Monday, August 25, 2008

Buongiorno, Principessa! (V)


Am văzut Verona chiar de ziua mea mică. Mi-a fost dăruită ca un cadou – anticipat – de aniversare. Şi am primit-o cu braţele deschise, deşi nu mă consider o romantică în toată legea. Atâta că îmi plac lucrurile cu semnificaţie… Îi dedicasem o singură zi, una dintre ultimele ale şederii mele în Italia, prin urmare nu mă pot lăuda, în ceea ce o priveşte, decât cu o iuţire de paşi, repezită în căutarea unei poveşti… Însă trebuie să recunosc extraordinara impresie pe care liniştea şi atmosfera ei luminoasă mi-au lăsat-o în suflet.

Am coborât la staţia numită Verona Porta Nuova, aproape de centrul vizitat al oraşului. Lăsând gara în spate şi luând-o voiniceşte spre dreapta, am găsit impunătoarea Porta Nuova, care deschide călătorului drum de bătut şi ochi de văzut. Artera pe care am păşit se cheamă Corso (încă o dată) Porta Nuova şi se întinde, caldă şi strălucitoare, dând impresia unei limpezimi fără cusur, până la Portoni della Bra. Zidul care poartă acest nume dă voie privirii să întrezărească – prin două frumos boltite arce, între care bate din vechime un orologiu, uriaşa deschidere spre cer a pieţei pe care oamenii locului o numesc, simplu, la Bra. Bătând încântată din palme, am alergat puţin după trenuleţul veronez – colorat şi gălăgios, mi-a amintit de vacanţele de la mare din vremile copilăriei, mi-am muiat degetele în apa fântânii arteziene – curată şi strălucindă, mi-a făcut poftă de o bătaie cu stropi… Ne-am oprit apoi lângă zidurile Arenei Romane, situate în centrul istoric al Veronei, una dintre imaginile-simbol ale acestui oraş şi al treilea ca mărime în Italia (după Colosseum şi cel capuan). Amfiteatrul este, în fiecare an, gazda unui festival liric ce a fost inaugurat în 1913 cu Aida lui Verdi şi unde, mai târziu, s-a produs adevăratul debut al Mariei Callas. Fără să vreau, istoria romanilor mă strivea încă o dată, iar sângele meu îşi mai aducea aminte de îngenuncherea Regelui în munţii Daciei; mă lăsam, însă, cutremurată, de puterea cotropitorilor mei de a învinge timpul…

Înainte de a părăsi zidurile arenei, ne-am lăsat ademenite să facem câte o poză cu un gladiator, leşinat de căldură şi căutând răcoarea iluzorie a umbrei. Ne făcuse semn pe muţeşte să ne apropiem, după ce ne văzuse umblând vesele prin parc şi fotografiind toate câte ne ieşeau în cale. Am ezitat un strop, dar ce-ar mai fi contat încă o extravaganţă! Cu doi euro de căciulă ne-am lăsat ameninţate de spada romană. „Eroul” n-a scos un sunet tot timpul acesta, deşi încercasem să facem conversaţie şi în italiană, şi în engleză, şi în franceză, şi în ce ne mai pricepeam. Ne-a pus puţin pe gânduri tăcerea, iar nelămurirea a rămas ascunsă în noi ceva timp. Până când, obosite de alergătură la un moment dat, ne-am oprit să ne tragem sufletul şi ne-a lovit, pe amândouă, revelaţia: era român! Nu voise să se dea de gol şi nici să ne scape de muşterii, iar noi căzusem în plasă! Sigur, n-o să ştim niciodată cu certitudine asta, dar ne-am distrat copios, iar eu m-am simţit, dintr-0 dată, ca acasă!

Una dintre cele mai interesante senzaţii pe care le-am trăit în Verona a fost impresia că Shakespeare îi aparţine… Sau invers. La fel cum amândurora le aparţine povestea în căutarea căreia pornisem.

Chipul Marelui Britt veghează chiar la intrarea în La Bra, pe treptele Lapidariului Maffeian, alături de celebra replică a lui Romeo: „There is no world without Verona walls”… Pornirăm şi noi în căutarea Giuliettei, femeia care a făcut celebră vechea cetate. Am păşit cu nerăbdare pe Via Cappello, inundată de mulţimea de curioşi care căutau acelaşi lucru ca şi noi. Micuţa stradă, păstrând aspectul tipic al vechilor străzi veroneze, a devenit una dintre cele mai circulate pietonale ale oraşului, loc de pelerinaj şi mângâiere pentru toate rasele şi religiile lumii – şi cred că erau toate reprezentate acolo, în după-amiaza luminoasă în care am poposit şi noi, bătând la porţile Capuletilor. În afară de faptul că mulţimea de călători trădează de departe locul, la casa di Giulietta nu poate fi ratată: pereţii şi uşile ei sunt acoperite cu miliarde de caractere din toate limbile pământului, strat peste strat, culoare peste culoare, inimă lângă inimă şi zbor lângă zbor, mari, mici, potrivite, curajoase sau timide, simple sau înflorite, bătând însă în acelaşi ritm al unui sentiment pe care îl cunoaştem cu toţii. Curtea se deschide vizitatorilor după ce trec pe sub o cupolă acoperită, de sus până jos, cu înscrisuri sau hârtii lipite la repezeală, improvizaţii ce trădează surpriza în faţa zidurilor desenate şi plăcerea de a se deda unui joc la care toată lumea pare să subscrie tacit… M-am tot întrebat, de atunci, cine şi-o fi scris prima dată mesajul de dragoste… mi-au părut îngăduitori italienii (puteau să tot văruiască peste) şi mi s-au dezvăluit înţelepţi în a pricepe că istoria obişnuieşte să-şi lase cum doreşte semnele, fără a ţine cont de convenţiile şi codurile morale sau de bună purtare ale oamenilor… aşa că actele de vandalism au devenit simboluri ale solidarităţii celor de pretutindeni… Odată păşit sub oblăduirea Giuliettei, trei lucruri poate face călătorul venit de departe: poate vizita muzeul amenajat ca în vechime, pentru a ajunge la balconul celebru unde tânăra a primit cea mai cunoscută declaraţie de dragoste făcută vreodată de un bărbat unei femei; poate vizita micuţul si neîncăpătorul magazin de suveniruri; sau poate face o fotografie cu statuia binecuvântată şi tristă a iubitei lui Romeo… Ne-am smuls apoi de sub vraja locului, hotărâte să-l găsim şi pe el pe străzile Veronei. Aveam în mâini o hartă a oraşului care ne arăta, câteva străzi mai încolo, şi locul casei sale. Odată ajunse, ne-am învârtit ceva vreme în jurul propriei axe, pentru că pustietatea care domnea contrasta atât de puternic cu ce tocmai văzusem, încât am fost absolut sigure că nu nimerisem unde trebuie, sau că harta noastră era făcută de incompetenţi nepăsători care ne făceau să pierdem timp preţios… Am fotografiat, totuşi casa cu pricina, apoi ne-am repezit în căutarea vreunui suflet de creştin care să ne lumineze… N-are rost să mai spun că cei doi-trei localnici pe care i-am chestionat ne-au trimis, cu toate indicaţiile necesare… de unde tocmai venisem. Şi am descoperit, astfel, cu oarece regret, că Romeo e doar un ilustru necunoscut… L-a scos din anonimat iubirea unei femei… dar şi curajul de a se lăsa convins, într-o noapte, sub un balcon, că trandafirul tot dulce-ar mirosi, chiar de numele i-ar fi altul…

Ştiam şi eu, ca toată lumea (presupun), că locuinţa lui Romeo nu există cu adevărat, pentru că nici el n-a fost pe lume… Balconul Giuliettei are deja o mulţime de alte semnificaţii, pentru că acolo iubitorul de poveste îi găseşte deopotrivă pe amândoi. Poate că e mai leneş decât credeam – iubitorul acesta de poveste, de nu s-a obosit să caute semnele basmului dincolo de lungul nasului…

N-am reuşit să-l găsesc, deci, pe Romeo, dar câteva străzi mai târziu l-am întâlnit pe Dante! Am poposit la picioarele statuii lui după ce descoperisem (din greşeală) şi admirasem celebrele Arche scaligere – monumentalul complex funerar al familiei Della Scala. Rămasă cu gura căscată în faţa maiestuozităţii construcţiei, am insistat să-mi fotografiez mărunta fiinţă, pentru contrast, ca să nu-mi uit efemeritatea. Frumoasele arce gotice adăpostesc (printre altele) celebrul mormânt al lui Can Francesco, zis Cangrande I, prietenul si protectorul lui Alighieri, căruia marele poet i-a dedicat Paradisul. Figura grandioasa a întunecatului Dante, veghind singuratic Piazza dei Signori, m-a făcut atunci să mă gândesc că, de fapt, atunci când vine vorba de poveşti frumoase oamenii nu vor să fie păcăliţi până la capăt. Nimeni nu are nevoie să vadă personal Infernul, ca să creadă în viziunea uriaşă a Florentinului; nimeni nu trebuie să viziteze casa lui Romeo, ca să ştie că dragostea cea de dincolo de putere umană există… Oamenii ştiu foarte bine ce e iluzie şi ce e adevăr şi le place certitudinea că Absolutul e Acolo, chiar dacă uneori nu ţi-e de-ajuns o viaţă să-l găseşti. Nu trebuie să insişti ca povestea să fie confirmată cu orice preţ, trebuie doar să-ţi câştigi dreptul la miracolul credinţei tale că toate sunt posibile!

Am văzut Verona anul acesta; şi Verona m-a văzut pe mine, căci unică-s şi eu, asemeni ei. Şi ceva din Italia am văzut, iar frumuseţea ei va dăinui şi prin făptura mea firavă, venită de departe doar ca s-o admire… „Te salut, Augustă Italie! Mă voi întoarce.”

Sunday, August 24, 2008

Buongiorno, Principessa! (IV)


Veneţia. Laguna venetă a fost dintr-un început ţinta călătoriei mele în Italia. Văzusem multe despre ea la televizor, auzisem încă şi mai multe… unele de foarte bine, altele de o dezamăgitoare deziluzie, însă nici unele nici altele nu aveau să mă pregătească pentru intensa apropiere de sufletul Veneţiei, cea creată (în ultimă instanţă) după chipul şi asemănarea celui care o vede. Cred că există în Veneţia atâtea oraşe câţi oameni îl vizitează, iar al meu e cel mai frumos dintre toate şi s-a construit încet-încet, cu o plecare de autocar din Camposampiero până în Padova, urmată de o călătorie cu trenul. Drumul nu este foarte lung, iar odată depăşită gara Veneţiei Mestre (unde poţi coborî pentru a lua maşina până la insulă, dacă vrei), laguna se deschide privirii, iar trenul zboară pe o fâşie de pământ atât de incredibil de îngustă, încât pare deja că ai fost îmbarcat pe gondolă pentru frumoasă plimbare până în ferrovia Santa Lucia, punctul final al călătoriei, unde se înfăţişează, în toată splendoarea ei, cea căreia secole de-a rândul i s-a spus „la Serenissima” – Veneţia.

Prima mea zi veneţiană a fost cu totul si cu totul halucinantă, într-un continuu dans vizual pe care, chiar şi acum când încerc – scriind – să-l ordonez, îl găsesc îndărătnic şi încăpăţânat, nelăsându-se îmblânzit în iureşul lui năvalnic. Am căutat repede cu privirea staţiile celebrelor vaporetti, lămurindu-mă dintr-o ochire unde pot găsi bilete. Am întrebat scurt cum ajung în Piaţa San Marco, pentru că acela era locul pe care îl asociam în mintea mea cu celebrul oraş, şi m-am îmbarcat grăbită într-acolo. Într-o simfonie teribilă de huruieli şi poticneli metalice ale ambarcaţiunii, aparatul meu de fotografiat a deschis ochi proaspăt asupra lumii, descoperind canalele veneţiene pe care navigau zeci de vase plutitoare, de toate mărimile şi „condiţiile sociale”, în vecinătatea Mării Adriatice al cărei albastru alerga până departe spre împreunarea de cer, cu uriaşele ei vase de croazieră, lângă care micuţul meu suflet a mai dat formă unui vis de glorioasă preumblare în jurul lumii… Nu mult timp după aceea, privirilor mele li s-a înfăţişat, în toată frumuseţea lui inimaginabilă, il Palazzo Ducale, în faţa căruia am păşit în mijlocul unui alt soi de mare: cea a miilor de vizitatori ai Veneţiei, pe care celebrii lei care păzesc intrarea în Piazza San Marco îi salută cu o augustă superbie. Am înclinat, la rândul meu, fruntea şi am închis o clipă ochii orbiţi de lumina strălucitoare a Italiei: eram, fără putinţă de tăgadă, cucerită de Veneţia!

Deschizându-se la picioarele celor două coloane – di San Marco e san Todaro – cea mai frumoasă piaţă a Veneţiei e un furnicar incredibil şi colorat, înghesuit între clădiri năucitoare cu sute de coloane şi statui, prăvălit năvalnic înspre zeci de tarabe cu suveniruri şi restaurante cu numeroase scaune îmbietoare. N-am vrut să mă aşez, pentru că n-aş fi răbdat să stau locului…

Laturile uriaşe ale pieţei sunt constituite de clădirile numite Le Procuratie, ridicate ca după un şablon miraculos, din ferestre identice conturate în partea lor superioară cu arce de cerc, cu galerii şi magazine nenumărate la parter, unele cu aur şi diamante, altele cu măşti sau cu sticle de Murano. Mi-a plăcut foarte mult clădirea albă cu ceas zodiacal (arată ora, ziua, fazele lunii şi semnele zodiacale), decorat cu aur şi smalţ albastru, numită La Torre dell’ Orologio; turnul uriaş – Il Campanile di San Marco – care păzeşte, ca un adevărat „stăpân al casei” (aşa îi spun veneţienii), ca oaspeţii să-i fie primiţi cum se cuvine; sau clădirea Bibliotecii Veneţiene, la decorarea căreia au contribuit Tiziano, Veronese şi Tintoretto. Iar peste toate regină, minunata Biserică San Marco! Uluitoare, năucitoare, incredibilă… cu un nesfârşit ocean de oameni, frumos dispuşi în şir indian şi frumos dispuşi să aştepte ore în şir pentru vizitare. Mi-am dat seama, ajunsă extenuată acasă în seara aceea, că nici prin cap nu mi-a trecut vreo secundă să mă aşez la rând să văd interiorul. Mi-ar fi fost imposibil să mă opresc, pentru că tot ce simţeam nevoia să fac era să alerg bezmetică pe străzile Veneţiei, devorată de imaginile ei. Străzi înguste deasupra cărora se ghicea un petec rupt din cer, mulţime de magazine, sute de poduri peste zeci de canale, „porturi” micuţe pentru gondole. Şi milioane, trilioane, catralioane de porumbei. Mi-am făcut pe urmă drum înapoi spre Caffè Florian, care avea una orchestrina ce-i delecta clienţii, amintindu-le de frumoasele vremi când la mese poposeau Casanova, Carlo Gordoni sau lordul Byron, Dickens, Goethe sau Rousseau. Am căutat celebrul Ponte dei Sospiri, dar l-am găsit acoperit spre renovare, aşa că mi-am luat rămas bun, îmbarcându-mă pe un vas care naviga pe o rută ocolitoare spre gară, diferită de cea pe care venisem; am ales drumul cel lung, cu ochii agătaţi de fiecare clădire, de obloanele colorate în albastru, verde, cărămiziu sau roşu, frumos asortate şi împodobite cu glastre de flori ca într-o explozie de viaţă. Şi, ca miraculoasă surpriză la despărţire, sufletul meu a luat cu sine imaginea bijuteriei arhitectonice a Palatului Ca’ d’Oro şi, chiar înainte de intrarea în adăpostul gării, impresionanta Biserică Santa Lucia.

Eram ostenită până în miezul fiinţei mele, extenuată cum fusesem, până în acel moment, de o teamă pustietoare că timpul nu-mi va da voie să le văd toate… Şi nici nu m-am înşelat prea mult, pentru că, la capătul călătoriei, am înţeles că mi-ar trebui o viaţă să văd Veneţia întreagă…

Hotărâsem deja ca a doua zi să ajung din nou în lagună, pentru simplul motiv că îmi rămăseseră prea multe de văzut ca să mă pot mişca mai departe fără regrete – iar mie nu-mi plac regretele… La plecare din ţară, o prietenă îmi recomandase să văd insula Murano şi să caut meşterii care să-mi arate cum se modelează - din suflare - căluţii de sticlă. Prin urmare, a doua zi, coborâtă din nou din trenul care m-a lăsat în gara Santa Lucia, m-am cocoţat într-un vaporetto, după ce am întrebat cum ajung acolo. Navigarea a fost extrem de plăcută pentru că timp de aproximativ o oră am colindat apele veneţiene si am „pipăit”, prin obiectivul aparatului de fotografiat, toate cele la care n-am mai reuşit să ajung… De exemplu, Basilica del Santissimo del Redentore despre care am aflat că are expuse în interior opere aparţinând lui Tintoretto şi Veronese, şi care are o celebră sărbătoare tradiţională. Am admirat insula San Michele, cea care adăposteşte, începând din anul 1807 celebrul cimitir veneţian unde se odihnesc, de exemplu, Ezra Pound si Igor Stravinski…

Şi, în sfârşit, ochilor mei li s-au înfăţişat „fantoma” unei mult căutate vetreria. Insula era aproape pustie, şi pentru că eu călătoream singură, m-am trezit ruptă de mulţimea ce debarcase odată cu mine, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am pornit pe străzi, întrebând în stânga şi-n dreapta de meşterii mei făurari. Oamenii mi-au explicat pe rând că pustietatea se explică prin faptul că sticlarii nu lucrează în sezonul canicular, dar că rămân pe-aici câţiva dintre ei care fac aşa-numitele dimostrazione, unde şi cum pot să ajung să văd una. Tocmai veneam din direcţia aceia, aşa că am bătut drumul înapoi, şi mi-am prins din urmă tovarăşii de călătorie; mai numeroşi fiind, aceştia atrăseseră atenţia ghizilor locali, care îi îndreptaseră operativ spre locul unde îmi pusesem şi eu în gând să ajung. „Iată avantajele grupurilor”, mi-am zis în sinea mea… Am intrat în rând cu lumea, am plătit doi euro şi am văzut minunăţia. Într-un atelier banal şi vechi, un sticlar - pe care vizitatorii nu păreau să-l emoţioneze sau intereseze în vreun fel - dădea la iveală, cu o viteză năucitoare, o vază transparentă. Şi, repede după aceea, uimitorul căluţ de Murano… ivit din trei mişcări scurte şi câteva respirări de aer, iată-l aşezat pe o lespede, cambrat şi sprijinit pe coada fluturândă. Odată reprezentaţia terminată, am vizitat expoziţia de sticle de Murano, unde am găsit una dintre cele mai uluitoare şi mai plăcute surprize ale călătoriei mele: un Ommagio a Picasso, cu chipuri de femei croite (în sticlă!) după modelul maestrului. Părăsită şi lipsită de viaţă, insula Murano se dovedise, pentru mine, o comoară nepreţuită şi fără egal.

Odată pornită din insula Murano, am coborât din vaporaş la staţia numită Piazzale Roma, iar acolo a început hoinăreala mea, oriîncotro ar fi vrut drumul să mă poarte. Pentru ultimul popas pe care aveam să-l fac în lagună, îmi rezervasem o experienţă care să verifice o zicală a locului. Scria într-unul dintre ghidurile pe care le cumpărasem că oriunde ai vrea să ajungi în Veneţia, dacă întrebi un localnic despre direcţia de mers o să auzi un singur răspuns: „Sempre dritto!” Sigur, ghidul mă avertiza şi că – realmente – nu există drumuri drepte în oraş, dar recomandarea veneţienilor m-a intrigat suficient cât să încerc să o verific. Am admirat arcul elegant al noului pod, încă neinaugurat, ce urmează a lega gara de autogară, şi am luat-o uşurel la pas pe malul Canalului Grande. Am părăsit apoi firul apei, şi m-am rătăcit printre clădiri vechi şi frumoase, printre vitrinele cu măşti şi costume colorate, de un spectaculos aparte, care o să mă urmărească pentru totdeauna. Îmi pusesem în minte să ajung la Ponte Rialto, despre care auzisem, dar pe care nu-l văzusem decât de pe vas; m-am împotmolit repede pe străduţele înguste, aşa că am scos, harnică şi conştiincioasă, harta. După câteva cotituri însă, am descoperit cu stupoare un indicator care arăta o direcţie complet opusă celei pe care mi-o indica petecul de hârtie, aşa că m-am văzut nevoită să-mi arunc (în gest vehement de avangardist) broşura într-un fund de rucsac şi să urmez orbeşte sfatul veneţienilor: tot înainte! Cu uşoară strângere de inimă, recunosc, pentru că riscam, foindu-mă pe străzi la nimereală, să fiu nevoită a-mi petrece noaptea în vreun hotel de-acolo, departe de casa primitoare a prietenei care mă găzduia. Aveam însă a trăi una dintre cele mai interesante surprize ale vizitei mele pe pământ italian, pentru că, deşi eram ferm convinsă că mă îndepărtez de podul pe care îl caut, m-am trezit, după vreo două ore de încântătoare preumblare „sempre dritto”, punând piciorul pe prima treaptă a celebrului Rialto! Până la el, găsisem în cale frumoasa construcţie Teatro Italia sau alba Fondamenta de la Maddalena, dar şi Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, vizavi de Chiesa di S. Fosca. Şi odată ajunsă pe pod, am admirat de sus Veneţia în toată splendoarea ei, şi mi-am luat rămas bun la ceasul înserării, cu promisiunea unei reîntoarceri aici, însă în alte timpuri ale vieţii mele: „Mi-ai rămas datoare o plimbare în gondolă, Serenissimă Venetie!”, am şoptit încet…

Wednesday, August 20, 2008

Buongiorno, Principessa! (III)

Padova o să rămână pentru totdeauna primul mare oraş italian pe care l-am văzut. Poate mi-or fi plăcut (sau chiar or să-mi mai placă încă) altele mult mai mult, dar acesta va fi fost primul.

Se află la 20 km de Camposampiero, aşa că, înarmată cu o hartă, un aparat de fotografiat şi o pereche de ochelari de soare, m-am urcat într-un autobuz care m-a depus repede în autogara marelui oraş. Nu ştiam exact unde mă aflu, pentru că nu reuşeam să mă localizez pe hartă, însă mi-am amintit că trecusem pe lângă gară, aşa că am făcut ceva drum înapoi, ca să încep de acolo frumoasa călătorie. Eram singură, pentru că prietena care mă găzduia trebuia să-şi vadă de serviciu, aşa că, în ciuda neîncrederii ei în italiana mea (care nu e prea grozavă, recunosc), am înlăturat cu hotărâre alternativa: nu bătusem atâta cale ca să stau cuminte în casă. Iată-mă deci în faţa gării padovane, de unde se deschide Corso del Popolo, o frumoasă arteră care se continuă cu altele, în drum drept pe care-l urmăream pe hartă şi care şerpuia prin centrul istoric al oraşului şi, cu uşoare abateri într-o piaţă sau alta, mi-ar fi arătat aproape tot ce merita ţinut minte. Am tras aer în piept si am pornit.

De fapt, Corso del Popolo nu este foarte lung, ci se sfârşeşte într-un pod vechi peste Canale Piovego, la intersecţia cu Via Trieste. De acolo mai departe, Corso Garibaldi le dăruieşte elegant oraşul celor care au răbdare să-l străbată cu piciorul. Şi primul lucru pe care îl poţi vedea, imediat pe stânga drumului, este vechea Arenă Romană, în jurul căreia se ridică acum o mare de verdeaţă - Giardini dell' Arena. La intrare, am trecut pe lângă impozanta statuie a lui Garibaldi şi, pe sub bolţi frunzoase, am păşit pe pietrele antice ale romanilor; ruinele antice înconjoară spaţiul arenei, care era acum în pregătire pentru un spectacol, se pare. Am privit cu jind scaunele instalate pentru spectatori, notându-mi că un spectacol la Arene e musai de admirat altădată, dar mi-am văzut de drumul cu care-i şade călătorului bine, căci multe mai erau de vizitat. Şi tot cu ochii după vestigii romane, magazine cu reduceri, clădiri frumoase de fotografiat şi balcoane înflorite, ameţită de atâtea imagini, forme, culori şi sunete, m-am trezit în Piazza Garibaldi... „Iar Galibardi, coane Leonida?” mi-am spus în sinea mea întorcând harta pe toate părţile. Am rămas puţin pe gânduri şi am avut o bănuială: cu Garibaldi o să ne mai vedem noi. Şi aşa a şi fost – l-am regăsit dând nume de stradă, nume de piaţă, având formă de statuie, de câteva ori în oricare dintre oraşele pe care le-am vizitat, pentru că, de fiecare dată ca-ntr-un joc, îi căutam în mod special chipul sculptat şi nu mă lăsam până nu-l găseam, să-i transmit râzând salutări de la Caragiale.

Padova e un oraş plin - de pe vremurile când se temea de asedii – de ziduri. Şi porţi: unde am umblat, am numărat vreo 7. Pe una dintre ele, despre care mai auzisem şi înainte – Porta Altinate (principala ieşire orientală a oraşului vechi), am descoperit-o în Piazza Garibaldi; i-am admirat în trecere tăietura rece în piatră, rămasă nostalgic între magazine moderne şi maşini nou-nouţe. Am străbătut apoi, pas cu pas Via Carvour, iar mai departe, cu o surprindere dincolo de orice imaginaţie, am descoperit, pe Via 8 Febbraio, vechea Universitate padovană, adăpostită de Palazzo del Bo. Auzisem de această instituţie, ca de un mediu aparte în Renaştere, care acorda celor aflaţi sub oblăduirea ei o libertate de gândire puţin obişnuită. Numele lui Galileo Galilei va rămâne, de exemplu, pentru totdeauna legat de Padova, căci şi-a trăit aici cei mai frumoşi şi mai fructuoşi 18 ani de viaţă, ca profesor al acestei universităţi, ale cărei aule deveneau neîncăpătoare la cursurile sale. Clădirea veche este extraordinar de frumoasă şi am fost puternic impresionată de curtea ei veche şi de balcoanele ei înalte de lemn, unde pe timpuri forfotea mulţime de studenţi. O altă intrare aduce aminte posterităţii numele eroilor căzuţi între 1848 si 1945, iar mie mi-a servit drept lecţie frumoasă despre cum trecutul şi prezentul pot convieţui spre păstrare, şi spre înfrângerea trecerii timpului...

Abătându-mă puţin de la drumul drept, am descoperit apoi, ghidată de hartă, celebrele Piazza delle Erbe şi Piazza della Frutta, care se întind în jurul impunătoarei şi năucitoarei clădiri numite Palazzo della Ragione. Asemănătoare unei uriaşe nave, construcţia a fost cândva sediul tribunalelor oraşului; se spune despre acoperişul său că este cel mai mare dintre cele care nu au susţinere pe piloni din Europa, învelind o sală de 81 m pe 27, cu o înălţime de 27 metri. Aş fi fost curioasă să văd interiorul, pentru că ştiam şi o mulţime de alte detalii: că frescele originale care împodobeau zidurile interioare se pare că îi aparţineau lui Giotto, dar au fost distruse într-un incendiu din 1420; că se poate vedea în imensa sală un uriaş cal de lemn – copie a unei sculpturi de Donatello, precum şi un pendul al lui Foucault...

Ce faci când sunt atât de multe de văzut şi n-ai destul timp? A fost o vreme în viaţa mea când răspunsul ar fi fost unul singur: te trânteşti la pământ şi dai din picioare orăcăind, sau te sufoci de ciudă şi de neputinţă. Nu mai cred asta şi, chiar mai mult de-atât, una dintre puţinele forme de superficialitate pe care le accept cu inima uşoară este cea a excursiilor. Nu pot vedea totul, aşa că aş face bine să văd mult. Retina mea a alergat ca fulgerul pe străzile Padovei, înghesuind imagine lângă imagine, tot ce putea lua cu sine. N-am văzut interiorul Palatului... şi ce rău mi-ar fi părut dacă Padova nu ar fi fost atât de cuceritor de minunată!

Trebuie să recunosc faptul că locul cel mai frumos din Padova a fost – pentru mine, cel puţin – celebra piaţă Pratto della Valle. Poate pentru că felul în care am găsit-o a semănat cu o ieşire la lumina cea mare. Umblasem toată ziua pe străzile orasului, într-un soi de îndrăgostire înfrigurată şi fără ştire, cu inima lipită de tălpile picioarelor ce simţeau caldarâmul cald, şi cu ochii rătăcind în neştire. Începusem să mă obişnuiesc şi să îndrăgesc tăietura îngustă a străzilor, care doar ici-colo dădeau loc soarelui să atingă pământul. Întregul drum pe care îl străbătusem, cu priviri grăbite aruncate pe hartă din timp în timp, se dovedise o întinsă pietonală care se sfârşea brusc într-o uriaşă deschidere de 90.000 de metri pătraţi, lăsându-mă cu gura căscată în faţa celei mai mari pieţe a Italiei (şi una dintre cele mai mari din Europa). Iar panorama era incredibilă! Insula Memmia este astăzi un parc eliptic, împărţit proporţional de două diagonale largi care se intersectează în centru, continuate spre exterior de poduri de piatră ridicate peste un canal cu apă care încinge spaţiul verde al pajiştii, şi pe marginile căruia, înălţate în piatră, se înlănţuie două şiruri de statui care adună 78 de figuri de marcă ale Padovei. Conform primului regulament emis în 1776 cu privire la realizarea statuilor, era interzisă sculptarea unor personalităţi încă în viaţă pe atunci, precum şi cea a sfinţilor, iar condiţia fundamentală era ca activitatea celor reprezentaţi să fi avut legătură cu viaţa oraşului. Pe una din laturile uriaşei pieţe se ridică excepţional de frumoasa clădire numită Loggia Amulea, în faţa căreia străjuieşte Dante, iar în partea opusă, traversând parcul, călătorul rătăcitor găseşte adăpost sub aripa Sfintei Giustina, a cărei biserică – una dintre cele mai mari ale întregii creştinătăţi, îşi justifică pe deplin dimensiunile prin vecinătatea cu măreaţa piaţă. Şi de acolo, urmând ceva străduţe ferite, pasul meu obosit s-a oprit în faţa Bisericii Sfântului Antonio, pentru ca trupul meu să-şi plece fruntea întru linişte. Acolo, în piaţă, am recunoscut statuia ecvestră a lui Gattamelata, ridicată în bronz de Donatello, în jurul căreia uguiau zeci de porumbei...

Drumul de întoarcere a fost o nesfârşită expirare, pentru că am avut senzaţia că uitasem, în ziua aceea, nu doar să mănânc şi să beau apă, dar şi să respir. Crescuse linişte în mine şi acum o ascultam, uşor legănată de mişcările autobuzului, iar zgomotul din jur se lăsa alungat de şoaptele care-mi spuneau: „Am văzut Il Pratto. M-a binecuvântat Il Santo.” Aşa le spun oamenii locului, fără alte explicaţii, iar dragostea mea pentru lucruri care îşi păstrează unicitatea s-a împlinit din darul padovanilor.

Tuesday, August 19, 2008

Buongiorno, Principessa! (II)

Campisampiero. Odată ce m-am văzut debarcată la aeroportul din Treviso, drumul mi s-a deschis către un oră;el numit Camposampiero, aflat în provincia Padova, regiunea Veneto. Şi după o călătorie de vreo jumătate de oră cu motocicleta unui amic (prima mea „cursă" motociclistică, de altfel), am înţeles cu adevărat ce înseamnă farmecul orăşelelor mici din ţările civilizate. Este vorba despre oaze de linişte, în care locuitorii beneficiază în acelaşi timp de toate avantajele civilizaţiei: străzi şi căi de acces impecabile, magazine de toate soiurile şi mărimile, extrem de multe bănci, spital mare, deplasare obligatoriu mecanizată (cu bicicleta, cu maşina personală sau cu mijloace de transport în comun curate, cu locuri pentru toţi călătorii şi cu aer condiţionat), dar şi cu parcuri frumoase pentru preumblare.

Deşi nu există documente care să-i ateste oficial înfiinţarea, Camposampiero este fără nicio umbră de îndoială o aşezare de origine romană, mărturie fiind numeroasele descoperiri arheologice aduse la lumină de-a lungul timpului. Orăşelul se va dezvolta însă cu precădere în Evul Mediu, când se dovedeşte punct strategic, datorită aşezării pe axa Padova-Bassano care se intersectează cu ruta dinspre Noale. Era iniţial o cetate-castel dotată cu propriile ziduri de apărare, înconjurată de şanţuri cu apă, alimentate de un afluent al fluviului Vandura. Dispozitivul era asemănător cu cel din localitatea Noale, cel ale cărui rămăşiţe au fost mai bine conservate, putând fi observate chiar si astăzi. După o perioadă înfloritoare sub puterea Veneţiei (începând cu 1405), este incendiat în 1513 de spaniolii care tulbură relativa linişte câştigată sub oblăduirea mândră şi vigilentă a "leului din San Marco". Momentul poate fi considerat începutul declinului, ce va continua până la distrugerea completă în 1700; ultimul zid dispare în 1841. Structura vechiului oraş medieval poate fi însă perfect intuită observând Camposampiero din înalt, fiind suficientă urcarea în unul dintre cele două turnuri care rămân nobile vestigii ale trecutului. Şi peste toate se aude cântec frumos de clopote, anunţând din timp în timp că totul trece.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult în micile aşezări venete a fost mulţimea de vestigii istorice sau de monumente masive pe care le adăposteau, oricât de măruntă şi de puţin numeroasă e comunitatea. Printre cele mai cunoscute obiective de văzut în Camposampiero trebuie menţionate cele pe care italienii de aici le numesc "sacri luoghi antoniani", sfinţite de prezenta Sf. Antonio. Astfel, Santuario del Noce este ridicat pe locul unde odată se înălţa nucul sub care omul sfânt îşi ţinea predicile, sau Chiesa di San Giovanni Battista - în care se spune că acesta ar fi avut celebra viziune cu pruncul Iisus. Alături de aceste locuri sfinte, Camposampiero are încă trei biserici (San Pietro, San Marco şi Santa Maria Assunta), dar şi mult îndrăgita Chiesetta della Madonna della Salute, numită astfel în urma epidemiei de holeră din 1836, pentru ispăşire. Primăria Camposampiero este adăpostită sub acoperişul unei construcţii medievale numite Palazzo Tiso, altădată parte integrantă a castelului puternic fortificat, protejat de ziduri groase, şanţuri adânci de apă, poduri cu lanţuri - ce se ridicau în vremi de primejdie. A rămas astăzi o clădire veche încă frumoasă şi crenelată, simplă şi severă, în faţa căreia se deschide o piaţetă pe care miercurea o umplu comercianţii călători, căutători ai zilelor de "mercato". Construcţia se pare că a fost ridicată în 1085 şi aparţinea unei familii nobiliare guelfe, care a dat si numele localităţii. Clădirea este întregită pe una din laturi de Turnul Oraşului sau - cum mai e numit - Torre della Rocca. Aspectul său auster este poate elementul cel mai evident antic, cel datorită căruia călătorul se simte purtat în timp, la momentul ridicării edificiului defensiv. Câţiva paşi mai încolo, acelaşi călător găseşte Turnul Orologiului, care veghează drumul pe care se poate apuca spre Padova. Odinioară, aici se înălţa una dintre porţile oraşului.

În mijlocul atâtor minunăţii, umblam mirată printre urme de romani, căscând ochii şi gura la toate cele vechi, când ochii mi-au picat pe un bileţel lipit pe un stâlp nou de beton, şi am citit cu surprindere: "Caut gazdă!"... Şi nu m-am putut opri să mă gândesc: ce simt astăzi italienii asaltaţi de români (mai mult sau mai puţin civilizaţi şi cinstiţi) seamănă oare cu ce ar fi simţit romanii dacă i-ar fi invadat dacii lui Zamolxe?

Buongiorno, Principessa! (I)


În vacanţa de vară am zburat pentru prima dată cu avionul. Trec peste faptul că am o vârstă „respectabilă” şi probabil ar trebui să mă simt prost declarând acest lucru... dar dacă le-aş fi trăit pe toate până acuma, mai aveam doar amintiri de depănat şi nimic altceva de experimentat şi de bucurat. Uneori mi se pare că, în aceeaşi măsură în care ar fi trebuit să lupt pentru a-mi prelungi în timp copilăria, tot astfel ar trebui să amân cât mai mult în viaţa mea anumite experienţe, până când maturitatea să-mi dea posibilitatea să le simt din plin şi să le apreciez, fără ca blazarea să-mi devalorizeze surpriza şi încântarea. Şi de fiecare dată când se întâmplă în viaţa mea lucruri pe care ceilalţi le iau "de bune", eu îmi preţuiesc înzecit fericirea.

Călătoria a început frumos cu un taximetrist care mi-a urat "Cer albastru!", pentru că aşa îi spusese odată un pilot că ar fi urarea tradiţională între "specialişti". Aşteptarea în aeroport mi-a părut mai scurtă decât anticipasem, pentru că aveam la mine ceva de citit, iar din timp în timp mai suna câte o prietenă cu lămuririle de rigoare si cu explicaţii detaliate despre ce e de făcut prin aeroporturi, sau doar aşa, "de verificare", să se asigure că nu mi-am pierdut firea sau simţul umorului pe drum. Odată urcată în avion, mi-am căutat cu înfrigurare loc la geam, şi după o domoală "preumblare" pe pistă, inima mea şi-a suspendat bătăile, căci aparatul a atins în câteva secunde o viteză incredibilă şi s-a desprins uşor de sol: îmi fugise pământul de sub picioare. Apoi, lunecând încet, pasărea s-a răsucit elegant în aer şi am avut, aproape palpabil, sentimentul că lumea mea se făcuse concavă, întorcându-se spre mine să-şi ia rămas bun. Şi totul a început să-şi preschimbe înfăţişarea, micşorându-se. Norii sunt alţii văzuţi dinspre cer - la un moment dat zăceau imobili, ţintuiţi pe faţa pământului, şi soarele pare şi el altul, uriaş şi mult mai strălucitor deasupra frunţii. Pe măsură ce mă ridicam spre cer, spaţiul atât de familiar al lumii mele se transforma, reducându-se la esenţe - pe care până atunci doar le bănuisem închipuindu-mi-le în vis: sclipiri de case cu acoperişuri lucitoare, şerpuiri uriaşe de ape, cu vase plutinde ca cioturi în derivă. Totul se învăluia uneori într-o pâclă alburie, translucidă, în care din timp în timp se topeau munţii - împăduriţii care, văzuţi de sus, păreau o cuvertură aruncată dezordonat peste lume. Din loc în loc, grupuri de case, ca nişte inimi asimetrice, felurite, care însă pulsau identic, ritmic, şi cărora le percepeam bătăile regulate urcând până la mine.

Şi dintr-odată, privirii mele i s-a deschis, dăruindu-i-se, o mare: albastră-albastră, uriaşă ca cerul din care tocmai veneam, cu fâşii enorme de uscat decupat în întinderea ei, şi cu săgeţi albe şi iuţi de şalupe. De nicăieri, într-o străfulgerare, am avut revelaţia relativităţii: de când eram în avionul acela, lumea se răsucise şi se transformase ca ieşită dintr-un cocon, tot ce ştiam mare se făcuse minuscul, şi cerul de departe-mi dăduse voie sa-l ating cu fruntea, iar timpul îşi rupsese eternul ritm, pentru că ajunsesem la destinaţie după două ore în care inima mea nu bătuse decât o uriaşă unică dată! Până si eu eram alta: copilul din mine păşea pentru prima dată în ţara lui Cezar.

Thursday, April 3, 2008

Et in Evropa ego! (IV)

Praga
(I)
Dintr-un anumit punct de vedere, după ce am părăsit Austria si am intrat pe teritoriul Cehiei, m-am simtit „ca acasă”: străzile parcă începuseră să semene cu ale noastre, gunoaiele de pe marginea lor – asemenea. Clădirile cenusii si blocajele în trafic mi-au amintit de orasul în care trăiesc si, dincolo de spectacolul extraordinar oferit de constructiile Pragă, amprenta evidentă a comunismului, inconfundabilă, a făcut ca inima să mi se strângă neplăcut.

Mai mult decât atât, oamenii mi-au părut asemănători; însă nu mă refer aici – cum aţi putea crede – la celebra "ospitalitate" cu care atâta ne mândrim, ci la un fel ciudat al praghezilor de a te privi, dintr-o parte, vrând să dea impresia că nu se uită la tine, de fapt, analizându-te pe neobservate, cu ocheade furise, temătoare si ostile. Ne-am plimbat si aici cu vaporasul - de data asta pe Vltava, dar diferenta dintre această experientă si cea de pe Dunărea ungurească a fost notabilă... Un pic nedreaptă sunt, probabil, pentru că si diferenta de pret a fost semnificativă si, până la urmă, chiar si amabilitatea se cumpără, însă n-am putut, tot timpul călătoriei, să scap de un neplăcut sentiment de răceală, care se adăuga senzatiei de disconfort produse de ploaia agresivă de afară. Asteptasem cu nerăbdare să aud sunetele frumoase ale „Vltavei” lui Smetana si vreo voce plăcută a unui ghid care să-mi lămurească ce văd.... singurul "Smetana" pe care l-am găsit a fost laptele de pus în cafea, si singura "voce" a fost glasul motoarelor ce se auzeau de undeva din pântecul vasului. Navigarea s-a produs în liniste, în prezenta unui echipaj care se prefăcea că n-are pasageri si a unui barman care ne-a servit, oarecum sec si ursuz, cafelele cerute. M-am gândit din nou acasă, iar concluzia care mi-a trecut prin cap a fost "nici ăstia nu stiu să-si vândă marfa"!

Însă, chiar si asa, „Orasul de aur” e rupt dintr-o altă dimensiune decât Bucurestiul, pentru că spectacolul oferit ochilor este incomparabil. Multă istorie pe străzile pragheze, multe urme ale acestei istorii, săpate în piatră, mărturii ale unui popor care a stiut să si construiască, nu doar să supravietuiască. Tăvălugul comunist a modificat mentalitatea oamenilor si culoarea în care acestia văd lumea, dar a dat voie marilor ctitorii să dăinuie. Ori or fi dăinuit ele în pofida lui.

(II)

Spre deosebire de Budapesta - pe care am văzut-o de pe un vas, si de Viena - pe care am văzut-o din muzee si statui, Praga am bătut-o cu piciorul, stradă cu stradă atâta cât s-a putut, cu foarte putine refugii între ziduri si sub acoperisuri. Iar frumusetea acestui oras este incontestabilă si năucitoare. Mozart iubea acest loc, iar nălucirea umbrei sale este omniprezentă: statui... magazine... cafenele... fotografii... bomboane... toate cu figura celebrului copil-minune al muzicii.

Prima vizită a fost la impresionantul Castel Praghez, unul dintre cele mai mari din lume – Cartea Recordurilor îl mentionează ca fiind chiar cel mai mare castel medieval din lume; o constructie atât de vastă, încât se poate regăsi aici orice stil arhitectural al ultimului mileniu. Chiar la intrare, m-au întâmpinat gărzile palatului – vii, dar nemiscate si cu expresii impenetrabile; iar trecând de ei, pe sub arcade, am păsit într-o curte interioară uriaşă, în care masinile diplomatice – tot aici se găseste si sediul presedintiei – au voie să pătrundă. Mă priveau, de sus, Petru si Pavel – două statui asezate cuminti în nise de piatră, iar fântâna arteziană din centrul complexului îsi arăta atlasii încovoiati sub greutatea stâncii. Trecând apoi, din nou, pe sub alte arcade joase, am rămas înmărmurită în fata unei minunăţii gotice care mi-a tăiat răsuflarea: Catedrala Sf. Vitus – cenusie, uriasă si dantelată, cea mai mare si mai importantă catedrală a Cehiei, care ascunde mormintele regilor Bohemiei. Roza imensă (fereastra circulară mare, cu vitralii, asezată deasupra intrării), încadrată de cele două turle, filtrează lumina si-o colorează în zeci de nuante care aleargă pe zidurile groase ce se înaltă în ogive. Nava impresionantă este deschisă publicului, iar traseul mi s-a părut nesfârsit si halucinant prin multitudinea de lucruri de văzut si de analizat; retina n-a reusit să păstreze totul, dar sufletul va rămâne agătat de vreo arcadă, sau de vreo statuie, de degetul vreunui sfânt sau de vreo garguie fioroasă de pe-afară.

Odată iesiti la lumină, am dat ocol imensei constructii şi, îndrumati de cuvântul ghidului, am urmat ceea ce el a numit „aleea aurarilor”, la capătul căreia ar fi trebuit să găsim, într-un colt ascuns, casa lui Franz Kafka. N-am reusit însă a ne apropia, pentru că, deschis de curând publicului larg, locul era sub asediu; se intra în grupuri foarte mici, iar noi aveam prea multe de văzut pentru a rămâne să ne asteptăm vreun rând. Asa că mi-am luat cuminte, un volum al autorului în engleză, Contemplation, si mi-am mai adăugat pe listă încă o locatie „de văzut”, cu altă ocazie, când voi putea acorda orasului mai multă vreme.

(III)

Dacă mergi în Praga, trebuie să vezi Podul Carol. Constructie masivă de piatră, destinată exclusiv preumblărilor rătăcitorilor, vegheati de zeci de statui impresionante de-o parte si de alta, pe parapet. O portiune din el era în lucru, si trecătorii iuteau pasul ca să scape de neplăcerea din auz, dar mersul li se domolea repede, pentru că, dincolo de zgomot... se deschidea cerul. Înotând prin furnicarul de oameni, am admirat statuile cu tematică religioasă, peretele cu muzele tinând instrumentele muzicale ce se vedeau departe, jos, în dreapta, moara veche de apă putin mai încolo, strada unde s-a filmat o secventă din Mission: Impossible sau vaporasele frumoase care alunecau pe apa Vltavei. O multime de comercianti îmi pândeau bunăvointa, îmbiindu-mă cu brătări, cercei, esarfe, suveniruri, portrete „la minut”. O să tin minte mereu basorelieful despre care se spunea (vorbeau românii din jur, asa că am prins si eu zvonul) că face minuni si aduce noroc dacă-l atingi; o fi o simplă superstitie ca oricare alta, însă conturul femeii făcătoare de miracole era lucios-strălucitor de-atâtea atingeri ale sperantei, iar restul sculpturii era negru de vreme si ploi. Si o să-mi fie mai dragă de-acum melodia aceea frumoasă cu Feelings, pentru că am auzit-o cântată de un maestru „la pahare”, printr-un dans al mâinilor si usoare atingeri ale obiectelor din care bem, dar care acum scoteau sunete divin de melodioase. Iar la capătul podului, trecând pe sub cupola săpatp în turnul de piatră, am păsit în orasul vechi.

Piata Vechiului Oras este locul spre care ne-am îndreptat în grabă, colindând strădutele înguste, pline de magazinase si de biserici, am admirat apoi Catedrala Týn si statuia dedicată reformatorului Jan Hus. Într-un târziu, am poposit în fata celebrului Ceas Astronomic praghez si toată alergătura la care ne împinsese ghidul s-a lămurit dintr-odată: o mare de oameni se adunase în piată, cu ochii înăltati spre orologiul urias, care are un cadran mic pe care sunt desenate zodiile si un cadran mai mare pe care sunt indicate orele. La ora 19 fix, dangătul clopotelor a pus în miscare scheletul din dreapta ceasului, care a început să tragă „firul timpului”, iar cei 12 apostoli s-au perindat rând pe rând pe la ferestrele de deasupra acestuia. Nu stiu dacă spectacolul se repetă la fiecare oră si dacă piata orasului se umple de curiosi de fiecare dată, dar monumentul praghez e unul de văzut... în cazul în care vi se întâmplă să uitati că timpul zboară, că viata trece, că frumusetea e o clipă, fericirea o secundă... Dar ce-are-a face: trăim si noi, că trebuie, nu?

(IV)

Dincolo de Praga oficială, cea văzută alături de grupul organizat, mi-am adus acasă o altfel de Pragă, mai aparte. Am reusit să găsim, ascuns pe malurile Vltavei, celebrul cimitir evreiesc praghez, pe care l-am fotografiat doar prin spărtura cu zăbrele de fier a unei porti de piatră, masiv închise. Imediat după aceea, obosită de aglomeratia si de alergătura după obiective turistice, extenuată de foarte multii si omniprezentii oameni cu care plecasem de acasă, m-am desprins de furnicarul organizat si am bătut câteva locuri cu piciorul. Văzusem deja Vaclavske Namestie (zona pietonală cu magazine de lux), asa că am luat la rând buticurile cu suveniruri, de unde am iesit cu o pereche de cercei albastri si o vază micuta de sticlă de Boemia. M-au încântat strădutele înguste din preajma Pietei Primăriei si cafenelele în care tronau, fără să deranjeze, sobite care încălzeau aerul, în asa fel încât, desi mie îmi înghetase nasul de umblet prin frig, cei popositi pe scaunele de terasă în aer liber îsi lăsaseră pe spătar hainele groase incomode. Si la lăsarea serii, am admirat un extraordinar de viu si colorat apus de soare, urmat de o Pragă „by night” care mi-a împlinit, în sfârsit, visul de a vedea un mare oras dezvăluit de lumina electrică a civilizatiei umane. După o noapte bună de somn, am plecat iarăsi la drum, spre renumitul Carst Morav, unde am vizitat minunata Pestera Machoca. La vreo 25 de kilometri de Brno, după ce te plimbi spre intrarea în pesteră cu un trenulet ruginit, poti să vezi lumea subterană a Cehiei; circuitul spectaculos se bate jumătate cu piciorul, cealaltă jumătate străbătându-se într-o plimbare interesantă cu bărci, manevrate cu dibăcie de oameni ai locului. Pestera este una dintre cele mai spectaculoase privelisti văzute de mine vreodată, sfârsit fascinant al primei mele călătorii în alte lumi. Drumul spre casă a fost o lungă rememorare.

Dacă ar fi să găsesc o specia căreia i-as semăna, sau care ar trebui să fiu în lipsă de învelis uman, cred că as fi foarte bine un melc. Există în mine o autosuficientă, o auto-creată capacitate de a mă auto-completa... iar casa mea e tot ce am cu mine. Pe toti cei dragi mie, fie că-mi sunt aproape sau departe, atât de bine reusesc a mi-i interioriza, încât rareori le simt lipsa în fel dureros si disperat. Spatiul de maxim confort îmi este camera, sau biroul, sau clasa, sau orasul meu, sau tara mea. Dar pot pleca usor departe, pentru că tot ce e relevant pentru mine e în mine deja... Visez uneori că sunt melc într-o cochilie de suflet, că numele meu e Richard, că oriunde as călători, iau totul cu mine. Si niciun descântec nu mă poate opri: „Melc, melc, / Cotobelc, / Ghem vărgat / Si ferecat”. Căci lumea-i mare: abia am început.

Wednesday, April 2, 2008

Et in Evropa ego! (III)

Drumurile europene n-au gropi, n-au gunoaie si n-au vamă. Trecerea dintre Ungaria si Austria se face fără niciun soi de solemnitate sau formalitate, fără atrageri de atentie; dreptu-i că demult au fost ele unul si acelasi imperiu, dar asta era atunci. Acum, Uniunea Europeană functionează ca o unitate în interiorul căreia discontinuitătile si obstructiile nu-si au rostul; m-am tot întrebat ce semnificatie poti da, în plan simbolic, abolirii granitelor... Că sunt cu totii frati? Adică în cazul unui război nu vor interveni armat unii peste teritoriul fără granite a celorlalti? Putin probabil. Cum însă granitele oricum nu au reusit să oprească nicio invazie atunci când ea a fost voită... poate chiar nu-i nicio sfârâială de capul lor, că ce rost ar avea pe timp de pace? Prin urmare, cu o scurtă observatie a ghidului ca "aici era vechea granita" ne-am trezit dintr-o bătaie de geană în altă tară; cu mori de vânt - frumoase si albe, înalte si azvârlite spre cer într-un efort maiestuos, identic desenat de nenumărate ori pe câmpile fără margini. Si alunecând printre ele, autocarul nostru a pătruns în ploaia rece a landurilor austriece.

Viena o să rămână probabil multă vreme legată, în mintea mea, de o ploaie sobră, coborând pe Dunărea care aici e firavă si tulbure. Clădiri impunătoare de sticlă, pe care obiectivul aparatului de fotografiat nu le putea cuprinde întregi, dar pe care apa rece, căzută de sus, le acoperea, făcându-le străine; roata uriaşă, devenită simbol al orasului, era tăcută si arogantă, asa că ne-am văzut de drum pe lângă ea. Când plouă, în Viena sunt de văzut muzee; prin urmare autocarul ne-a preumblat printre statui impozante si tramvaie frumos colorate si miscătoare, si ne-a debarcat la picioarele Mariei Tereza (uriasa statuie din centru). Ne-am deschis umbrelele asupra orasului care e a zecea cetate a Uniunii Europene - ca număr de locuitori şi a treia - ca nivel de trai. Devenită demult capitala Imperiului Austriac si apoi a celui Austro-Ungar, Viena va fi întotdeauna, într-o dimensiune românească a existentei sale (poate necunoscută altor natii si chiar orasului însusi), loc de pelerinaj pe urmele pasilor străbunilor nostri care veneau pe jos, din Ardeal, cu petitii. Habsburgii au ridicat palate trainice de piatră, cu porti monumentale si curti imense mărginite de clădiri în care zace istoria, materializată în exponate aşezate în vitrine. Am pătruns pe sub arcadele pe care scria latineste "Franciscus I Imperator Austriae. Laurus Militibus Lauro Dignis" si am călcat cu opincile noastre pe dalele Hofburgului. Ora era înaintată, asa că apartamentele regale au rămas de vizitat pentru altă dată, dar am văzut Tezaurul Austriei, închis bine în spatele geamurilor de sticlă, făurit în întregime din aur şi argint, brocarturi si mătase fină, fildes si pietre pretioase; si peste toate astea, umbrele lui Francisc I si a Mariei Tereza, a lui Franz Iosif si a lui Sisi de Bavaria. Pe acestia doi din urmă i-am regăsit tinându-se de mână în Augustinerkirche (Biserica Sf. Augustina), în care s-au căsătorit. Asa cum i-am regăsit pe toti în Kaisergruft (Cripta Imperială) - o aglomerare năucitoare de sarcofage si urne, pe care zăceau desenate literele numelor care odată au născut legi si spaimă. Interesantă mi s-a părut diferenta dintre cele două grupuri principale de morminte: pe de o parte, cel masiv si greu al Mariei Tereza si al printului consort, monument ce striveste privitorul cu răceala si solemnitatea sa distantă; iar de cealaltă parte, modestul grup al celor trei mai târzii urmasi - Franz, Sisi si fiul lor, Rudolf, pe mormintele cărora sunt întotdeauna asezate flori proaspete. Destinul tragic al familiei regale si misterul neelucidat al Mayerlingului, care a sfârsit una dintre cele mai puternice dinastii ale lumii, par să stârnească încă admiratia si respectul vienezilor ce trăiesc astăzi, poate mai constienti, cunoscându-si istoria, că: "Sic transit gloria mundi." Urmasii ardelenilor cu opinci stiu si ei asta, căci azi sunt liberi si nu se mai închină la-mpăratul.

Una dintre lectiile pe care mi le-a oferit Viena nu tine neapărat de specificul locului sau de trăsăturile proprii Austriei. Luarea-aminte s-a oprit mai curând asupra a ceea ce numim în mod obisnuit "specific national", sau poate si mai potrivit formulat pentru ceea ce vreau să spun - "sentimentul apartenentei la un grup". Să luăm spre exemplu felul în care orasul acesta îsi păstrează imaginea de epocă si culoarea locală, prin faptul că permite prezenta saretelor în centrul somptuos al asezării Habsburgilor; nu sunt unice în lume, desigur, dar este felul Vienei de a spune că-si aminteste de trecutul său si se dezvăluie vizitatorilor printr-o preumblare ce sade sub pecetea timpului. Unic în lume este, însă, celebrul Dom al Sf. Stefan (Stephansdom), asezat în inima Vienei (în Stephanplatz) si devenit simbol al orasului si loc de pelerinaj. A fost prima mea întâlnire "pe viu" cu o catedrală gotică si am păsit încet pe dalele de piatră, înăltându-mi în tăcere privirile spre ogivele impresionante, în mijlocul unei multimi gălăgioase de turisti ce aveau – parcă încorporate – aparate foto pe care nu încetau nicio minută să le utilizeze. Si două lucruri mi-au atras atentia, legat de felul în care cei care conduc lăcasul de cult au găsit de cuviintă să ne potolească avântul, nepotrivit unui loc de rugăciune: primul a fost gardul care împărtea în două nava uriasă, fiindu-ne interzis să-l trecem, si dincolo de care se desfăsura, molcom, o slujbă obisnuită de seară, cu preot care vorbea frumos la microfon pentru crestinii săi veniti acolo să-l asculte; slujea preotul acela de rit străin si pentru noi, veneticii aciuati din întâmplare sub boltile maiestuoase, iar dincoace de gard m-a surprins, pregătit în dreapta intrării, un colt de rugăciune asternut pentru noi, cu bănci, sfinti si loc de aprins lumânări. Si după ce am iesit de-acolo, înseninată, am rătăcit putin prin Viena rece, găsindu-l pe Goethe împietrit pe o stradă căreia nu-i stiam numele, si pe Mozart albind într-o statuie de parc, la picioarele căreia zace o cheie sol înviată din flori.


Lectia despre specificul locului urma a fi desăvârsită cu o cină vieneză în localul numit Grinzing. Înfrigurati si înfometati, am poposit în fata unor snitele vieneze de toată fumusetea, mari cât farfuriile, cu garnitură de cartofi natur si salată. Restaurantul avea în dotare un arcus si un acordeon, care încântau musafirii cu sunete de vals, străbătând printre mesele la care sedeau, în seara aceea, un grup de italieni si altul - al nostru, al românilor. La un moment dat, apropiindu-se de fratii nostri locuitori ai Cizmei, lăutarii au început a cânta celebre cantonete născute sub soarele cald al Italiei si răspândite peste tot prin lume. Răsărind la auzul melodiilor cunoscute, italienii au început să cânte veseli, toti dimpreună; cuceriti de puterea vocilor si de patosul solistilor, ne pomenirăm si noi bătând din palme si lălăind alături de ei, că doar cine nu cunoaste "Volare", "Marina" sau "Azzurro"? După dezlăntuirea furtunoasă a italienilor, părea că venise rândul nostru, dar maestrul violonist nu nimerea nicio melodie pe care să o cunoastem toti, iar repertoriul său românesc era destul de limitat, asa că, după două-trei încercări nereusite, s-a lăsat păgubas, iar noi ne-am plecat în liniste capetele asupra farfuriilor... si nu ne-a fost prea bine... Italienii au revenit în fortă după ce muzicantii s-au odihnit, cântând, din nou, nestăvilit, apoi au început să se ridice si să părăsească localul. Pentru noi, însă, spectacolul abia începea, pentru că, necăjiti că scripcarul nu ne nimereste cântecele, ne-am adunat grămadă si ne-am apucat de cântat a capella! Că doar nu era să rămânem mai prejos! Asa că ultimii italieni întârziati pe la mese au avut teribila viziune a unei petreceri românesti de toată frumusetea, cu cântece diverse (care cum îsi aducea fiecare aminte si dădea tonul), pe care violonistul, cu urechea lui grozavă, le prindea din zbor si le însotea pe loc; mai mult chiar, s-a-ncins curând o horă vioaie printre mese, cu chiote si strigături, încât italienii, râzând de pe margine, s-au lăsat târâti de elanul noastru. Ne-am luat "la revedere" cu îmbrătisări si bătăi de umăr, cu poze si pupături, parcă ne cunosteam de când lumea, iar noi am continuat cântecul si dansul si în autocar, care a zburat prin Viena neagră, clocotind de cântec popular românesc, până în celebra Pădure Vieneză, cea valsată de Strauss, unde am înnoptat.

Tuesday, April 1, 2008

Et in Evropa ego! (II)

Budapesta. Primul tărâm străin pe care am pus piciorul (întru europenizarea mea) a fost Tara Ungurească. Era noapte neagră dincolo de geamul autocarului în care călătoream, asa că mi-am lipit nasul de răceala sticlei si mi-am pus căusul palmelor drept scut pentru a opri lumina dinăuntru, cea care mă împiedica să văd afară. Nu era nimic de văzut, bineînteles. Cel putin deocamdată, pentru că goneam prin beznă opacă, dar nerăbdarea mea de a vedea era coplesitoare; voiam ca ochii să-mi recunoască plecarea de acasă, simtind astfel mai puternic străinătatea. Iar prima localitate pe care am zărit-o în lumina rece a neoanelor m-a încântat prin geometria caselor, alta decât cea pe care ochiul meu o stia – cu acea familiaritate cu care ne recunoastem tara oriunde. Clădirile erau ridicate cu un soi de disciplină firească si, desi nu semănau, păreau asezate pe stradă de o aceeasi mână precisă si ordonată.

Am ajuns extrem de târziu în Budapesta si am ratat frumoasa priveliste de noapte a orasului feeric luminat (despre care atâtea auzisem), căci aceasta dispare putin după miezul noptii. Ce m-a surprins teribil (ca un sofer "dă Bucuresti" ce mă aflu) a fost: "unde-si tin, frate, ăstia masinile?" Pentru că le-am putut număra pe degetele de la mâini pe cele câteva răzlete, ancorate frumos pe marginea străzilor curate. Si-am tot tinut-o asa într-o mirare întipărită pe chip si în suflet, tot timpul cât am hoinărit prin oras, pentru că si a doua zi, la lumină de soare, ordinea era la fel de evidentă, iar orasul părea să sufere năucitor de lipsa masinilor. După o noapte de somn adânc si odihnitor, m-am trezit în larma făcută de un soi de tren-metrou care trecea pe-aproape de hotel, si am deschis ochii asupra unui oras al cărui ritm pare să curgă limpede si molcom, fără agitatie si aglomeratie, de parcă viata Budapestei ar fi un fluviu bătrân, pe care întinderea Câmpiei Panonice - vechi fund de mare de dinainte de timpurile noastre - nu l-ar obliga la nicio sfortare, la nicio înăltare-coborâre, la nicio opinteală supărătoare. Clădirile frumos aliniate mi-au părut toate proaspăt si bucuros de oaspeti primenite - din obicei, nu de nevoie.

Ce-o să port însă întotdeauna cu mine, luată direct din inima vechii Bude, o să fie amintirea Dunării... Cei care au, de-acasă lipit de suflet, vreun lucru drag, vor întelege ce spun... Stiam de plimbarea cu vaporasul, dar sentimentul reîntâlnirii cu fluviul pe malul căruia am copilărit m-a luat prin surprindere... căci o stiam de undeva... Era mai putin deschisă din mal în mal decât acasă, dar i-am recunoscut undele mereu tulburi si sunetul mereu aproape. Mi-am udat degetele ca într-o mângâiere si am rugat-o să-mi poarte atingerea până acasă, la ai mei.

Văzută de pe Dunăre, Budapesta e un spectacol, pentru că obiectivele care o fac celebră sunt asezate pe malurile bătrânului fluviu. Ne-am îmbarcat pe un vaporas elegant si ne-am preumblat pe sub podurile lui trainice si surprinzător de diferite, construite în lungul istoriei si reprezentând fiecare o altă conceptie arhitectonică. Dintre toate, cel mai cunoscut este Podul cu Lanturi, primul construit, plăsmuit de ambitia nemăsurată a contelui István Széchenyi de a uni cu verigi de fier cele două orase, Buda si Pesta; are ca model un pod văzut în Anglia - se pare - si a devenit, astăzi, una dintre imaginile reprezentative ale locului, păzit de faimosii săi lei, care n-au reusit totusi să-l apere de dinamita nemtilor, care le-au năruit pe toate în retragerea din 1949. Foarte mult mi-a plăcut structura extrem de solidă, verde-metalică a Podului Libertatea, numit initial Franz Iosif si inaugurat în chiar prezenta acestuia, sau Podul Elisabeta (Erzsébet), ridicat după dinamitare într-o armonioasă si elegantă desenare de cabluri suspendate. Cel mai nou dintre toate, foarte usor de reperat din pricina formei futuriste, este Podul Lágymányosi (după numele unui cartier al Budei), înăltat în 1995.

Si, lunecând usor, am ascultat „Dunărea albastră” a lui Strauss si povestea ghidului despre giganticele înalţări de piatră care ne hipnotizau privirile de pe maluri. Palatul Parlamentului a devenit un veritabil simbol al capitalei, cea mai cunoscută si mai impresionantă constructie a Ungariei, o aglomerare eclectică de elemente neogotice, baroce si specific maghiare; acestă enormă săltare, care acoperă aproape 18 000 mp, are un sistem unic de ventilatie, ce reuseste incredibila performanta de a mentine o temperatură constantă de 20◦C pe tot timpul anului. Castelul Regal al Budei (o altă „viziune” în piatră) adăposteste astăzi Muzeul de Istorie, Galeria Natională si Biblioteca Széchenyi; a fost început de regele Béla IV si metamorfozat de toti marii regi ai Ungariei. Biserica Fecioarei Maria, frumos dantelată, a intrat în constiinta oamenilor de rând drept Biserica regelui Matia; iar pe turnul sudic, cel mai înalt (72 m) si mai impresionant al acestei bijuterii arhitectonice, am descoperit cu surpriză si mândrie, corbul negru cu inelul în plisc... Si dincolo de toate lucrurile extraordinare pe care le-am văzut în capitala Ungariei, m-a uluit omniprezenta lui Matia, pe care ungurii îl consideră unul dintre cei mai mari conducători pe care i-au avut vreodată; în timpul domniei sale de 32 de ani, regatul a avut cea mai vastă întindere din istoria sa. Iar acasă la mine i se zice "Matei" Corvinul, născut la Cluj, cel din neamul Huniazilor – ridicat de românul său tată, falnicul Iancu de Hunedoara, "lumina lumii". Matias care-a îndrăznit de l-a-nchis pe Vlad al nostru la Buda, si pe care l-a bătut Ştefan la Baia de l-a zvântat! Istoria e un lucru tare de mirare...

Ultima oprire pe care am făcut-o a fost pe Dealul Gellért, înăltat ca din apele Dunării spre cer, căruia-i admirasem de departe Statuia Libertătii si Monumentul sfântului. Am privit frumoasa panoramă a cetătii, cu răsuflarea tăiată. Autocarul pornise deja motorul de plecare spre alte meleaguri, asa că am alergat iute să-mi „cumpăr” cu trei arginti orasul. De la un chiosculet de lemn, am ales un frumos sal, l-am plătit repede, după ce vânzătoarea – amabilă – mi-l fluturase spre mâini, si mi-am ocupat locul spre următoarea destinatie. Toată lumea mi-a lăudat peticutul colorat, iar eu am zâmbit fericită, dar am amutit curând, căci am văzut de ce se grăbise negustoreasa să mă îmbie: salul meu avea tesătura destrămată într-un loc ascuns privirii mele grăbite... Si-atunci am gândit că, atunci când vine vorba de afaceri, tot unguru’i român!

Et in Evropa ego! (I)

Mă pregătesc de prima mea ieşire în lume mare :)

Verbul a europeniza face parte dintre vorbele alea monosemantice, asupra cărora nu planează prea multe îndoieli si incertitudini legate de sens. Presupune, desigur, „a adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor”. Scopul final este de a deveni asemănător cu europenii, din punct de vedere cultural şi comportamental. Si, ca în cazul oricărei transformări sau deveniri, aceasta se poate face voluntar sau impus, evolutia spre un anumit statut fiind sau nu o manifestare a propriei vointe. În cazul acestui cuvânt, apare întrebarea: care este – totusi – statutul spre care se tinde? Europeanul este cel care face parte din populatia de bază a Europei, sau care este originar de pe acest continent, însă mi se pare că diferentele dintre multele neamuri care locuiesc în acest spatiu sunt considerabile. Europenizarea înseamnă, deci, a face un străin să semene cu un neamt, sau cu un italian? Cu un irlandez, sau cu un grec?

În acest punct al discutiei, se conturează din ce în ce mai clar o idee: nu poti vorbi despre europenizare sau despre europenism decât dacă esti situat pe o pozitie exterioară acestui statut, deoarece exterioritatea este conditia care îti conferă capacitatea de generalizare. Probabil că numai un asiatic sau un american poate vedea trăsăturile comune tuturor europenilor, în aşa fel încât să ne observe ca pe un tot unitar. Noi însă, atât de sensibili fiind la diferentele dintre natii, suntem porniti să ne scoatem unii pe altii afară din granitele europene, să născocim aderări si să cerem dovezi cum că am apartine aceluiasi tip de cultură. Si româncă fiind eu, mi se întâmplă des să mă supăr tare când mi se sugerează în vreun fel că n-am fi demni de respectivul statut. Uneori, însă, trebuie să recunosc onest că lucrurile pe care le văd în jur mă fac să mă îndoiesc de faptul că aparţinem în vreun fel lumii civilizate. Ceea ce ne-ar prinde bine (si ceea ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi „europenizarea”), este iesirea din permanenta victimizare în care ne bălăcim, acceptarea faptului că mai avem drum lung de parcurs până la esenta civilizatiei, dar si că străbaterea acestui drum este numai decizia noastră. Nu că, neapărat, celelalte natii n-ar avea trogloditii lor, însă poate n-ar trebui să ne scuzăm folosind asta, pe principiul „s-avem si noi falitii nostri”. Putem fi în scripte europeni, putem să ne considerăm îndreptătiti la această titulatură, însă realitatea – fie că vrem să acceptăm sau nu - este că suntem departe... si un singur drum în afara granitelor noastre poate lămuri pe oricine: „a fi european” nu e numai o formă de încadrare teritorial-geografică.

Saturday, March 29, 2008

A fost ora Pământului...

... şi i-am dat-o. Am ajuns acasă chiar în jur de 8 p.m., obosită grozav, până aproape de transă. Aflasem din presă despre Earth Hour şi chiar mă hotărâsem de ieri să mă conformez, dar astăzi nu mai părea deloc aşa o idee grozavă: vedeam salată, baie şi pat (trei în unu', sau cum vreţi), fără preocupări ecologice de nicio culoare politică. Dar odată ajunsă în apartament, am avut un moment de ezitare înainte să aprind lumina, aşa că decizia s-a luat brusc şi fără echivoc. A fost chiar distractiv: toate luminile stinse, casa plină de lumânări, fără televizor, fără calculator, fără telefon. Am făcut toate lucrurile fireşti momentului acestuia al zilei cu un pic de bâjbâială şi un strop de ezitare, dar planeta şi-a primit ecomonia ei. Nu-i mare lucru presupun, dar e un sentiment plăcut de-l am acuma... :)

Mai mult decât atât, după o zi năucitoare, plină de poliţie, ambuteiaje, redirijări, reorientări şi para-pregatiro-repetitii NATO, sunt în mod absolut senzaţional de relaxată, tăcută şi liniştită. Într-un mare fel, aproximativ la nivel planetar.

O mie de ani pace! Sluga!

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (27) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (33) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (13) Europa (18) Facebook (17) filme (39) finanțe (1) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (31) funninesses (38) gând (57) Germania (1) Google (14) Grecia (11) home (6) iarna (30) inceputuri (36) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (40) masini (10) meeting-people (7) metanoia (2) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (121) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) Palestina (1) perfume (3) photos (91) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (75) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (129) SMURD (2) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (7) teaching (54) teatru (14) thankyou (48) Thassos (3) toamna (15) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) worldwelivein (48) Ziua Nationala (7)
There was an error in this gadget