Wednesday, August 20, 2008

Buongiorno, Principessa! (III)

Padova o să rămână pentru totdeauna primul mare oraş italian pe care l-am văzut. Poate mi-or fi plăcut (sau chiar or să-mi mai placă încă) altele mult mai mult, dar acesta va fi fost primul.

Se află la 20 km de Camposampiero, aşa că, înarmată cu o hartă, un aparat de fotografiat şi o pereche de ochelari de soare, m-am urcat într-un autobuz care m-a depus repede în autogara marelui oraş. Nu ştiam exact unde mă aflu, pentru că nu reuşeam să mă localizez pe hartă, însă mi-am amintit că trecusem pe lângă gară, aşa că am făcut ceva drum înapoi, ca să încep de acolo frumoasa călătorie. Eram singură, pentru că prietena care mă găzduia trebuia să-şi vadă de serviciu, aşa că, în ciuda neîncrederii ei în italiana mea (care nu e prea grozavă, recunosc), am înlăturat cu hotărâre alternativa: nu bătusem atâta cale ca să stau cuminte în casă. Iată-mă deci în faţa gării padovane, de unde se deschide Corso del Popolo, o frumoasă arteră care se continuă cu altele, în drum drept pe care-l urmăream pe hartă şi care şerpuia prin centrul istoric al oraşului şi, cu uşoare abateri într-o piaţă sau alta, mi-ar fi arătat aproape tot ce merita ţinut minte. Am tras aer în piept si am pornit.

De fapt, Corso del Popolo nu este foarte lung, ci se sfârşeşte într-un pod vechi peste Canale Piovego, la intersecţia cu Via Trieste. De acolo mai departe, Corso Garibaldi le dăruieşte elegant oraşul celor care au răbdare să-l străbată cu piciorul. Şi primul lucru pe care îl poţi vedea, imediat pe stânga drumului, este vechea Arenă Romană, în jurul căreia se ridică acum o mare de verdeaţă - Giardini dell' Arena. La intrare, am trecut pe lângă impozanta statuie a lui Garibaldi şi, pe sub bolţi frunzoase, am păşit pe pietrele antice ale romanilor; ruinele antice înconjoară spaţiul arenei, care era acum în pregătire pentru un spectacol, se pare. Am privit cu jind scaunele instalate pentru spectatori, notându-mi că un spectacol la Arene e musai de admirat altădată, dar mi-am văzut de drumul cu care-i şade călătorului bine, căci multe mai erau de vizitat. Şi tot cu ochii după vestigii romane, magazine cu reduceri, clădiri frumoase de fotografiat şi balcoane înflorite, ameţită de atâtea imagini, forme, culori şi sunete, m-am trezit în Piazza Garibaldi... „Iar Galibardi, coane Leonida?” mi-am spus în sinea mea întorcând harta pe toate părţile. Am rămas puţin pe gânduri şi am avut o bănuială: cu Garibaldi o să ne mai vedem noi. Şi aşa a şi fost – l-am regăsit dând nume de stradă, nume de piaţă, având formă de statuie, de câteva ori în oricare dintre oraşele pe care le-am vizitat, pentru că, de fiecare dată ca-ntr-un joc, îi căutam în mod special chipul sculptat şi nu mă lăsam până nu-l găseam, să-i transmit râzând salutări de la Caragiale.

Padova e un oraş plin - de pe vremurile când se temea de asedii – de ziduri. Şi porţi: unde am umblat, am numărat vreo 7. Pe una dintre ele, despre care mai auzisem şi înainte – Porta Altinate (principala ieşire orientală a oraşului vechi), am descoperit-o în Piazza Garibaldi; i-am admirat în trecere tăietura rece în piatră, rămasă nostalgic între magazine moderne şi maşini nou-nouţe. Am străbătut apoi, pas cu pas Via Carvour, iar mai departe, cu o surprindere dincolo de orice imaginaţie, am descoperit, pe Via 8 Febbraio, vechea Universitate padovană, adăpostită de Palazzo del Bo. Auzisem de această instituţie, ca de un mediu aparte în Renaştere, care acorda celor aflaţi sub oblăduirea ei o libertate de gândire puţin obişnuită. Numele lui Galileo Galilei va rămâne, de exemplu, pentru totdeauna legat de Padova, căci şi-a trăit aici cei mai frumoşi şi mai fructuoşi 18 ani de viaţă, ca profesor al acestei universităţi, ale cărei aule deveneau neîncăpătoare la cursurile sale. Clădirea veche este extraordinar de frumoasă şi am fost puternic impresionată de curtea ei veche şi de balcoanele ei înalte de lemn, unde pe timpuri forfotea mulţime de studenţi. O altă intrare aduce aminte posterităţii numele eroilor căzuţi între 1848 si 1945, iar mie mi-a servit drept lecţie frumoasă despre cum trecutul şi prezentul pot convieţui spre păstrare, şi spre înfrângerea trecerii timpului...

Abătându-mă puţin de la drumul drept, am descoperit apoi, ghidată de hartă, celebrele Piazza delle Erbe şi Piazza della Frutta, care se întind în jurul impunătoarei şi năucitoarei clădiri numite Palazzo della Ragione. Asemănătoare unei uriaşe nave, construcţia a fost cândva sediul tribunalelor oraşului; se spune despre acoperişul său că este cel mai mare dintre cele care nu au susţinere pe piloni din Europa, învelind o sală de 81 m pe 27, cu o înălţime de 27 metri. Aş fi fost curioasă să văd interiorul, pentru că ştiam şi o mulţime de alte detalii: că frescele originale care împodobeau zidurile interioare se pare că îi aparţineau lui Giotto, dar au fost distruse într-un incendiu din 1420; că se poate vedea în imensa sală un uriaş cal de lemn – copie a unei sculpturi de Donatello, precum şi un pendul al lui Foucault...

Ce faci când sunt atât de multe de văzut şi n-ai destul timp? A fost o vreme în viaţa mea când răspunsul ar fi fost unul singur: te trânteşti la pământ şi dai din picioare orăcăind, sau te sufoci de ciudă şi de neputinţă. Nu mai cred asta şi, chiar mai mult de-atât, una dintre puţinele forme de superficialitate pe care le accept cu inima uşoară este cea a excursiilor. Nu pot vedea totul, aşa că aş face bine să văd mult. Retina mea a alergat ca fulgerul pe străzile Padovei, înghesuind imagine lângă imagine, tot ce putea lua cu sine. N-am văzut interiorul Palatului... şi ce rău mi-ar fi părut dacă Padova nu ar fi fost atât de cuceritor de minunată!

Trebuie să recunosc faptul că locul cel mai frumos din Padova a fost – pentru mine, cel puţin – celebra piaţă Pratto della Valle. Poate pentru că felul în care am găsit-o a semănat cu o ieşire la lumina cea mare. Umblasem toată ziua pe străzile orasului, într-un soi de îndrăgostire înfrigurată şi fără ştire, cu inima lipită de tălpile picioarelor ce simţeau caldarâmul cald, şi cu ochii rătăcind în neştire. Începusem să mă obişnuiesc şi să îndrăgesc tăietura îngustă a străzilor, care doar ici-colo dădeau loc soarelui să atingă pământul. Întregul drum pe care îl străbătusem, cu priviri grăbite aruncate pe hartă din timp în timp, se dovedise o întinsă pietonală care se sfârşea brusc într-o uriaşă deschidere de 90.000 de metri pătraţi, lăsându-mă cu gura căscată în faţa celei mai mari pieţe a Italiei (şi una dintre cele mai mari din Europa). Iar panorama era incredibilă! Insula Memmia este astăzi un parc eliptic, împărţit proporţional de două diagonale largi care se intersectează în centru, continuate spre exterior de poduri de piatră ridicate peste un canal cu apă care încinge spaţiul verde al pajiştii, şi pe marginile căruia, înălţate în piatră, se înlănţuie două şiruri de statui care adună 78 de figuri de marcă ale Padovei. Conform primului regulament emis în 1776 cu privire la realizarea statuilor, era interzisă sculptarea unor personalităţi încă în viaţă pe atunci, precum şi cea a sfinţilor, iar condiţia fundamentală era ca activitatea celor reprezentaţi să fi avut legătură cu viaţa oraşului. Pe una din laturile uriaşei pieţe se ridică excepţional de frumoasa clădire numită Loggia Amulea, în faţa căreia străjuieşte Dante, iar în partea opusă, traversând parcul, călătorul rătăcitor găseşte adăpost sub aripa Sfintei Giustina, a cărei biserică – una dintre cele mai mari ale întregii creştinătăţi, îşi justifică pe deplin dimensiunile prin vecinătatea cu măreaţa piaţă. Şi de acolo, urmând ceva străduţe ferite, pasul meu obosit s-a oprit în faţa Bisericii Sfântului Antonio, pentru ca trupul meu să-şi plece fruntea întru linişte. Acolo, în piaţă, am recunoscut statuia ecvestră a lui Gattamelata, ridicată în bronz de Donatello, în jurul căreia uguiau zeci de porumbei...

Drumul de întoarcere a fost o nesfârşită expirare, pentru că am avut senzaţia că uitasem, în ziua aceea, nu doar să mănânc şi să beau apă, dar şi să respir. Crescuse linişte în mine şi acum o ascultam, uşor legănată de mişcările autobuzului, iar zgomotul din jur se lăsa alungat de şoaptele care-mi spuneau: „Am văzut Il Pratto. M-a binecuvântat Il Santo.” Aşa le spun oamenii locului, fără alte explicaţii, iar dragostea mea pentru lucruri care îşi păstrează unicitatea s-a împlinit din darul padovanilor.

No comments:

Post a Comment

Warning!
Default "post as google account"! Change it if you don't have one.

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (38) Bucureşti (31) Bumblebee (8) călătorii (24) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (31) concurs (4) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (8) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (6) drinks (4) etnii (13) Europa (18) Facebook (17) filme (39) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (27) funninesses (37) gând (55) Germania (1) Google (14) Grecia (10) home (6) iarna (30) inceputuri (34) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (38) masini (10) meeting-people (7) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (118) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) Palestina (1) perfume (3) photos (88) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (74) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (2) She (121) SMURD (2) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (6) teaching (53) teatru (14) thankyou (46) Thassos (2) toamna (14) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (8) verba (3) worldwelivein (48) Ziua Nationala (6)
There was an error in this gadget