Eminescu şi Veronica

Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit
Corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle: scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea


Ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de
Christina Zarifopol-Illias
Editura Polirom, Iaşi, 2000



Am promis acum ceva timp că o să revin asupra corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle. Tezaurul a fost, multă vreme, ascuns ochilor străini de către urmaşele doamnei Micle, care au considerat epistolele ca fiind documente de familie, mai mult chiar, constituind exclusiv o problemă personală a Veronicăi. Recunosc onest că a fost una dintre cele mai captivante lecturi pe care le-am... trăit. :) Absolut fascinantă iubirea lui Eminescu, într-un complex, divers, cuceritor şi pasionant discurs, extraordinar de actual limbajul, mai "curat" decât cel din poezii şi mult mai aproape de ceea ce folosim noi astăzi. O să adaug aici câteva observaţii despre subiect, pe care le-am găsit în critica de specialitate, precum şi câteva informaţii despre conţinutul scrisorilor, ca să vedeţi despre ce este vorba. Dar înainte de asta, aş vrea să spun doar că... mă bucur că au apărut. :) Întotdeauna am intuit povestea asta, dar nu am avut curaj să cred în ea, pentru că toate mizeriile care au ajuns până la noi au făcut-o să pară nedemnă şi urâtă.
Şi nu e :)


Relaţia dintre Eminescu şi Veronica a fost dintotdeauna unul dintre subiectele cele mai controversate ale vieţii scriitorului. Erau cunoscute anterior 48 de scrisori ale Veronicăi şi doar 18 ale poetului, lucru ce a indus ideea - unanim acceptată fără niciun fel de rezervă - că unul (de fapt, una) iubea mai mult decât celălalt, că Eminescu era permanent în defensivă, asaltat, chinuit de o femeie năbădăiosă, agresivă, pretenţioasă şi cicălitoare. Odată cu apariţii acestor noi epistole - 93 ale lui Eminescu şi încă 15 ale Veronicăi - situaţia se schimbă radical, nu doar pentru că acum ies la suprafaţă, fără putinţă de tăgadă, sentimentele scriitorului, ci şi pentru că se modifică fundamental imaginea femeii pe care a iubit-o complet şi definitiv, până la moarte. Tot ce ştim despre relaţia dintre ei este distorsionat de meschinăria epocii puritane în care au trăit şi de nedreptatea unei posterităţi care l-ar fi vrut pe Eminescu rupt de uman, desprins de patimile omeneşti, ca şi Luceafărul căruia l-am asimilat, uitând frumuseţea fiinţei vii. N-am întâlnit decât foarte puţine materiale care îi fac dreptate Veronicăi, aşa că vă recomand unul găsit din întâmplare pe net, aici.


Conţinutul scrisorilor este fascinant şi din alte puncte de vedere, căci Eminescu îi scrie Veronicăi despre absolut orice. Prin urmare, aflăm despre programul extrem de încărcat al scriitorului, despre munca titanică de la "Timpul", despre viaţa politică bucureşteană, despre activitatea Camerei, despre luptele politice, amiciţiile şi inamiciţiile de tot felul ale lui Eminescu, despre cărţi şi partituri muzicale pe care Veronica îl ruga să i le procure, despre Iacob Negruzzi, Carmen Sylva, Maiorescu şi (mai ales, mult detestatul) Caragiale, despre boala lui Eminescu, chinurile atroce prin care trecea şi tratamentele care nu aveau niciun efect, despre procesele de conştiinţă pe care şi le făcea pentru că nu poate să-i ofere o situaţie onorabilă şi s-o ferească de gura lumii, despre durerea pe care i-o provoca suferinţa ei - al cărei autor moral se considera, despre creaţii de-ale ei (Eminescu se miră la un moment dat că trimite la "Literatorul"!), despre creaţii de-ale lui (există o epistolă năucitoare despre "Luceafărul"!), despre cum îi cere opinia cu privire la poeziile lui, despre cât era de critic cu privire la textele lui şi etern nemulţumit, despre planuri de a trăi împreună, fericiţi în sfârşit, care niciodată nu s-au împlinit...


Şi atâta-atâta-atâta alint... :)