Buongiorno, Principessa! (IV)

Veneţia. Laguna venetă a fost dintr-un început ţinta călătoriei mele în Italia. Văzusem multe despre ea la televizor, auzisem încă şi mai multe… unele de foarte bine, altele de o dezamăgitoare deziluzie, însă nici unele nici altele nu aveau să mă pregătească pentru intensa apropiere de sufletul Veneţiei, cea creată (în ultimă instanţă) după chipul şi asemănarea celui care o vede. Cred că există în Veneţia atâtea oraşe câţi oameni îl vizitează, iar al meu e cel mai frumos dintre toate şi s-a construit încet-încet, cu o plecare de autocar din Camposampiero până în Padova, urmată de o călătorie cu trenul. Drumul nu este foarte lung, iar odată depăşită gara Veneţiei Mestre (unde poţi coborî pentru a lua maşina până la insulă, dacă vrei), laguna se deschide privirii, iar trenul zboară pe o fâşie de pământ atât de incredibil de îngustă, încât pare deja că ai fost îmbarcat pe gondolă pentru frumoasă plimbare până în ferrovia Santa Lucia, punctul final al călătoriei, unde se înfăţişează, în toată splendoarea ei, cea căreia secole de-a rândul i s-a spus „la Serenissima” – Veneţia.

Prima mea zi veneţiană a fost cu totul si cu totul halucinantă, într-un continuu dans vizual pe care, chiar şi acum când încerc – scriind – să-l ordonez, îl găsesc îndărătnic şi încăpăţânat, nelăsându-se îmblânzit în iureşul lui năvalnic. Am căutat repede cu privirea staţiile celebrelor vaporetti, lămurindu-mă dintr-o ochire unde pot găsi bilete. Am întrebat scurt cum ajung în Piaţa San Marco, pentru că acela era locul pe care îl asociam în mintea mea cu celebrul oraş, şi m-am îmbarcat grăbită într-acolo. Într-o simfonie teribilă de huruieli şi poticneli metalice ale ambarcaţiunii, aparatul meu de fotografiat a deschis ochi proaspăt asupra lumii, descoperind canalele veneţiene pe care navigau zeci de vase plutitoare, de toate mărimile şi „condiţiile sociale”, în vecinătatea Mării Adriatice al cărei albastru alerga până departe spre împreunarea de cer, cu uriaşele ei vase de croazieră, lângă care micuţul meu suflet a mai dat formă unui vis de glorioasă preumblare în jurul lumii… Nu mult timp după aceea, privirilor mele li s-a înfăţişat, în toată frumuseţea lui inimaginabilă, il Palazzo Ducale, în faţa căruia am păşit în mijlocul unui alt soi de mare: cea a miilor de vizitatori ai Veneţiei, pe care celebrii lei care păzesc intrarea în Piazza San Marco îi salută cu o augustă superbie. Am înclinat, la rândul meu, fruntea şi am închis o clipă ochii orbiţi de lumina strălucitoare a Italiei: eram, fără putinţă de tăgadă, cucerită de Veneţia!

Deschizându-se la picioarele celor două coloane – di San Marco e san Todaro – cea mai frumoasă piaţă a Veneţiei e un furnicar incredibil şi colorat, înghesuit între clădiri năucitoare cu sute de coloane şi statui, prăvălit năvalnic înspre zeci de tarabe cu suveniruri şi restaurante cu numeroase scaune îmbietoare. N-am vrut să mă aşez, pentru că n-aş fi răbdat să stau locului…

Laturile uriaşe ale pieţei sunt constituite de clădirile numite Le Procuratie, ridicate ca după un şablon miraculos, din ferestre identice conturate în partea lor superioară cu arce de cerc, cu galerii şi magazine nenumărate la parter, unele cu aur şi diamante, altele cu măşti sau cu sticle de Murano. Mi-a plăcut foarte mult clădirea albă cu ceas zodiacal (arată ora, ziua, fazele lunii şi semnele zodiacale), decorat cu aur şi smalţ albastru, numită La Torre dell’ Orologio; turnul uriaş – Il Campanile di San Marco – care păzeşte, ca un adevărat „stăpân al casei” (aşa îi spun veneţienii), ca oaspeţii să-i fie primiţi cum se cuvine; sau clădirea Bibliotecii Veneţiene, la decorarea căreia au contribuit Tiziano, Veronese şi Tintoretto. Iar peste toate regină, minunata Biserică San Marco! Uluitoare, năucitoare, incredibilă… cu un nesfârşit ocean de oameni, frumos dispuşi în şir indian şi frumos dispuşi să aştepte ore în şir pentru vizitare. Mi-am dat seama, ajunsă extenuată acasă în seara aceea, că nici prin cap nu mi-a trecut vreo secundă să mă aşez la rând să văd interiorul. Mi-ar fi fost imposibil să mă opresc, pentru că tot ce simţeam nevoia să fac era să alerg bezmetică pe străzile Veneţiei, devorată de imaginile ei. Străzi înguste deasupra cărora se ghicea un petec rupt din cer, mulţime de magazine, sute de poduri peste zeci de canale, „porturi” micuţe pentru gondole. Şi milioane, trilioane, catralioane de porumbei. Mi-am făcut pe urmă drum înapoi spre Caffè Florian, care avea una orchestrina ce-i delecta clienţii, amintindu-le de frumoasele vremi când la mese poposeau Casanova, Carlo Gordoni sau lordul Byron, Dickens, Goethe sau Rousseau. Am căutat celebrul Ponte dei Sospiri, dar l-am găsit acoperit spre renovare, aşa că mi-am luat rămas bun, îmbarcându-mă pe un vas care naviga pe o rută ocolitoare spre gară, diferită de cea pe care venisem; am ales drumul cel lung, cu ochii agătaţi de fiecare clădire, de obloanele colorate în albastru, verde, cărămiziu sau roşu, frumos asortate şi împodobite cu glastre de flori ca într-o explozie de viaţă. Şi, ca miraculoasă surpriză la despărţire, sufletul meu a luat cu sine imaginea bijuteriei arhitectonice a Palatului Ca’ d’Oro şi, chiar înainte de intrarea în adăpostul gării, impresionanta Biserică Santa Lucia.

Eram ostenită până în miezul fiinţei mele, extenuată cum fusesem, până în acel moment, de o teamă pustietoare că timpul nu-mi va da voie să le văd toate… Şi nici nu m-am înşelat prea mult, pentru că, la capătul călătoriei, am înţeles că mi-ar trebui o viaţă să văd Veneţia întreagă…

Hotărâsem deja ca a doua zi să ajung din nou în lagună, pentru simplul motiv că îmi rămăseseră prea multe de văzut ca să mă pot mişca mai departe fără regrete – iar mie nu-mi plac regretele… La plecare din ţară, o prietenă îmi recomandase să văd insula Murano şi să caut meşterii care să-mi arate cum se modelează - din suflare - căluţii de sticlă. Prin urmare, a doua zi, coborâtă din nou din trenul care m-a lăsat în gara Santa Lucia, m-am cocoţat într-un vaporetto, după ce am întrebat cum ajung acolo. Navigarea a fost extrem de plăcută pentru că timp de aproximativ o oră am colindat apele veneţiene si am „pipăit”, prin obiectivul aparatului de fotografiat, toate cele la care n-am mai reuşit să ajung… De exemplu, Basilica del Santissimo del Redentore despre care am aflat că are expuse în interior opere aparţinând lui Tintoretto şi Veronese, şi care are o celebră sărbătoare tradiţională. Am admirat insula San Michele, cea care adăposteşte, începând din anul 1807 celebrul cimitir veneţian unde se odihnesc, de exemplu, Ezra Pound si Igor Stravinski…

Şi, în sfârşit, ochilor mei li s-au înfăţişat „fantoma” unei mult căutate vetreria. Insula era aproape pustie, şi pentru că eu călătoream singură, m-am trezit ruptă de mulţimea ce debarcase odată cu mine, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am pornit pe străzi, întrebând în stânga şi-n dreapta de meşterii mei făurari. Oamenii mi-au explicat pe rând că pustietatea se explică prin faptul că sticlarii nu lucrează în sezonul canicular, dar că rămân pe-aici câţiva dintre ei care fac aşa-numitele dimostrazione, unde şi cum pot să ajung să văd una. Tocmai veneam din direcţia aceia, aşa că am bătut drumul înapoi, şi mi-am prins din urmă tovarăşii de călătorie; mai numeroşi fiind, aceştia atrăseseră atenţia ghizilor locali, care îi îndreptaseră operativ spre locul unde îmi pusesem şi eu în gând să ajung. „Iată avantajele grupurilor”, mi-am zis în sinea mea… Am intrat în rând cu lumea, am plătit doi euro şi am văzut minunăţia. Într-un atelier banal şi vechi, un sticlar - pe care vizitatorii nu păreau să-l emoţioneze sau intereseze în vreun fel - dădea la iveală, cu o viteză năucitoare, o vază transparentă. Şi, repede după aceea, uimitorul căluţ de Murano… ivit din trei mişcări scurte şi câteva respirări de aer, iată-l aşezat pe o lespede, cambrat şi sprijinit pe coada fluturândă. Odată reprezentaţia terminată, am vizitat expoziţia de sticle de Murano, unde am găsit una dintre cele mai uluitoare şi mai plăcute surprize ale călătoriei mele: un Ommagio a Picasso, cu chipuri de femei croite (în sticlă!) după modelul maestrului. Părăsită şi lipsită de viaţă, insula Murano se dovedise, pentru mine, o comoară nepreţuită şi fără egal.

Odată pornită din insula Murano, am coborât din vaporaş la staţia numită Piazzale Roma, iar acolo a început hoinăreala mea, oriîncotro ar fi vrut drumul să mă poarte. Pentru ultimul popas pe care aveam să-l fac în lagună, îmi rezervasem o experienţă care să verifice o zicală a locului. Scria într-unul dintre ghidurile pe care le cumpărasem că oriunde ai vrea să ajungi în Veneţia, dacă întrebi un localnic despre direcţia de mers o să auzi un singur răspuns: „Sempre dritto!” Sigur, ghidul mă avertiza şi că – realmente – nu există drumuri drepte în oraş, dar recomandarea veneţienilor m-a intrigat suficient cât să încerc să o verific. Am admirat arcul elegant al noului pod, încă neinaugurat, ce urmează a lega gara de autogară, şi am luat-o uşurel la pas pe malul Canalului Grande. Am părăsit apoi firul apei, şi m-am rătăcit printre clădiri vechi şi frumoase, printre vitrinele cu măşti şi costume colorate, de un spectaculos aparte, care o să mă urmărească pentru totdeauna. Îmi pusesem în minte să ajung la Ponte Rialto, despre care auzisem, dar pe care nu-l văzusem decât de pe vas; m-am împotmolit repede pe străduţele înguste, aşa că am scos, harnică şi conştiincioasă, harta. După câteva cotituri însă, am descoperit cu stupoare un indicator care arăta o direcţie complet opusă celei pe care mi-o indica petecul de hârtie, aşa că m-am văzut nevoită să-mi arunc (în gest vehement de avangardist) broşura într-un fund de rucsac şi să urmez orbeşte sfatul veneţienilor: tot înainte! Cu uşoară strângere de inimă, recunosc, pentru că riscam, foindu-mă pe străzi la nimereală, să fiu nevoită a-mi petrece noaptea în vreun hotel de-acolo, departe de casa primitoare a prietenei care mă găzduia. Aveam însă a trăi una dintre cele mai interesante surprize ale vizitei mele pe pământ italian, pentru că, deşi eram ferm convinsă că mă îndepărtez de podul pe care îl caut, m-am trezit, după vreo două ore de încântătoare preumblare „sempre dritto”, punând piciorul pe prima treaptă a celebrului Rialto! Până la el, găsisem în cale frumoasa construcţie Teatro Italia sau alba Fondamenta de la Maddalena, dar şi Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, vizavi de Chiesa di S. Fosca. Şi odată ajunsă pe pod, am admirat de sus Veneţia în toată splendoarea ei, şi mi-am luat rămas bun la ceasul înserării, cu promisiunea unei reîntoarceri aici, însă în alte timpuri ale vieţii mele: „Mi-ai rămas datoare o plimbare în gondolă, Serenissimă Venetie!”, am şoptit încet…