The Gods Have Spoken

Astăzi am avut o zi grozavă. După o noapte groaznică, tot chinuită de insomnie, de gânduri răvăşite şi de nelinişte. M-am trezit obosită, dar resemnată - ştiu de mult că, dacă opun mai puţină rezistenţă, răul trece mai repede. Aveam cursuri la prima oră, n-aveam timp să analizez prea multe...

Ce a urmat, cu greu poate fi descris în cuvinte :)) Cei care mă cunosc de mai multă vreme ştiu cum e cu "azi în trafic", însă astăzi mi-a fost ab-so-lut im-po-si-bil să ascult şi altceva decât declaraţii de dragoste! :)) A fost o conspiraţie, vă zic! Am căutat cu încăpăţânare ceva mai agresiv. Fără niciun rezultat!

Nu le-am reţinut pe toate, dar la început a fost Bon Jovi. A început în momentul în care plecam din faţa blocului şi s-a terminat în secunda în care am parcat în curtea şcolii şi am scos cheile din contact! :)) Nu-mi aduc aminte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva. Am rememorat concertul, m-am conectat la ritm, la vorbe, am lălăit în falset şi s-a dus toată oboseala.

Iar restul zilei a fost aproape magic. :) După cursuri, am avut destule de alergat şi de rezolvat, dar parcă nici n-aş fi plătit o grămadă de facturi, şi nici n-aş fi cheltuit o grămăzie de bani :)) Când l-am auzit şi pe Freddie :)) cu dedicaţia pe care mi-au făcut-o băieţii când am împlinit 18 ani!!! :))

Aproape că aş paria că astăzi, deşi fugărind printre oameni, am fost, cumva, în alt loc. Unde mi-a fost bine. Linişte. Şi muzică. De dragoste :)

Hmmmm: "Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." (Charles Bukowski)

Accident pe Mihalache

Nu eram acasă. N-am aflat detalii. Doar am văzut apoi şi m-am îngrozit. Se poate termina chiar aşa - într-o secundă. 

Mai bine cu târtiţa mea, frateeeeeeeeeeee! Acuma şi-a mai stricat şi toba, miercuri mergem la service. Da' suntem cu roţile pe pământ!

Şi totuşi... chiar se poate termina totul aşa, într-o fracţiune de secundă. Mă întreb cum o fi  mai rău...

Bumblebee Courier

Dacă ştie cineva pe lumea asta cum mă iubesc pe mine elevii mei, atunci Bumblebee ştie! Florile pe care le găsesc pe capotă sau sub ştergătoare, bileţelele - de hârtie sau scrise direct cu degetul pe praful portierei ("MISS U!" scria acum vreo lună, pe un praf gros de vreo trei degete :)) ), crenguţele înflorite, happy face-urile, glumele ("N-am avut brânză topită să vă murdărim maşina, aşa că ne-am gândit să vă lăsăm un bilet şi să vă spunem <3 ") etc. Pe toate le ştie. Şi nu spune la nimeni. Iar eu foarte rar găsesc semnături şi foarte rar "făptaşii" recunosc :) La început mă străduiam să aflu cine, când şi cum... întrebam, iscodeam :) Cu timpul, m-am resemnat. Şi chiar mă bucur că, în felul acesta, sunt silită să-i iert şi să-i privesc pe toţi la fel.

Azi am primit aşa :))

:)) O să-l păstrez, alături de celelalte. Şi o să mă bucur de ele când n-oi mai avea copii noi. Doar amintiri despre voi :)

Primul copăcel înflorit 2012 şi Tom Waits

L-AM VĂZUUUUUUUUUUUUUUUT! Am martori, l-a văzut şi Bumblebee, pentru că ne întorceam de la service. Era pe strada Ceaikovski, cum vii dinspre Barbu Văcărescu spre Calea Floreasca, pe dreapta. O minunăţie cu flori albe, mari, cerate, crescute pe crengi golaşe, de care încă nu s-a agăţat verdeaţa. A durat cât o bătaie din pleoape, dar am apucat să strig şi am început să râd! :))

Aş fi vrut să opresc, însă am întârziat o fracţiune de secundă, apoi frânele (noi şi prea elastice) ale maşinetei m-au dus prea departe, deja zburase momentul, trecuse minuta... Bumblebee a zis să ne întoarcem, dar m-am gândit că e mai bine să rămână aşa, o mijire de lumină într-un colţ de ochi, o străfulgerare de fericire într-un colţ de inimă, o amintire de primăvară într-un colţ de viaţă. Şi l-am lăsat în pace :)

Bumblebee şi zăpada lui 2012

N-a mai văzut atâta. Şi-a lăsat afară numai o urechiuşă :D

P.S. Fotografia e făcută (cu zoom) de la una dintre ferestrele mele, de unde o văd parcată pe Bumblebee... când o văd, vreau să zic...

Când Alzheimerul bate la uşă, eu deschid

Să vă pove ce-am comis azi! O ştiţi pe Alina. De curând a fost ziua ei. Şi pentru că îmi spusese că i-ar plăcea să citească scrisorile lui Eminescu pentru Veronica, am cumpărat cartea şi i-am făcut-o cadou. Mă rog, nu atât de repede pe cât am scris aici, pentru că ne chinuitărăm să ne întâlnim vreo... două săptămâni. Până la urmă, am stabilit timpul - azi de dimi (că ea are copiii la ţară şi eu n-aveam chef de scris), şi locul - centrul vechi (că îi place ei, iar eu n-am nimic împotrivă). Am constatat că mă rătăcesc în el (în centrul vechi, zic) la fel de uşor ca şi în Brăila, în care de câte ori ajung îmi ia Dumnezeu minţile şi nu mai recunosc nicio stradă; fac stânga-dreapta-stânga-dreapta până ies spre Galaţi, că spre altceva nu e; şoferiţă desăvârşită, de altfel.

În fine. Ne întâlnim, ne pupăm, facem schimb de amabilităţi, îi dau cadoul şi începem să povestim. Şi nu ne mai oprim din povestit, preţ de vreo 4 ore. Timp în care: am constatat că nu am loc la Universitate pentru Bumblebee, aşa că am luat-o în jos spre Unirea, am găsit liber într-o parcare pe care o ştia Alina, i-am plătit pentru o oră omului responsabil, ne-am preumblat pe străduţe, am deranjat un nene care făcea stocul, dar ne-a servit câte-o cafea, l-am mai deranjat apoi şi pentru câte un suc. 4 ore. Am povestit de copiii ei, de programul meu, de sora ei, de greva mea, de serviciul ei, de Băsescu, de soţul ei, de hotărârea mea de a pleca din ţară. 4 ore. Iar în momentul în care părea vremea despărţirii, m-am apucat să-mi caut cheile de la maşinetă...

Nu le aveam. Nicăieri. Nu vă mai dau detalii... Ne-am rupt condurii şi gâturile până-napoi în parcare: cheile erau în contact, uşile - indubitabil - aşteptau musafiri. 4 ore. Credeţi-mă pe cuvânt, hoţii din România nu-s aşa grozavi cum se spune. E a doua oară când mi se întâmplă asta - data trecută am uitat şi farurile aprinse, timp de 6 ore (aş spune că fac progrese). Prin urmare, dacă vă trece vreunuia prin cap să mă săltaţi cu tot cu apartament, să ştiţi că singura dificultate e că dup-aia tre' să vă descurcaţi cu Madame Alţhaimăr. Vă fac cadou şi maşina, că între timp o să uit a cui e! Important - pentru voi - e să nu uit, pân-atunci, unde-am parcat-o!

UPDATE, 25 iulie 2010, ora 12.36 PM
La cererea publicului cititor, anunţăm că maşineta uşor de furat nu va fi chiar atât de uşor de găsit. Dăm, totuşi, ceva indicii despre numărul de pe tricou, pentru doritori:
- judeţul este cel de baştină al stăpânetei;
- cifrele reprezintă anul de naştere al acesteia;
- ultimele trei litere notează, în logică, o propoziţie categorică universal negativă, care se citeşte "Niciun" + S + "nu este" + P.

E?

Maşinetă cu flori

Conform unei teorii la care am fost nevoită să mă gândesc astăzi într-un mod foarte serios, Bumblebee atrage flori de primăvară!

Acum câţiva ani o găseam împodobită cu crenguţe înflorite în curtea şcolii... unul dintre băieţi a fotografiat-o chiar după ispravă; aveţi poza... da, ştiu, şi eu m-am întrebat dacă nu s-or fi gândit la... urări de bine :))

Acum vreun an, în loc de flori am găsit-o plină de brânză topită :)), iar apoi, pentru a compensa, câteva fete drăguţe de la o a XII-a mi-au scris un bileţel în care îmi mulţumeau pentru tot, apoi mărturiseau - folosind tot soiul de emoticoane - că n-au bani pentru spălătorie, aşa că hârtia li s-a părut o idee mai bună decât brânza topită =))...

S-a întâmplat să găsesc floricele pe ea în faţa blocului, iar una dintre fetiţele de la mine de la clasă a recunoscut că trecuse pe-acolo :)

Însă de fiecare dată ştiam că "autorii" erau elevi de-ai mei... În seara asta, însă, am găsit pe maşinetă zambile. După ce o lăsasem parcată câteva ore pe o străduţă de la Universitate, unde am avut cursuri. Îmi închipui că a fost o întâmplare, dar lucrul mi-a adus aminte de primăvară.

Aş spune că, ÎN SFÂRŞIT, a venit!

:)

...

Astăzi m-a oprit pe holul liceului un elev de la una dintre clasele la care predau, ca să-mi spună că a observat ceva la ştergătoarele de parbriz de la maşina mea, pe care o parchez, de obicei, în curte.

Mi s-a format un reflex ciudat legat de veştile neaşteptate pe care le primesc, sau de formulările de tipul "vezi că am ceva să-ţi comunic". În mod automat mă gândesc la ce e mai rău. Întotdeauna. Şi de cele mai multe ori am dreptate... Uneori mi se spun mai rele decât le aşteptam, alteori exact ce aşteptam... Mai apar şi surprize plăcute, nu spun nu, doar că  m-am descoperit nemaiaşteptându-le. Pur şi simplu, am devenit conştientă de faptul că primul meu gând, atunci când mi se atrage atenţia în acest fel, este unul negativ. Nu mă consider o persoană pesimistă, iar prăpăstioasă nu cred să se pună problema că aş fi, dar prima mea reacţie este să devin defensivă.

Când am auzit eu de ştergătoare... abia am avut răbdare să se termine ora (spre care mă îndreptam când am aflat vestea)... am năvălit în cancelarie... am lăsat catalogul... am coborât val-vârtej pusă pe gâlceavă şi…

am găsit o crenguţă înflorită prinsă între ştergător şi geam :)

Nu ştiu cine e autorul, pentru că am descoperit că şi alţi elevi ai mei de la alte clase păreau să cunoască incidental, aşa că n-am putut restrânge aria de căutare. Dar a fost o zi frumoasă :)