Saturday, April 24, 2010

"Romanele" lui Marin Preda

Discuţie la un curs, din care încerc să scot numele unui mare canonic român... Lungă. Fără rezultat. Deşi dau numeroase indicii... Mă decid, până la urmă, să ating o coardă sensibilă, şi aduc în discuţie celebra formaţie Moromeţii, despre care sunt sigură că au auzit. Au... da' ce treabă are asta cu literatura?

Obosesc, într-un final, aşa că rostesc eu însămi "infamul" nume: Marin Preda. Într-o ultimă tentativă de a salva situaţia, le cer să-mi dea titlul unui alt roman celebru scris de acelaşi autor. Mă rugam în gând la Dumnezeu din ceruri pentru o surpriză plăcută, şi schimbasem versurile de la Tatăl nostru, să rimeze cu Cel mai iubit dintre pământeni. După o lungă tăcere profundă, se aude dintr-o bancă, abia şoptit: "La Familia?"

=))

Friday, April 23, 2010

Zilele dinozaurilor

Deocamdată doar fotografii, pentru că aştept musafiri de la Galaţi.
Ne-a plăcut însă grozav, şi o să vă povestim!

UPDATE 27 APRILIE, ora 0.30
La insistenţele oamenilor de bine, cu scuzele de rigoare pentru întârzierea nepermisă (mea culpa, dar mi-a fost imposibil să mă regrupez), revin cu detalii despre aventură. Asta în loc să dorm, ca oamenii normali.

Prin urmare, trebuie să spun că am dat peste reclama Expoziţiei "Zilele dinozaurilor" absolut din întâmplare, pe un canal de televiziune. Am căutat repede pe net, am compus un mail şi am pus întrebările esenţiale, la care cei de la Modus - organizatorii - mi-au răspuns foarte repede. În ciuda faptului că am citit o mulţime de mesaje descurajante despre cum nu e nimic de capul spectacolului, am decis să le prezint copiilor oferta, cu ferma convingere că o să le facă mare plăcere. Aşa a părut la început, însă încet-încet, influenţaţi (presupun) de comentariile negative de pe forumuri, au renunţat treptat...

Vineri mă găseam, deci, niţel dezamăgită şi aproape singură în faţa liceului, dis-de-dimineaţă, cu o maşină (părea uriaşă la cât eram de puţini!) goală, întrebându-mă dacă reducerea promisă copiilor se mai aplică unui grup mai mic de 10 oameni. Mă temeam că nu, aşa că am decis să găsesc - atunci şi acolo - o modalitate de a completa grupul. Nu mai insist pe detalii, destul că - pe principiul "nu-i pentru cine se pregăteşte, îi pentru cine se nimereşte" - autobuzul pleca spre expoziţia de dinozauri cu 17 copii!

Recunosc, cei mai cuminţi copii din lume! Am avut ceva emoţii, pentru că erau suficient de mulţi şi suficient de mari să-mi facă probleme, dar trebuie să spun - spre lauda lor! - că nu a fost nevoie să spun nimica-nimicuţa de două ori, nici să ridic vocea măcar! Au stat cu ochii numai după mine, n-am alergat după niciunul, n-am pierdut pe nimeni pe drum, n-am stricat absolut nimic pe unde am trecut (era să ne batem o ţâră numa' cu ăia mici de la grădi, care voiau şi ei să deseneze dinozauri - aveţi răbdare, vă spun!)

7 C şi şapca lui Cătălin


10 B


Călătoria în lumea dinozaurilor a început cu fosilele unui T-Rex (mulaje după cele adevărate, bineînţeles, căci cele reale, scoase din mediul în care sunt conservate, s-ar transforma în pulbere!), apoi a urmat un parcurs printre câteva scene amenajate astfel încât să reproducă mediul natural al dinozaurilor. Am fost conduşi şi informaţi de o doamnă ghid tare drăguţă, care şi-a revenit foarte greu din şoc, înţelegând încet-încet că nu de la sine erau cuminţi copiii aceştia şi că cea mai pitică persoană din grup este... da, chiar ea, profesoara. (Mulţumesc, mulţumesc.) Aici erau aşezate, în grupuri, animale robotizate, care se mişcau, clipeau (din pleoape, da!), dădeau din cozile puternice, scoteau sunete îngrozitoare! Nu am avut voie să facem fotografii, dar dacă intraţi pe HotNews, găsiţi imagini şi un .pdf cu exemplarele expuse. Mie mi-a plăcut grozav, şi după atenţia cu care ascultau copiii informaţiile, cred că şi lor.

La finalul parcursului, am ajuns într-un spaţiu pe care organizatorii îl numeau Zona interactivă, unde ne-am despărţit de ghid. Sigur, nu era cine ştie ce minunăţie, dar puteam rămâne acolo cât de mult timp doream şi puteam găsi de făcut o serie de lucruri trăsnite, de la care nu ne-am dat înapoi nicicum! Am văzut un 3D - foarte slab din punct de vedere al tehnologiei tridimensionale, însă destul de interesant ca informaţie. Finalul reprezenta, simbolic, istoria Terrei în pătrăţele ale unor foi de matematică: fiecare pătrăţică cumula 10.000 de ani, iar din totalul de două sute şi ceva de coli A4 cu pătrăţele, civilizaţia umană "colora" o infimă parte dintr-o ultimă pătrăţică :))
Filmul se încheia cu binecunoscuta trecere în revistă a distrugerilor provocate de om, în ciuda insignifianţei sale pe planetă, şi m-am simţit puţin vinovată faţă de copii... va trebui să le explic ce am aflat eu despre "încălzirea globală".

Apoi am trecut la mesele de desenat: aveau fixate nişte şabloane ale dinozaurilor, iar copiii puneau coli de hârtie pe ele, şi treceau cu creioanele colorate pe deasupra. Rezultatul era cum aşa:
Toţi şi-au colorat dinozauri de toate felurile, pentru ei şi pentru colegi. Eu am primit cele mai multe desene :D. În apropierea noastră erau adunaţi o groază de pitici de grădi, care aşteptau să intre la filmuleţul 3D, şi pe care unii dintre noi i-au auzit spunând: "Dar nu mai termină odată de desenat?" :)) Eram cei mai mari de pe-acolo, iar ghida îmi spusese la despărţire că eram, probabil, grupul cu media cea mai mare de vârstă pe care îl întâlnise! :)) Oamenii ăştia chiar nu mai ştiu să fie copii!!! Am putut să facem poze, aşa că ne-am dat în stambă lejer!





Da, aici şi-au închipuit că au scăpat (în sfârşit!) de mine... :D


Una peste alta, deşi nu ne-am putut cocoţa pe niciun dinozaur şi nu ne-am putut băga nici într-un ou ca să ne pozăm (nu ne-a lăsat profa, ca să nu rupem ceva), deşi se uitau organizatorii la noi ca la urs şi piticii de la grădi ca la duşmanul de clasă, deşi ni se spusese de peste tot că-i "ţeapă-ţeapă!" (cred că românului aşa îi e teamă de ţăcuială, că nici după ce dă un ban nu se îndură să se distreze), noi ne-am simţit foarte bine şi ne-am hăhăit în voie!

Şi am fost foarte, foarte, foarte cuminţi, motiv pentru care Doamna e mândră de noi!
:)

Saturday, April 17, 2010

De ce avem încălzire globală

Acum doi ani sărbătoream pentru prima dată Earth Hour. Mi se părea o intenţie lăudabilă, aceea de a conştientiza faptul că ne putem lipsi de anumite elemente ale vieţii noastre, pentru a avea în vedere un... "greater good" (e potrivită şi sintetică expresia).

Mi se pare şi acum că Ora Pământului este un obicei pe care ar trebui să-l respectăm şi să-l transmitem mai departe. Motivele pentru care cred asta acum sunt, însă, diferite. Prin urmare, prezint aici o nouă (pentru mine) perspectivă asupra lucrurilor. Nu spun că este cea bună (putem fi manipulaţi din multe direcţii), spun doar că mie mi-a stârnit o mulţime de nesiguranţe, legate de idei pe care le credeam deja lămurite, neclintite...

Mai întâi, recomand cartea:
Michael Crichton este autorul celebrelor romane Sfera, Jurassic Park şi Hărţuire sexuală (şi al multor altora, dar pe acestea le-am văzut transformate în filme de referinţă) şi creatorul serialului ER (Spitalul de urgenţă), pe care l-am urmărit câteva sezoane bune. Frica (original State of Fear, tradusă la Polirom) este un roman de ficţiune, ale cărui note de subsol şi trimiteri ştiinţifice sunt - însă - toate adevărate. Iar ipotezele pe care le aduce în atenţia cititorului sunt de-a dreptul şocante.

Nu vreau să vă stric surpriza lecturii, dar o să selectez câteva pasaje la care merită să ne gândim...
În mod similar, în teoriile ecologice, în anii 1960 se accepta pe scară largă ideea că exista ceva numit "echilibrul naturii". Dacă lăsai în pace natura, ar fi ajuns la o stare de echilibru pe care şi-ar fi menţinut-o singură. O idee încântătoare, cu un trecut îndelungat. Grecii credeau în ea acum trei mii de ani, dar nu se bazau pe nimic. Doar că suna drăguţ. Totuşi, în 1900, niciun om de ştiinţă nu mai credea în echilibrul naturii. Ecologiştii renunţaseră la concept pentru că era pur şi simplu greşit. Fals. O fantezie. Acum vorbesc despre dezechilibru dinamic, de stări de echilibru multiple. Dar înţeleg deja că natura nu este niciodată în echilibru. N-a fost niciodată, nu va fi niciodată. Dimpotrivă, natura e întotdeauna în dezechilibru şi asta înseamnă [...] că omenirea, care fusese înainte privită ca marea vinovată pentru distrugerea ordinii naturale, nu e deloc aşa ceva. Echilibrul mediului e oricum mereu tulburat.
[Cu o singură observaţie... Dacă noi definim greşit conceptul de echilibru?]
-- Vreţi să spuneţi că această criză ecologică a luat locul Războiului Rece?
-- Aşa ne arată probele. Desigur, acum avem şi fundamentalism radical şi terorism post-unsprezece septembrie care să ne sperie, şi acestea chiar sunt motive reale de frică, dar nu asta vreau să spun. Vreau să spun că întotdeauna există o cauză a fricii. Cauza se poate schimba cu timpul, dar frica e mereu în noi. Înainte de terorism ne temeam de mediul toxic. Înainte de asta aveam ameninţarea comunistă. Ideea este că, deşi cauza specifică a fricii se poate schimba, nu trăim niciodată fără frică. Frica domină societatea, în toate aspectele ei.
[Nu ştiu despre americani, dar la români funcţionează perfect logica asta... Şi cineva o foloseşte sistematic.]
Te-ai gândit vreodată cât de uimitoare e cultura societăţii occidentale? Statele industrializate le oferă cetăţenilor siguranţă, sănătate şi confort fără precedent. Durata medie de viaţă a crescut cu cincizeci la sută în ultimul secol. Şi totuşi oamenii moderni trăiesc cu o frică abjectă. Le e frică de străini, de boli, de crime, de mediu. Le e frică de casele în care locuiesc, de mâncarea pe care o consumă, de tehnologia care-i înconjoară. Sunt cuprinşi de panică din cauza unor lucruri pe care nici măcar nu le pot vedea - microbi, substanţe chimice, aditivi, poluanţi. Sunt speriaţi, nervoşi, nemulţumiţi şi deprimaţi. Şi, mai surprinzător, sunt convinşi că mediul întregii planete este pe cale de a fi distrus în jurul lor. Remarcabil! Ca şi credinţa în vrăjitorie, e o iluzie extraordinară - o fantezie globală demnă de Evul Mediu.
Iar una dintre observaţiile finale ale autorului m-a speriat cel mai tare...
Am ajuns la concluzia că cele mai ecologiste "principii" (cum ar fi dezvoltarea ecologică sau principiul precauţiei [conform căruia e mai uşor şi mai puţin costisitor să previi poluarea decât să repari şi să redresezi echilibrul ecologic; este unul dintre argumentele forte în păstrarea statu-quo-ului în ţările lumii a treia...]) au ca efect menţinerea avantajelor economice ale Vestului şi constituie deci o formă modernă de imperialism faţă de lumea în curs de dezvoltare. E un mod elegant de a spune "Noi avem, dar nu vrem să aveţi şi voi, pentru că veţi produce prea multă poluare".

Aceeaşi concluzie - la care recunosc onest că n-am fost capabilă a mă gândi de una singură - o aduce în discuţie şi documentarul The Great Global Warming Swindle, produs de WAG TV. L-am găsit pe YouTube în întregime, însă între timp a dispărut... Dacă îl găsiţi pe undeva, lăsaţi un link şi aici. Are aproximativ o oră jumătate... şi vă poate face să vedeţi lumea altfel.

P.S. Cred că nouă, celor din ţările unde se trăieşte omeneşte, ne-ar prinde bine să stingem din când în când lumina. Şi nu vreau să sugerez în nicun fel că omul nu este capabil de distrugere! Însă moralismul şi extremismul verde n-ar trebui să aibă prioritate pe o planetă unde oamenii mor din pricina condiţiilor subumane de trai.

Update, 3 martie 2011
L-am regăsit, sper să nu dispară iar :)
Via Google Videos

Friday, April 16, 2010

Roşu'n gât

Astăzi în centrul Bucureştilor, la Universitate:


...


Poate credeţi că n-aţi văzut bine:



... Sau poate credeţi că numa' la Universitate. Ia să vedem cine recunoaşte Piaţa Unirii?


Încercăm să ne bucurăm şi de limpezimea apei?


Update 16 aprilie 2010, ora 22.58
Între timp am aflat de Ziua Internaţională împotriva Hemofiliei, dar... efectul apelor colorate s-a irosit pe mine... Ceva bannere şi ceva promovare mai serioasă n-ar fi stricat.

Update 17 aprilie 2010, ora 23.14
Larisa mi-a spus că "fântânurile" curgeau şi azi roşii...

Monday, April 12, 2010

Partidul LaLeLe, fraiere!

Astăzi, pe o stradă din Bucureşti:





În loc de comentarii:

-- Stimaţi tovarăşi, Bucureştiul este ca o grădină! Atâta primăvară, veselie, bucurie, înflorire şi culoare!!! Atâta explozie de LaLL în sute de nuanţe şi zeci de miresme, încât bucureşteanul de rând crapă de fericire în autoturismu-i ce zburdă printre straturile multicolore, încântat c-a ajuns...
-- Într-o groapă de-şi rupe maşina, se aude o voce rece întrerupând nepoliticos ciripitura veselă.
-- Hai, dom'le, că sunteţi chiar culmea! Păi, ce Dumnezeu v-ar mai putea mulţumi pe voi ăştia veşnic cârtitori???
-- Salariile? rosteşte ironic un glas muncitoresc din spate.
-- Uite ce e, stimabililor, nu accept aşa mojicie! Să nu amestecăm lucrurile: criza-i criză! Da' noi chiar ne străduim să vă facem viaţa mai frumoasă, să vă fie drag să vă plimbaţi prin oraşul ăsta despre care toată lumea zice că arată ca naiba, şi când colo...
-- Auziţi, bre "conducerea", nu vreţi, frate, să ne lăsaţi pe noi cu praful nostru, să vindeţi la loc nenorocitele de lalele şi să plătiţi datoriile la FMI, ca să nu ne trezim la toamnă că de foame roadem bulbi lalele dezgropate din spaţiul public şi dăcât atât?


Update 14 aprilie 2010, ora 21.15
De curiozitate... ştie cineva cum îl cheamă pe ăla care face acum afaceri "florale" cu primăria/statul, de se umple de bani?... că pe bordurari, pe "asfaltangii" şi pe alţii îi ştim.

Sunday, April 11, 2010

Despre Actori

Marii actori trebuie neapărat văzuţi pe scenă, într-o sală de spectacol. Comunicarea perfectă cu auditoriul, conectarea la acelaşi val de emoţie, transmiterea directă a unui mesaj pe care - dincolo de viziunea Autorului - Actorul îl îmbogăţeşte şi îl nuanţează, toate acestea nu trec întotdeauna dincoace de sticla ecranului de televizor. Sau (mai bine spus) nu trec în acelaşi fel. Am simţit de multe ori lucrul acesta, urmărind pe ecranul mic filmările unor piese de sală: înţelegeam acţiunea, pricepeam mesajul, participam emoţional, dar cumva nu scăpam de senzaţia că jocul acela nu e pentru mine... Atenţia actorilor este în mod atât de evident îndreptată spre sală, încât eu - cel de acasă - devin doar un observator de la distanţă care, pe lângă jocul de pe scenă, mai are de studiat şi rolul unui alt "actor" - publicul din sală. Postul de azi este, dacă vreţi, o pledoarie pentru viul jocului de actor. Mergeţi în sală! Întâlnirea cu un mare actor e o experienţă halucinantă!




Pe Florin Piersic l-am văzut o singură dată pe scenă, în Străini în noapte. Cu câteva zile înainte de aniversarea mea, mi-a atras atenţia un afiş-reclamă pentru spectacolul acesta, aflat într-un colţ al unui site pe care mă găseam absolut întâmplător. Aflasem de la Silvia că trebuie văzut, aşa că am decis imediat să mi-l dau în dar, însă ştiam că biletele se găsesc foarte greu, aşa că nu m-am entuziasmat pentru prea curând. Cum nu prea poţi, totuşi, să te joci cu norocul omului, exact în ziua în care împlineam 34 de ani, agăţată rugător de standul la care se vindeau biletele, auzeam de la o doamnă (care era extrem de uimită de felul în care se potriviseră lucrurile): "Aveţi mare noroc! Tocmai am primit un retur... Mai am câteva bilete pentru spectacolul de duminică!" Duminică era peste două zile :)

Spectacolul este excelent. Începe cu un discurs lung către sală, în stilul caracteristic al lui Piersic, care distrează teribil audienţa şi opreşte toate telefoanele :) Piesa îi aparţine lui Eric Assous (Les Montagnes russes) şi pune remarcabil în valoare jocul a doi actori talentaţi, cu o capacitate extraordinară de a comunica, între ei, dar şi cu sala. Am auzit şi opinii negative, referitoare la oarece elemente telenovelistice ce se pot remarca, şi e drept că finalul este un strop cam melodramatic. Dar nu mi s-a părut deloc că asta ar putea să anuleze plusurile: dialogul spumos şi încântător, povestea care surprinde permanent, schimbarea rapidă - dar credibilă - a tonalităţii discursului, şi mai ales fascinanta analiză a tuturor posibilelor relaţii dintre un bărbat şi o femeie, într-un răstimp de două ore! Dacă vreţi să mergeţi, aflaţi despre când şi unde de pe pagina de Facebook a Străinilor în noapte.



Pe Horaţiu Mălăele l-am văzut de multe ori, şi de fiecare dată m-a încântat. Sunt un orb este însă o creaţie aparte, construită de actor ca un colaj de bancuri, glume şi poezii de toate soiurile, unele năucitor de frumoase (George Topîrceanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, George Ţărnea, Teodor Pâcă, Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu, Nazim Hikmet). Totul sub forma unui stand-up, într-o permanentă adresare, întrebare sau mirare către sală. Aflu acum că există şi un CD, iar pe YouTube am găsit poezia care dă titlul piesei.

Era luna martie când am văzut eu spectacolul, iar acesta a fost dedicat - declarat - tuturor doamnelor din sală...
Plecăciune, Maestre, sunt onorată :)




Fără a avea în distribuţie nume la fel de sonore, Poiana boilor a fost un spectacol reuşit, obţinut prin contopirea a două piese cehoviene (Cerere în căsătorie şi Ursul) şi mizând pe colaborarea de efect cu publicul. Am recunoscut aici (sau cel puţin aşa mi s-a părut) mâna regizorului Mălăele, care e un actor cu un joc extrem de "legat" de sală, într-o conexiune surprinzătoare, ce funcţionează realmente pe ambele sensuri de mers. Recunosc cinstit că îmi plac aceste implicări ale spectatorilor, deşi sunt teribil de riscante, pentru că există oameni care merg la teatru precum copiii, fără să "semneze" acea convenţie artistică, acel pact conform căruia, dacă actorul îţi cere colaborarea, i-o dai, fără să-i încurci spectacolul şi să-l pui în posturi ingrate. În Poiana boilor au fost câteva momente în care actorii au primit şi răspunsuri nepotrivite, dar spectacolul a continuat frumos, după un uşor moment de tăcere perplexă.





Incursiunea mea se încheie - cum altfel! - cu o experienţă magică. Pe Radu Beligan l-am mai văzut pe scena Naţionalului, acum câţiva ani, în Take, Ianke şi Cadâr, alături de alţi doi geniali - Gheorghe Dinică (cel mai senzaţional Cadâr e-ver!) şi Marin Moraru. Îmi pare rău că nu am notat atunci impresiile... câtă încredere într-un lucru atât de fragil precum memoria omului!... Dar îmi aduc aminte că a fost un festin artistic greu de egalat...

Despre Egoistul auzisem multe şi de mult, însă cea mai mare problemă era cum să facem rost de bilete. (Cântăm, prin urmare, osanale şi facem temenele lu' Stan, care oricum nu citeşte, pentru că ID-ul lui de Messenger este prea important ca să-i dau link [-( dar care s-a trezit cu noaptea-n cap, după două ore de somn, şi ne-a luat bilete la teatru!) Piesa, semnată de Jean Anouilh (Le Nombril), este o mică bijuterie, cu replici senzaţionale, care spune o poveste captivantă. Mai mult decât atât, mi se pare că miza reală a textului este un soi de complicitate între erou (o voce auctorială) şi spectator! Pentru că titlul este de fapt o capcană, iar cheia de lectură şi de interpretare a textului stă în înţelegerea ironiei sub semnul căreia se construieşte întregul eşafodaj al piesei. Jocul actorilor este excelent, dar ce mi s-a părut mai impresionant a fost spiritul de echipă pe care l-am simţit, grija cu care toţi urmăreau jocul marelui Beligan (are 92 de ani, mulţi înainte!), căruia îi mai scăpau uneori gesturi de oboseală şi încetiniri de mişcări... Dar niciodată nu-i ezita glasul: intervenţiile erau exacte, prompte, şi produceau hohote de râs. Vă recomand călduros să vă treziţi dis-de-dimineaţă şi să vă luaţi bilete (pe Stan nu vi-l dăm!), căci acesta poate fi unul dintre momentele frumoase şi irepetabile, pe care viaţa unui om mare şi minunat vi-l aduce în dar.

Sunday, April 4, 2010

She's Star Stuff :)


În aceastǎ vacanţǎ de Paşti, am vizitat, pentru prima datǎ în viaţa mea, un observator astronomic. Vi-l recomand cǎlduros pe cel de la Galaţi, dacǎ aveţi drum prin partea aceea de ţarǎ. Puteţi vedea acolo şi o grǎdinǎ botanicǎ (mai ales în mai, când înfloresc trandafirii), Acvariul şi Planetariul; noi am mai prins acum o expoziţie de reptile şi una cu flori de mină.
Aflasem din presǎ cǎ au reuşit gǎlǎţenii sǎ obţinǎ sponsorizarea din fonduri europene pentru achiziţionarea unui telescop performant; se numeşte ASA, cu un braţ SkyWatcher, iar costurile s-au ridicat la peste 50 000 euro (îl aveţi în imagine). Nu este destinat publicului larg, ci studiului ştiinţific al cerului, imaginile stelare fiind introduse într-un calculator, fără a putea fi privite direct. Spectacolul a meritat însă din plin, cu explicaţiile răbdătoare ale unui astonom pasionat, care ar fi stat acolo, să ne explice, o noapte întreagă. Prin urmare, într-o seară nu tocmai seninǎ, am aflat un miliard de lucruri noi despre lumea mea şi despre cum sunt eu praf de stele :)
Am privit cu gura cǎscatǎ la cer şi am localizat cu ochiul liber planeta Venus, pe care n-am reuşit s-o privim şi prin telescop, deoarece au acoperit-o repede norii. Pe Marte am vazut-o însǎ, roşiuţǎ şi minunatǎ! Am cercetat constelaţia vânǎtorului Orion, care este însoţitǎ de Câinele Mare şi Câinele Mic. Am distins uşor cele trei corpuri care alcǎtuiesc „Centura lui Orion”, dar şi pe Sirius, steaua principalǎ din Canis Major, numitǎ popular Zorilǎ (pentru cǎ vara este cea care, dis-de-dimineaţǎ, îi anunţǎ pe sǎteni cǎ începe o nouǎ zi de lucru). Albastrul Sirius este una dintre cele mai strǎlucitoare stele de pe bolta noastrǎ, aflatǎ la peste 8 ani-luminǎ de sistemul nostru solar, şi e în vârsta de câteva milioane de ani; ceea ce înseamnă că este foarte, foarte tânără (de aici culoarea albastrǎ) în lumea stelelor - spre comparaţie, Soarele nostru are aproximativ 5miliarde de ani şi se consideră că s-ar afla la mijlocul vieţii lui. Vǎzut prin telescop, Sirius este minunatǎ, un strop de luminǎ lǎsat de zei pǎmântenilor care tânjesc spre alte stele decât a lor. Şi privindu-l, am văzut pentru prima dată ceea ce astronomii numesc "poluare" - uşoara "neclaritate" din jurul discului său (poate nu ştiaţi că există şi în astronomie, dar e de un singur fel - luminoasă!).
Am văzut (cu aproximaţie, că era încă prea devreme) unde locuieşte Nebuloasa Andromeda, care se apropie de Calea Lactee cu o viteză de 100-400 km/s; calculele arată că ele se vor ciocni peste aproximativ 2,5 bilioane de ani şi vor forma o galaxie eliptică gigantică (fenomen foarte des întâlnit în cosmos...). Apoi am descoperit Ursa Mare (extraordinară, şi singura pe care o recunosc şi eu cu ochiul liber) şi Ursa Mica, cu statornica Stea Polară. Acest corp este singurul punct fix de pe bolta cerească din emisfera noastră, iar ceea ce m-a surprins teribil a fost faptul cǎ, privind prin telescop, am vǎzut cǎ ea convieţuieşte legată de o alta (chiar alte douǎ, citesc acum), mai micuţă, care îi este mai mult decat soră... sunt una şi totuna, orbiteazǎ reciproc, traiectoriile lor sunt conectate, rotaţiile lor sunt coordonate, sistemul lor de gravitaţie este binar, echilibrat datorită perfectei armonii dintre ele, iar de departe - pentru profanii care nu le cunosc secretul - se văd ca una...
Din Constelaţia Gemenilor, le-am chitit cu ochiul liber pe Castor (despre care aflu acum că este sextuplǎ - alcătuită din trei sisteme binare pe care noi le percepem ca fiind o singură stea) şi Polux (care e singură, iată). Şi tot astfel, în Carul Mare am descoperit pe Mizar (steaua centrală, cea mai luminoasă) şi pe Alcor (am trecut şi testul acuităţii vizuale din vremea anticilor, pentru că l-am văzut pe Alcor cu ochiul liber!), care sunt şi duble fizic, şi duble optic, şi constituie primul sistem binar descoperit cu ajutorul telescopului, chiar de Galilei. Cercetǎrile moderne, din ce în ce mai complexe, demonstreazǎ cǎ fiecare dintre ele mai are câte un companion... Mai interesant decât atât, dubla lui Alcor nu are încă nume, fiind relativ nou descoperită, dar dacă aţi citit Steaua fără nume a lui Mihai Sebastian, s-ar putea să vă amintiţi că Miroiu o descoperise încă de atunci :) şi o numise Mona...
Trebuie să mărturisesc, însă - şi să mă credeţi pe cuvânt -, cea care mi-a plǎcut cel mai mult şi mai mult a fost Saturn cu inelele lui. Mǎ uitam prin telescop şi nu-mi venea sǎ cred cǎ e acolo, s-o pot vedea, ca o bijuterie stelară! Iar observaţiile astronomice de seară s-au dovedit a fi unul dintre cele mai interesante momente din viaţa mea!
A doua zi ne-am întors în complex pentru observaţiile de zi şi spectacolul de la Planetariu. Am văzut Soarele pe frecvenţa hidrogenului (adică roşu), care permite cele mai bune observaţii; era foarte cuminte, nu se detecta nicio activitate ieşită din comun şi nici prea senin nu era... dar am văzut norii alergând pe discul rotund, într-un fantastic joc de lumini şi umbre. Am urmărit apoi, proiectată pe o cupolă, o istorie a telescopului - Two small pieces of glass. Recunosc, povestea începută de la Copernic şi terminată cu Hubble m-a fascinat! Dacă nu v-aţi gândit niciodată, vă spun eu: telescoapele sunt singurele maşini ale timpului pe care omul a reuşit să le construiască. Asta pentru că, privită prin ele, lumina stelelor ni se înfăţişează acum, însă aşa cum era acum ani, sute de ani sau chiar milioane de ani, atâta cât i-a trebuit razei să călătorească până la noi...
Iar dacă nu ştiţi încă de unde veniţi şi ce căutaţi aici, iată o ipoteză :)








P.S. Fotografii noi
Complexul Muzeal de Stiintele Naturii Galati

Thursday, April 1, 2010

Primul copăcel 2010

Să v-o prezint pe Anca. Ea este o prietenă de-a mea, pe care nu am văzut-o niciodată. Ne cunoaştem pentru că ea îmi citea articolele din "Răspândacul", şi într-o zi, acum ceva timp, mi-a trimis un mail cu salutări. Şi ne-am împrietenit. Mai vorbim câteodată (Anca scrie prima, pentru că e mai civilizată decât mine, şi ştie că relaţiile trebuie îngrijite, la fel ca florile), lucru care îmi face mare plăcere :)

Astăzi am primit un mesaj frumos de la ea:
La noi s-a desprimavarat sau imprimavarat asa ca ti-am trimis pomul inflorit fotografiat de mine iar iepurasii ca sa te fac sa zambesti si sa primesti LUMINA si primavara cu veselie in suflet.
cu drag Anca
Iată copăcelul, iepuraşii îi ţin pentru mine :)



Anca e din Deva (acolo e "la noi"), iar desprimavararea/împrimăvărarea e o glumă dintr-un verb de-al meu. De acolo a aflat de obiceiul pe care-l am, cu primul copăcel... aşa că mi-a trimis unul :)
Frumos este că tocmai astăzi l-am prins şi eu pe-al meu, aşa că i-l dedic Ancăi, cu mare drag.



"Foarte târziu a venit primăvara asta, dar sper să te bucuri de ea din tot sufletul. Iar Sărbătoarea Învierii să vină cu lumină, şi linişte, şi bine, pentru tine şi toţi cei ai tăi!
P.S. E al doilea copăcel... pe primul l-am văzut ieri, dar eram în maşină şi n-am putut opri... O să mă ierţi de păcăleală, că doar e 1Aprilie :)"

P.P.S. Tuturor celor care poposesc pe paginile mele, numai lucruri minunate vă doresc, sărbători frumoase şi calde. Iar alături de gândurile acestea, toate mulţumirile din lume pentru lecturi :)

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (27) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (34) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (14) Europa (19) Facebook (18) filme (39) finanțe (1) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (31) funninesses (38) gând (58) Germania (1) Google (16) Grecia (11) home (6) iarna (30) inceputuri (37) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (42) masini (10) meeting-people (8) metanoia (3) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (122) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) P&R (1) Palestina (1) perfume (3) photos (92) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (77) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (134) SMURD (2) Sofi (1) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (7) teaching (54) teatru (14) thankyou (52) Thassos (3) toamna (15) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) video (1) worldwelivein (49) Ziua Nationala (9)