Monday, March 12, 2007

Tehnici mnemonice la adolescentul român

Zilele astea nu mi-a fost prea bine. Şi, ca întotdeauna când cineva ţine să-mi demonstreze că există mereu compensaţii pentru cele ce nu merg în viaţa mea, a fost suficient doar să mă înfiinţez la şcoală, pentru a-mi reconsidera gândurile negre.
Vă povesteam despre crenguţa pe care am găsit-o pe maşină... trebuie să spun că până la urmă vestea s-a împrăştiat, iar parbrizul meu a fost în fiecare zi a săptămânii plin de flori. Acum se distrează cu toţii dacă fac imprudenţa să-i mai întreb cine e cu beleaua, şi au început să dea vina unii pe alţii. Mai nou, au început cu poveşti fanteziste, că (vorba ceea, ar trebui să fie... un bărbat pe care doar-doar ce l-au văzut fugind, care era prea înalt ca să fie coleg al lor, prin urmare... "vreun admirator secret, doamna"... Cert este că, în fiecare zi, copiii îmi aduc flori şi le lasă pe maşină. În speranţa că nu se gândesc la lucruri morbide şi la urări "de bine", le-am adunat şi eu pe toate şi mi-am umplut maşina de crenguţe de-acum ofilite, în amintirea gestului lor frumos.


Astăzi însă am păţit una de povestit. La una dintre clase, lucrez cu ei un soi de sistematizare şi fixare a cunoştinţelor legate de marile epoci şi curente din istoria culturii umanităţii, cu analizarea modului în care fiecare dintre ele se particularizează în literatura română. Şi ajungând cu discuţia la Renaştere, am trecut în revistă câteva caracteristici ale curentului pe plan european, importanţa legată de ieşirea umanităţii din Evul Întunecat, rolul Italiei şi principalii reprezentanţi, cele mai cunoscute lucrări, Michelangelo, DaVinci, Galileo, Erasmus (care citise "tot ce s-a scris până la el şi ceva pe deasupra"). Am continuat cu ideea de Umanism şi idealul de "uomo universale" (care astăzi e dincolo de orice posibilitate de realizare) şi am ajuns la celebri umanişti români. Mi-au amintit de Nicholaus Olahus şi de Milescu Spătarul, de cronicarii moldoveni - Ureche, Costin şi Neculce - şi de Dimitrie Cantemir, personalitate care marchează nu numai cultura nostră, ci şi pe cea europeană, profesor şi sfătuitor al lui Petru cel Mare al Rusiei.

Mi-am adus aminte, în acel moment, de o informaţie pe care le-o furnizasem odată, în legătură cu faptul că acest Cantemir nu este o celebritate doar pentru că aşa ne place nouă, ca români, să credem, ci că există dovezi evidente în acest sens. I-am rugat, vrând să verific la cine a dat roade zisa mea de atunci, să-mi reamintească argumentul. S-a făcut linişte în sala de curs, iar ei s-au uitat întrebători la mine. (Le las întotdeauna timp de gândire înainte de a da răspunsul, ca să fiu sigură că nu e nici o şansă să-l obţin de la ei.) Brusc, s-a simţit mişcare în una dintre bănci, şi l-am interpelat pe autor (un elev care mi-a făcut destule surprize plăcute de când lucrez cu ei): "Ia zi, tu, Poenarule, unde e dovada?"
"Păi, zice, la facultatea aia, doamna, da' nu-mi aduc acum aminte cum se cheamă!"
"Bravo! răsar eu într-o zvâcnire de bucurie. Acolo e! Te-ai gândit bine, dar vreau detalii!"
Îşi mai aduce unul aminte de ceva cu o plăcuţă... le desluşesc şi eu amintirile ceţoase... că e vorba de frontispiciul unei universităţi, unde sunt trecute numele unora dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai lumii... şi Dimitrie Cantemir e printre ei... dar să ne amintim cum se cheamă pustia de universitate... nu, şi pace!
Într-un târziu, plin de dubii şi de codeli, îmi zice Poenaru că ar şti el, da' nu e sigur.
"Păi şi ce-ai, frate, de pierdut? Zi şi gata!" Şi îmi zice: "Trombona, doamna!" (Şi nu zicea în glumă.)

Unii ar putea să-şi bată palmele a mirare şi să-i facă de doi bani pe adolescenţii de azi. Eu nu cred în vinovăţia absolută a generaţiilor tinere. Sincer, mie mi se pare că ştiu copiii noştri exact ce învaţă de la oamenii mari, adică de la noi, de la mine. Şi, până la urmă, important e să înveţe ceva. Mai devreme, mai târziu, nu contează! Important e că sunt educabili; şi puterea e la mine, nu la ei.

Şi astea fiind convingerile mele ferme, m-am distrat copios azi la clasă, cot la cot cu ei, şi la replicile lor acide ("Poenarule, mai bine taci, mă, data viitoare!"), le-am atras atenţia: că poate Sorbona mea n-au ţinut-o minte, da' Trombona lu' Poenaru' o să trăiască veşnic în mintea lor :))

Saturday, March 10, 2007

...

Astăzi m-a oprit pe holul liceului un elev de la una dintre clasele la care predau, ca să-mi spună că a observat ceva la ştergătoarele de parbriz de la maşina mea, pe care o parchez, de obicei, în curte.

Mi s-a format un reflex ciudat legat de veştile neaşteptate pe care le primesc, sau de formulările de tipul "vezi că am ceva să-ţi comunic". În mod automat mă gândesc la ce e mai rău. Întotdeauna. Şi de cele mai multe ori am dreptate... Uneori mi se spun mai rele decât le aşteptam, alteori exact ce aşteptam... Mai apar şi surprize plăcute, nu spun nu, doar că  m-am descoperit nemaiaşteptându-le. Pur şi simplu, am devenit conştientă de faptul că primul meu gând, atunci când mi se atrage atenţia în acest fel, este unul negativ. Nu mă consider o persoană pesimistă, iar prăpăstioasă nu cred să se pună problema că aş fi, dar prima mea reacţie este să devin defensivă.

Când am auzit eu de ştergătoare... abia am avut răbdare să se termine ora (spre care mă îndreptam când am aflat vestea)... am năvălit în cancelarie... am lăsat catalogul... am coborât val-vârtej pusă pe gâlceavă şi…

am găsit o crenguţă înflorită prinsă între ştergător şi geam :)

Nu ştiu cine e autorul, pentru că am descoperit că şi alţi elevi ai mei de la alte clase păreau să cunoască incidental, aşa că n-am putut restrânge aria de căutare. Dar a fost o zi frumoasă :)

Sunday, March 4, 2007

Primul copac înflorit şi "The Departed"

Mi-am făcut un obicei să păstrez în minte, pentru restul anului, primul copac înflorit pe care îl văd primăvara. Fac acelaşi lucru cu prima frunză pe care o văd căzând toamna, dar, din motive necunoscute mie, intensitatea amintirii frunzei nu este la fel de puternică precum cea a florilor noi. Anul acesta, marele premiu merge la cele câteva crenguţe albe de pe Strada Sânzieni :)

În seara asta am fost la The Departed, pelicula care a obţinut Oscarul pentru cel mai bun film al anului 2006. Întâmplător (sau poate nu) era singurul care îmi stârnise interesul înainte de ceremonia de decernare, dar nu apucasem să îl văd.

Nu mai urmăresc de ani buni Oscarurile. Nu am răbdare să "analizez" rochiile şi rotirile în jurul propriei axe ale vedetelor; mi se pare absolut superficial ce se întâmplă în seara aceea. Nu că aş fi eu cinefilul lu' peşte care urmăreşte numai filme non-americane de artă, dar are poporul ăla un dar de a reduce totul la comercial şi la stupidul "glamour"... de mă scoate din sănătate. Aşa că am scos celebrele Oscaruri dintre vizionările obligatorii. Mă uit, eventual, la rezultate şi sper să nu fie dictate de motive politice, economice sau de political correctness.

Prin urmare, m-am dus la film cu inima strânsă. Văzusem înainte de a fi premiat o reclamă undeva, şi mi se păruse interesant subiectul, iar lista interminabilă de "nume" de pe generic m-a chiar intrigat. Când am aflat că e Scorsese la regie mi-am zis că e obligatoriu de văzut. Apoi... a câştigat Oscarul. Film cu FBI şi poliţişti corupţi??? Hai, pe bune!!! Mi s-a topit naibii entuziasmul. Ok, mi-am zis, era timpul să-i dea şi lu' Scorsese Oscarul. Nu prea contează că a avut filme mai bune şi atunci n-a câştigat (personal favorites: The Last Temptation of Christ şi The Age of Innocence). Acuma e momentul să ne aducem aminte de valoarea lui, aşa că îi aruncăm şi lui un Oscar... 

Însă trebuie să spun, după vizionare, că, dacă într-adevăr l-a primit pe motivul că "era timpul", le-a dat o scuză excelentă să-şi justifice alegerea. Mi-a plăcut grozav filmul:
1. începând cu titlul; "departed" este un adjectiv (pe care Scorsese l-a substantivizat) format de la un verb care înseamnă „to go away", „to turn aside", "to deviate", "to die". Poate n-ar fi mare găselniţă aşa un cuvânt... ciudat este faptul că mi se pare că TOATE sensurile sunt asimilate filmului, şi oricare dintre ele rămâne în picioare la o analiză atentă. (Titlul românesc nu mi se pare rău, dar e departe de cumulul originalului);
2. muzica,
3. un Jack strălucitor (ca de obicei),
4. un Di Caprio extrem de convingător (a cărui valoare încă e contestată, în van, după părerea mea),
5. replicile savuroase şi un umor pe care eu îl gust din plin; vezi.

Repet, nu mă consider în nici un fel o autoritate în materie, nici măcar emiţătoare de opinii care merită luate în seamă nu-s;dar mie mi-a plăcut jocul cu mulţimea de "cârtiţe". Felul în care se înmulţesc exponenţial pe ecran şi răsar din toate ungherele, trădând, fiecare, un alt fel de încredere de care "us, humans" suntem capabili, şi felul în care, la sfârşitul asemănător măcelului hamletian, rămân în picioare două personaje simbolice: femeia însărcinată şi poliţistul incoruptibil.

Să-ţi fie de bine, domnule Marty [skor-ses-zee]!

Saturday, February 24, 2007

Concert Armin Van Buuren "10 years"

... aştept dragobeţii de la Galaţi cu biletele. Amănunte despre concert, după ce se va întâmpla."

Gata. Am fost la concert aseară (acum, când scriu, e deja seara unei extrem de obositoare zile următoare, pentru că nu am putut dormi bine după concert, şi apoi am fost la corectare la olimpiadă).

Evenimentele de genul acesta sunt destul de frecvente în programul meu. Nu l-am ratat pe ATB, nici pe Paul van Dyk, nici pe Tiesto, iar pe Armin van Buuren l-am văzut deja de două ori. Sora mea şi prietenul ei vin de la Galaţi cu nişte amici pentru fiecare spectacol, ne materializăm pe gardurile care separă scena de restul-noi-cei-de-rând şi ţopăim cu nădejde. Pentru că, din punctul meu de vedere, există o singură cauză pentru prezenţa într-un superaglomerat loc plin de fumători care urlă şi se agită: îmi place teribil să dansez. Mi se pare că băieţii de la The Mission fac o treabă incredibilă, de reuşesc să-i aducă pe DJ-ii celebri ca să putem dansa.

Numai că de data asta nu am mai stat lângă scenă, ci în plin "drum al mătăsii", pentru că atâta lume s-a foit pe lângă noi, încât am avut un moment de am căzut în depresie. Acum, după ce am văzut cum e în mulţime, afirm sus şi tare: data viitoare mă bat cu oricine pentru locul meu de pe gard!
Concertul a fost unul reuşit, probabil şi pentru că aveam nevoie de o descărcare (paradoxal, la câtă oboseală am acumulat) energetică. Vania (pe care îl iubim!) a făcut un warm-up excelent, iar numărul următor, cu Remy (pe care nu-l mai văzusem), a fost o surpriză agreabilă. În afară de faptul că a intrat foarte târziu (pe la 2), Van Buuren a fost la înălţime. Mi s-a părut mai puţin reuşit show-ul în comparaţie cu A State of Trance de care ne-am bucurat din plin acum câteva luni, dar a fost o încântare să-l urmărim pe "Olandezul fericit" (lui Tiesto i se zice "Olandezul zburător"; mie Van Buuren mi se pare cel mai fericit artist pe care l-am văzut vreodată).

Observaţii despre publicul românesc (capitol ABSOLUT necesar după un drum la un spectacol):
1. Nu începuse practic show-ul, mixa Vania, era puţină lume şi dansam cu prietenii mei într-un loc destul de retras, când m-am trezit cu o revistă în cap. Era prea puţină lume în jur ca să fi fost o întâmplare (deşi orice e posibil, şi accidente se petrec relativ uşor), dar cred cu putere că se găsesc metode mai inteligente şi mai civilizate de a demonstra cuiva că nu-ţi place cum dansează.
2. Am chitit la un moment dat, în public, un individ care purta un tricou pe care scria "TIESTO". Şi, cum probabil vă imaginaţi, nu l-am chitit pentru că aş avea eu cine ştie ce privire ageră de vultur pleşuv, ci pentru că se cocoţase în spinarea unui fârtat într-ale demonstraţiilor breze de un prost gust revoltător. Iar când şi-a dat seama ca Van Buuren nu-l reperase încă, şi-a dat tricoul jos şi l-a fluturat, până când a isprava lui a primit confirmare de primire. A fost stupid şi am un singur comentariu de adăugat: stai acasă dacă nu-ţi place artistul şi du-te la cel care-ţi place. Altfel eşti ridicol. Şi spun asta în cunoştinţă de cauză: şi mie îmi place Tiesto mai mult, dar asta nu înseamnă neapărat ceva important pentru Van Buuren.
3. Mult fum de ţigară şi multe gunoaie în urma petrecăreţilor. Dar nu am zărit nicăieri în Sala Polivalentă coşuri de gunoi. Iar la cât de multă foială am suportat, presupun că drumurile (cu totul şi cu totul ipotetice) către containerele de la ieşire ar fi fost picătura care ar fi umplut paharul, în imensitatea spaţiului ăluia. Probabil că, în ultimă instanţă, efortul civilizator trebuie încurajat şi prin accesibilizare, de către autorităţi sau organizatori. Dar, până la urmă, decât să găsim un sistem de colectare a deşeurilor, mai bine măturăm la scară mare după concert. Că aşa ne învaţă minunata şi încrezuta noastră mentalitate balcanică.

UPDATE 16 octombrie 2010, 11.43 PM
Între timp, prietenul Sormii mi-a devenit cumnat :) iar tradiţia concertelor a rămas în picioare.

Saturday, February 17, 2007

Recitalul lui Răzvan la Ateneu

"E aproape 11 noaptea şi tocmai m-am întors de la Ateneu. Ne-am îmbrăcat la ţol festiv şi am fost la recitalul excelent al unui prieten. Sunt foarte obosită acum şi las detaliile pe mai târziu, dar am ţinut ca exact în momentul acesta să le mulţumesc: lu' Răzvan pentru muzică, lu' Sof pentru invitaţie (ştiu eu că aşteaptă blogul) şi lu' Rodi pentru bilet (cadou de Valentine's Day). Noapte bună."

A fost o surpriză recitalul acesta (pentru vioară şi pian), aşa cum sunt în general toate întâmplările din viaţă, atunci când scot la iveală ipostaze noi ale oamenilor pe care îi cunoşti, fie ele ipostaze bune, fie rele; dacă eşti cu adevărat atent, înveţi şi despre tine lucruri noi atunci când se întâmplă.

Pe de o parte, nu cunoşteam mare parte (prea mare chiar) din ce s-a interpretat pe scenă. Muzica clasică este o îndeletnicire plăcută în timpul meu liber, dar sunt bine cantonată în sfera conformismului muzical; ascult piese cunoscute şi universal recunoscute ca fiind valoroase; unele dintre ele îmi sunt chiar prieteni apropiaţi (o să completez curând informaţiile de profil), cu adevărat prieteni apropiaţi, pentru că le cunosc fiecare întorsătură sonoră, fiecare lenevire şi fiecare iuţeală. Dar atât. Pasiunea mea pentru muzică (pentru că există o dimensiune profund muzicală a personalităţii mele) se opreşte la garanţii, probabil, fără a merge până la explorare.
Prin urmare - revenind la spectacolul de aseară - lucrurile erau... juma' juma': Mozart (Rondo în sol major, KV 250), Beethoven (Sonata pentru pian şi vioară nr. 9, "Kreutzer”), Rahmaninov (Vocaliza) şi Ravel (Tzigane) - pe de o parte; iar Fritz Kreisler (o surpriză extrem de plăcută!!! cu Preludiu şi Allegro) şi Edward Elgar (Salut d'amour) - de cealaltă parte.

Dincolo de faptul că (lucru pe care îl ştiam, de altfel) e imposibil să apreciezi corect un concert alcătuit din piese care nu îţi sunt foarte bine cunoscute (cine ascultă încă şi încă şi încă melodii dragi ştie ce vreau să spun... muzica pe care o cunoşti sună altfel şi e mai uşor de urmărit), recitalul mi-a plăcut foarte mult pentru că mi-a dat prilejul să descopăr dimensiunea de om dăruit pasiunii sale, pe care nu o cunoşteam la Răzvan. Parcă acolo, pe scenă, s-ar fi aflat altcineva, o persoană care rezona cu un pian Steinway şi care, cu o uşurinţă extraordinară, făcea instrumentul să rezoneze şi pentru noi. Iar Răzvan era în mod excepţional însoţit de un prieten, împreună cu care alcătuia un fel de simbiot ciudat, pentru că mişcările violonistului şi ale pianistului erau atât de exacte şi de bine coordonate, încât păreau în fapt conectaţi la acelaşi sistem nervos central. Sigur, am aflat apoi că de mult timp cântă împreună şi că "duetele" de tipul acesta se stabilesc devreme, în timpul Conservatorului, în funcţie de afinităţi şi de o coordonare cu adevărat supra-personală, dar lucru nu mi s-a părut mai puţin extraordinar.

Poate sună banal, dar ne tot întrebam într-o discuţie ulterioară de cafenea, câţi dintre noi sunt capabili să-şi piardă copilăria şi să dedice mii de ore studiului ca să facă obiectele să cânte? De unde ştii când merită? Şi de unde ai certitudinea că nu te minţi, că nu pierzi timp şi energii preţioase? Până la urmă, poate e simplu, de fapt... Poate e la fel ca orice alt lucru în viaţă, ca orice iubire, ca orice om pe care îl crezi important, ca orice pasiune, ca orice dorinţă: dai tot ce poţi. Iar dacă descoperi că te-ai înşelat... vezi tu de-acolo... :) 

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (27) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (34) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (14) Europa (19) Facebook (18) filme (39) finanțe (1) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (31) funninesses (38) gând (58) Germania (1) Google (16) Grecia (11) home (6) iarna (30) inceputuri (37) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (42) masini (10) meeting-people (8) metanoia (3) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (122) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) P&R (1) Palestina (1) perfume (3) photos (92) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (77) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (134) SMURD (2) Sofi (1) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (7) teaching (54) teatru (14) thankyou (52) Thassos (3) toamna (15) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) video (1) worldwelivein (49) Ziua Nationala (9)