, simple sau înflorite, bătând însă în acelaşi ritm al unui sentiment pe care îl cunoaştem cu toţii. Curtea se deschide vizitatorilor după ce trec pe sub o cupolă acoperită, de sus până jos, cu înscrisuri sau hârtii lipite la repezeală, improvizaţii ce trădează surpriza în faţa zidurilor desenate şi plăcerea de a se deda unui joc la care toată lumea pare să subscrie tacit… M-am tot întrebat, de atunci, cine şi-o fi scris prima dată mesajul de dragoste… mi-au părut îngăduitori italienii (puteau să tot văruiască peste) şi mi s-au dezvăluit înţelepţi în a pricepe că istoria obişnuieşte să-şi lase cum doreşte semnele, fără a ţine cont de convenţiile şi codurile morale sau de bună purtare ale oamenilor… aşa că actele de vandalism au devenit simboluri ale solidarităţii celor de pretutindeni… Odată păşit sub oblăduirea Giuliettei, trei lucruri poate face călătorul venit de departe: poate vizita muzeul amenajat ca în vechime, pentru a ajunge la balconul celebru unde tânăra a primit cea mai cunoscută declaraţie de dragoste făcută vreodată de un bărbat unei femei; poate vizita micuţul si neîncăpătorul magazin de suveniruri; sau poate face o fotografie cu statuia binecuvântată şi tristă a iubitei lui Romeo… Ne-am smuls apoi de sub vraja locului, hotărâte să-l găsim şi pe el pe străzile Veronei. Aveam în mâini o hartă a oraşului care ne arăta, câteva străzi mai încolo, şi locul casei sale. Odată ajunse, ne-am învârtit ceva vreme în jurul propriei axe, pentru că pustietatea care domnea contrasta atât de puternic cu ce tocmai văzusem, încât am fost absolut sigure că nu nimerisem unde trebuie, sau că harta noastră era făcută de incompetenţi nepăsători care ne făceau să pierdem timp preţios… Am fotografiat, totuşi casa cu pricina, apoi ne-am repezit în căutarea vreunui suflet de creştin care să ne lumineze… N-are rost să mai spun că cei doi-trei localnici pe care i-am chestionat ne-au trimis, cu toate indicaţiile necesare… de unde tocmai venisem. Şi am descoperit, astfel, cu oarece regret, că Romeo e doar un ilustru necunoscut… L-a scos din anonimat iubirea unei femei… dar şi curajul de a se lăsa convins, într-o noapte, sub un balcon, că trandafirul tot dulce-ar mirosi, chiar de numele i-ar fi altul…

Ştiam şi eu, ca toată lumea (presupun), că locuinţa lui Romeo nu există cu adevărat, pentru că nici el n-a fost pe lume… Balconul Giuliettei are deja o mulţime de alte semnificaţii, pentru că acolo iubitorul de poveste îi găseşte deopotrivă pe amândoi. Poate că e mai leneş decât credeam – iubitorul acesta de poveste, de nu s-a obosit să caute semnele basmului dincolo de lungul nasului…

N-am reuşit să-l găsesc, deci, pe Romeo, dar câteva străzi mai târziu l-am întâlnit pe Dante! Am poposit la picioarele statuii lui după ce descoperisem (din greşeală) şi admirasem celebrele Arche scaligere – monumentalul complex funerar al familiei Della Scala. Rămasă cu gura căscată în faţa maiestuozităţii construcţiei, am insistat să-mi fotografiez mărunta fiinţă, pentru contrast, ca să nu-mi uit efemeritatea. Frumoasele arce gotice adăpostesc (printre altele) celebrul mormânt al lui Can Francesco, zis Cangrande I, prietenul si protectorul lui Alighieri, căruia marele poet i-a dedicat Paradisul. Figura grandioasa a întunecatului Dante, veghind singuratic Piazza dei Signori, m-a făcut atunci să mă gândesc că, de fapt, atunci când vine vorba de poveşti frumoase oamenii nu vor să fie păcăliţi până la capăt. Nimeni nu are nevoie să vadă personal Infernul, ca să creadă în viziunea uriaşă a Florentinului; nimeni nu trebuie să viziteze casa lui Romeo, ca să ştie că dragostea cea de dincolo de putere umană există… Oamenii ştiu foarte bine ce e iluzie şi ce e adevăr şi le place certitudinea că Absolutul e Acolo, chiar dacă uneori nu ţi-e de-ajuns o viaţă să-l găseşti. Nu trebuie să insişti ca povestea să fie confirmată cu orice preţ, trebuie doar să-ţi câştigi dreptul la miracolul credinţei tale că toate sunt posibile!

Am văzut Verona anul acesta; şi Verona m-a văzut pe mine, căci unică-s şi eu, asemeni ei. Şi ceva din Italia am văzut, iar frumuseţea ei va dăinui şi prin făptura mea firavă, venită de departe doar ca s-o admire… „Te salut, Augustă Italie! Mă voi întoarce.”