She's Star Stuff :)

În aceastǎ vacanţǎ de Paşti, am vizitat, pentru prima datǎ în viaţa mea, un observator astronomic. Vi-l recomand cǎlduros pe cel de la Galaţi, dacǎ aveţi drum prin partea aceea de ţarǎ. Puteţi vedea acolo şi o grǎdinǎ botanicǎ (mai ales în mai, când înfloresc trandafirii), Acvariul şi Planetariul; noi am mai prins acum o expoziţie de reptile şi una cu flori de mină.

Aflasem din presǎ cǎ au reuşit gǎlǎţenii sǎ obţinǎ sponsorizarea din fonduri europene pentru achiziţionarea unui telescop performant; se numeşte ASA, cu un braţ SkyWatcher, iar costurile s-au ridicat la peste 50 000 euro (îl aveţi în imagine). Nu este destinat publicului larg, ci studiului ştiinţific al cerului, imaginile stelare fiind introduse într-un calculator, fără a putea fi privite direct. Spectacolul a meritat însă din plin, cu explicaţiile răbdătoare ale unui astonom pasionat, care ar fi stat acolo, să ne explice, o noapte întreagă. Prin urmare, într-o seară nu tocmai seninǎ, am aflat un miliard de lucruri noi despre lumea mea şi despre cum sunt eu praf de stele :)

Am privit cu gura cǎscatǎ la cer şi am localizat cu ochiul liber planeta Venus, pe care n-am reuşit s-o privim şi prin telescop, deoarece au acoperit-o repede norii. Pe Marte am vazut-o însǎ, roşiuţǎ şi minunatǎ! Am cercetat constelaţia vânǎtorului Orion, care este însoţitǎ de Câinele Mare şi Câinele Mic. Am distins uşor cele trei corpuri care alcǎtuiesc „Centura lui Orion”, dar şi pe Sirius, steaua principalǎ din Canis Major, numitǎ popular Zorilǎ (pentru cǎ vara este cea care, dis-de-dimineaţǎ, îi anunţǎ pe sǎteni cǎ începe o nouǎ zi de lucru). Albastrul Sirius este una dintre cele mai strǎlucitoare stele de pe bolta noastrǎ, aflatǎ la peste 8 ani-luminǎ de sistemul nostru solar, şi e în vârsta de câteva milioane de ani; ceea ce înseamnă că este foarte, foarte tânără (de aici culoarea albastrǎ) în lumea stelelor - spre comparaţie, Soarele nostru are aproximativ 5miliarde de ani şi se consideră că s-ar afla la mijlocul vieţii lui. Vǎzut prin telescop, Sirius este minunatǎ, un strop de luminǎ lǎsat de zei pǎmântenilor care tânjesc spre alte stele decât a lor. Şi privindu-l, am văzut pentru prima dată ceea ce astronomii numesc "poluare" - uşoara "neclaritate" din jurul discului său (poate nu ştiaţi că există şi în astronomie, dar e de un singur fel - luminoasă!).

Am văzut (cu aproximaţie, că era încă prea devreme) unde locuieşte Nebuloasa Andromeda, care se apropie de Calea Lactee cu o viteză de 100-400 km/s; calculele arată că ele se vor ciocni peste aproximativ 2,5 bilioane de ani şi vor forma o galaxie eliptică gigantică (fenomen foarte des întâlnit în cosmos...). Apoi am descoperit Ursa Mare (extraordinară, şi singura pe care o recunosc şi eu cu ochiul liber) şi Ursa Mica, cu statornica Stea Polară. Acest corp este singurul punct fix de pe bolta cerească din emisfera noastră, iar ceea ce m-a surprins teribil a fost faptul cǎ, privind prin telescop, am vǎzut cǎ ea convieţuieşte legată de o alta (chiar alte douǎ, citesc acum), mai micuţă, care îi este mai mult decat soră... sunt una şi totuna, orbiteazǎ reciproc, traiectoriile lor sunt conectate, rotaţiile lor sunt coordonate, sistemul lor de gravitaţie este binar, echilibrat datorită perfectei armonii dintre ele, iar de departe - pentru profanii care nu le cunosc secretul - se văd ca una...

Din Constelaţia Gemenilor, le-am chitit cu ochiul liber pe Castor (despre care aflu acum că este sextuplǎ - alcătuită din trei sisteme binare pe care noi le percepem ca fiind o singură stea) şi Polux (care e singură, iată). Şi tot astfel, în Carul Mare am descoperit pe Mizar (steaua centrală, cea mai luminoasă) şi pe Alcor (am trecut şi testul acuităţii vizuale din vremea anticilor, pentru că l-am văzut pe Alcor cu ochiul liber!), care sunt şi duble fizic, şi duble optic, şi constituie primul sistem binar descoperit cu ajutorul telescopului, chiar de Galilei. Cercetǎrile moderne, din ce în ce mai complexe, demonstreazǎ cǎ fiecare dintre ele mai are câte un companion... Mai interesant decât atât, dubla lui Alcor nu are încă nume, fiind relativ nou descoperită, dar dacă aţi citit Steaua fără nume a lui Mihai Sebastian, s-ar putea să vă amintiţi că Miroiu o descoperise încă de atunci :) şi o numise Mona...

Trebuie să mărturisesc, însă - şi să mă credeţi pe cuvânt -, cea care mi-a plǎcut cel mai mult şi mai mult a fost Saturn cu inelele lui. Mǎ uitam prin telescop şi nu-mi venea sǎ cred cǎ e acolo, s-o pot vedea, ca o bijuterie stelară! Iar observaţiile astronomice de seară s-au dovedit a fi unul dintre cele mai interesante momente din viaţa mea!

A doua zi ne-am întors în complex pentru observaţiile de zi şi spectacolul de la Planetariu. Am văzut Soarele pe frecvenţa hidrogenului (adică roşu), care permite cele mai bune observaţii; era foarte cuminte, nu se detecta nicio activitate ieşită din comun şi nici prea senin nu era... dar am văzut norii alergând pe discul rotund, într-un fantastic joc de lumini şi umbre. Am urmărit apoi, proiectată pe o cupolă, o istorie a telescopului - Two small pieces of glass. Recunosc, povestea începută de la Copernic şi terminată cu Hubble m-a fascinat! Dacă nu v-aţi gândit niciodată, vă spun eu: telescoapele sunt singurele maşini ale timpului pe care omul a reuşit să le construiască. Asta pentru că, privită prin ele, lumina stelelor ni se înfăţişează acum, însă aşa cum era acum ani, sute de ani sau chiar milioane de ani, atâta cât i-a trebuit razei să călătorească până la noi...

Iar dacă nu ştiţi încă de unde veniţi şi ce căutaţi aici, iată o ipoteză :)

P.S. Fotografii noi

Complexul Muzeal de Stiintele Naturii Galati