Thursday, July 16, 2009

"Ice Age 3" la drive-in


Bucureştiul are o nouă distracţie estivală: Drive-in Cinema. În zona comercială Băneasa, undeva între Ikea şi mall, poţi merge, în fiecare seară după ora 10pm, să vezi un film, aşezat comod în maşina personală. Trecem peste faptul că americanii făceau lucrul acesta acum câteva zeci de ani... important e că azi se poate şi la noi.

Am aflat despre deschiderea de pe 1 iulie din întâmplare, datorită unei ştiri de la televizor, care mi-a atras atenţia, în timp ce butonam să găsesc vreun film (nu-mi plac ştirile, nu urmăresc decât din greşeală). Am dat fuga pe internat să fac cercetări, am aflat detalii - titluri, ore, procedură -, am făcut convocarea şi am declarat câştigătorul: Ice Age 3 - Dawn of the Dinosaurs
cu bătăi din palme de fericire, că Ea e nebună după desene animate de toate felurile!
Ne-am distrat copios alături de mai vechii Manny, Sid şi Diego şi ne-au încântat noile găselniţe ale desenatorilor: Buck-the-diesel-weasel, Rudy-the-colossal-fossil (m-am ales şi cu două noi fixaţii lingvistice) şi, bineînţeles, Ea-veveriţa (care rămâne, până la urmă, cu ghinda în lumea ei jurasică). Secretul succesului garantat al noii distracţii este să te duci la vizionare cu inima deschisă şi veseloasă, să nu compari locaţia cu vreuna din State pe care ai văzut-o tu vreodată pe viu sau prin filme, şi - nu în ultimul rând - să ai o maşină cu un sistem audio bestial! Jos pălăria în faţa Jaguarului lu' Răzvan, că mi-a cutremurat pământul sub picioare!

Sunday, July 12, 2009

Vreme de teatru

Anul acesta a fost unul special pentru mine, din punctul de vedere al numărului de piese de teatru la care am avut plăcerea să asist. Pentru cele mai multe dintre ele trebuie să-i mulţumesc doamnei Manolea, mama unuia dintre elevii mei - şi voi face lucrul acesta, chiar dacă ştiu că nu va citi niciodată post-ul acesta, iar pentru altele lui Stan :), care a stat la rând cot la cot cu pensionarii pentru ca la primele ore ale amiezii să cumpere bilete...
*Mi-am dat seama brusc de faptul că Ei îi lipsesc grozav emoticon-urile de pe Yahoo!... Fata asta nu mai termină cu tot soiul de exprimări a ceea ce simte în legătură cu toate alea... :)
De fiecare dată când ajungeam acasă după o piesă reuşită, cu zâmbetul pe buze, mă gândeam că ar trebui să notez ceva impresii pe blog... însă programul meu în timpul anului şcolar este unul înfiorător, aşa că zilele au trecut una câte una, fără să reuşesc să aştern măcar câteva cuvinte despre frumoasele experienţe teatrale. Acum, că s-au cam închis stagiunile şi am terminat biletele, e musai să nu las lucrurile în uitare. Aşa că... iată recomandările mele:

Totul a început duminică, 8 Martie 2009, când am primit un frumos cadou de Ziua Femeii: am văzut Unchiul Vanea. Trebuie să spun că nu-mi place Cehov. Îi admir scriitura, gust cu toată inima umorul lui, îl găsesc inteligent şi sclipitor, dar... nu-mi place Cehov. Viziunea pe care o am eu asupra lumii nu se potriveşte deloc cu a lui, iar piesele sale mi-au lăsat întotdeauna un gust amar. E drept că din cauza asta i-am şi ocolit lecturile, iar din teatru am văzut puţin. Pe Vanea îl ştiam, iar distribuţia a fost excepţională! Pe toţi actorii aceia, despre care auzisem atâtea, pe care îi văzusem de multe ori la televizor, îi urmăream acum pentru întâia dată pe viu, pentru că aceasta a fost prima mea vizită la Bvlandra.

Sâmbătă, 28 martie 2009, am fost la Cafeneaua, de departe favorita mea dintre toate :)). Piesa are doar trei personaje (Dana Dogaru, Emilia Popescu şi Mălăele, în acest caz) privite pe parcursul câtorva decenii din viaţa lor, şi aduce în atenţia spectatorului spinoasa problemă a fericirii/ratării umane: unde se termină prima şi unde începe cealaltă, şi câtă putere reală de decizie avem asupra zilelor noastre. Ceea ce m-a încântat (în-cân-tat!) a fost dialogul extrem de spumos, cu un umor savuros care provoacă un râs revigorant. O minunăţie! Iar recitalul lui Mălăele constituie o experienţă pe care niciun iubitor de teatru n-ar trebui s-o rateze :) deşi... Cafeneaua pe care am văzut-o eu aţi ratat-o deja, pentru că libertatea de a improviza pe care şi-a luat-o actorul este atât de mare, încât (spun cunoscătorii) niciun spectacol nu seamănă cu celelalte.

Duminică, 26 aprilie 2009, din nou Cehov: Căsătoria. Mi s-a părut o poveste care are premisele într-o altă lume, pe care nu o înţeleg (în care peţitoarele de meserie pregătesc câteva partide mai mult sau mai puţin bune pentru tânăra fată de măritat), care pare însă să se rezolve ca în timpurile pe care le cunosc eu: cu alegeri greşite, cu tentaţii, cu gesturi făcute pe jumătate, cu decepţii, ratări şi fugi. Dialogul strălucitor, râsul liber, personajele (mai ales cele masculine, atât de diverse şi de excepţional de bine individualizate) - toate constituie atuurile unui spectacol reuşit, frumos despre libertatea noastră de a alege şi cum se duce ea pe apa sâmbetei...


Sâmbătă, 6 iunie 2009, a fost Clinica, o comedie fără prea multe pretenţii, la care am râs însă pe burtă. M-au încântat George Mihăiţă (pe care îl vedeam pentru prima dată pe scenă) şi Virginia Mirea - o tanti Angelica haioasă şi cu personalitate, în continuă căutare de iubiţi, bazându-se pe talentele ei culinare. Cred că Adrian Lustig (dramaturgul) merge urmărit.

Marţi, 16 iunie 2009, Revizorul - cu un George Mihăiţă de zile mari şi un Ştefan Bănică Jr. care se străduieşte :). Spectacolul este regizat de Horaţiu Mălăele, care joacă uneori şi rolul personajului care dă numele piesei. Mi-am adus aminte de vremurile de tristă amintire care au trecut şi pe la noi, m-am distrat amar ştiind că toate comicăriile alea se întâmplau cândva şi în vieţile noastre (iar slugărniciile şi mita n-or să dispară nicicând din mentalitatea noastră), dar am râs sănătos graţie cuvintelor lui Gogol şi jocului reuşit al actorilor. Spectacolul este, în mod cert, unul de revăzut.

Cel mai bun Cehov pe care l-am văzut: duminică, 5 iulie 2009 - Măscăriciul! O minunăţie de piesă cu final aparent surprinzător, cu două roluri care le permit jocuri de mare virtuozitate actorilor. Am avut plăcerea să-l revăd încă o dată pe Horaţiu Mălăele, alături de o vioară a doua de o mare timiditate şi delicateţe (sufleorului dedicat interpretat de Nicolae Urs). M-au fascinat întotdeauna meta-structurile (fie ele în literatură, în teatru sau în film); mi se pare că sunt spuse acolo secrete pe care noi, neiniţiaţii, ar trebui să le ascultăm cu atenţie, pentru că nimeni nu poate vorbi despre teatru decât oamenii care au făcut din teatru viaţa lor. Mergeţi şi vedeţi Măscăriciul!

Şi pentru că soarta mă favorizează întotdeauna, ultima reprezentaţie la care am asistat a fost (cum altfel) un Caragiale - sâmbătă, 11 iulie 2009 O scrisoare pierdută. Pentru mine scriitorul acesta este inegalabil :), iar piesele i le urmăresc în aceleaşi montări fără să mă plictisesc vreodată. Nu mă oboseşte repetiţia, ştiu pasaje întregi pe de rost şi savurez fiecare întorsătură de frază şi de voce. Am cunoscut oameni plictisiţi de punerea clasică în scenă a lui Caragiale... eu nu înţeleg asta. :) Cred că singurul motiv pentru care poate să nu-ţi placă o reprezentaţie care respectă la literă indicaţiile regizorale este că piesa e prost jucată. Aseară am văzut însă o punere în scenă care a mers pe actualizare. M-am acordat greu, căci mi s-a părut că până la pauză ceva n-a mers acolo, la nivelul superior unde se constituie conexiunea dintre piesă şi spectator. Ultimele două acte, însă, m-au convins! Şi a ieşit bine: un decor modern cu uşă cu termopane şi celulă fotoelectrică, cu birou dotat cu laptop, cu Tipătescu îmbrăcat la Armani şi Zoe pasionată de shopping; Pristanda este acum echipat fie ca un soldat din trupele antitero (are chiar şi cagulă, la un moment dat), fie ca un agent loial de la Serviciile Secrete... mi-a fost puţin dor de seniorul Bănică - pentru mine inegalabil, dar a mers; Trahanache este un om de afaceri de succes care mi-a făcut impresia că ştie exact pe ce lume e (spre deosebire de ramolitul intenţionat de Caragiale) şi nu ascunde deloc lucrul acesta, deşi face relaxat jocul nevestei; nu m-am împăcat cu noul Cetăţean Turmentat, transformat în împătimit dinamovist (pe de altă parte, atâta iubesc rolul ăsta, încât foarte rar îmi place cu adevărat o întrupare a lui); player-ii sunt băieţi tineri ai timpurilor noastre - Caţavencu e interpretat cu farmec capabil să cucerească, iar Agamiţă e un fante de cartier, june şi cu maşină de ultimul răcnet, pentru care deputăţia pare mai curând un atu pentru a marca la pipiţe; toată lumea are telefoane mobile şi aceeaşi pasiune pentru a mânca gratis... Mă întreb dacă i-ar fi plăcut lui Caragiale... poate nu, dar un lucru e cert: societatea românească a ajuns acum aşa cum am văzut-o la Bvlandra.

"O mie de ani pace!"
:)

Monday, July 6, 2009

Matei Călinescu (15 iun 1934 - 24 iun 2009)

Trebuie să spun că l-am cunoscut pe Matei Călinescu. Şi mai trebuie să spun că, prinsă în rutina blestemată a zilelor mele, am ratat momentul stingerii sale. Aşa că plâng abia azi.

Cât de orgolios sună… „l-am cunoscut pe Matei Călinescu”. Atât cât îşi poate cunoaşte un elev profesorul, presupun. Poate chiar mai puţin, pentru că întâlnirea mea cu Domnia Sa a fost absolut meteorică. S-a întâmplat în primăvara lui 2004… Îmi completam studiile cu un master la Catedra de teoria literaturii şi trebuie să spun despre momentul acesta al vieţii mele că a fost una dintre experienţele năucitoare şi revelatorii pe care uneori am avut norocul să le trăiesc. Mi s-a oferit atunci prilejul să cunosc câţiva Profesori pe care etern-începătorul-şi-nedesăvârşitul-într-ale-profesoratului care sunt eu însămi i-a privit cu gură căscată de uimire şi cu sufletul îmbătat de încântare… am învăţat acolo ce înseamnă profesionalism şi ce înseamnă respect.

Una dintre marile surprize ale anului aceluia a fost faptul că domnul Mircea Martin a reuşit să ne înscrie pe lista cursurilor de urmat, unul pe care îl semna Matei Călinescu. Profesor la Universitatea din Indiana, savantul de origine română fusese de acord să-şi rupă din timpul preţios pentru a susţine, în Bucureşti, un curs de un semestru pentru masteranzii domnului Martin. Numele era suficient să ne stârnească surpriza, interesul şi nerăbdarea, dar momentul în care mi-au căzut ochii pe descrierea tematică a cursului am rămas trăsnită: seminarul se numea „Recitiri, rescrieri: teorii şi analize”, iar în el era vorba despre una dintre „obsesiile” cu care m-am ales de pe urma experienţei mele universitare. Lucrarea mea de licenţă a avut ca subiect actul de lectură şi re-lectură, iar cărţile lui Matei Călinescu fuseseră una dintre minunatele descoperiri în efortul de a o scrie, şi cap de listă în toate bibliografiile mele. Era un cadou grozav pe care îl primeam.

Din păcate sunt o furnică muncitoare şi ascultătoare. De ani de zile jonglam cu orele de curs pe care le aveam eu de susţinut la şcoală şi cele pe care trebuia să le audiez la universitate. S-a făcut că seminarul domnului Călinescu se desfăşura concomitent cu orele mele de predare… aşa că pentru cele pe care am avut plăcerea să le urmăresc… am chiulit de la slujbă… Retrospectiv privind lucrurile, aş vrea să nu fi fost aşa de al naibii de conştiincioasă!

Cele câteva cursuri au fost de o intensitate uluitoare. Extrem de dense, de bine organizate, de solicitante. Ne obligau la citit, la judecat şi la exprimat de opinii, iar atmosfera era, paradoxal, surprinzător de relaxată şi caldă. Îmi aduc aminte de nişte conversaţii şi demontări de text miraculoase pe „Scrisoarea furată” a lui Poe şi pe „Moartea şi busola” al lui Borges. A FOST INCREDIBIL CÂT M-AM SIMŢIT DE DEŞTEAPTĂ CĂ ÎNŢELEG LUCRURILE ALEA! Şi am învăţat atunci câteva legi fundamentale ale actului de lectură:

- cum teoria literară este cea care furnizează instrumentele, dar aparatul acesta de lucru nu trebuie niciodată ţinut la vedere, iar eseistul elegant îşi ascunde ştiinţa, pentru că descrierea unei lecturi personale este o comunicare despre cel care citeşte

- cum actul de lectură este o abilă negociere cu textul

- cum tot ceea ce se scrie trebuie să aibă legătură cu teza de la care porneşti, nimic din ce scrii nu trebuie să rupă unitatea textului

- cum NU POŢI NICIODATĂ DEPĂŞI TEXTUL! iar supoziţiile care nu au fundament, pe care textul nu le susţine, trebuie obligatoriu eliminate

- cum există grade diferite de înţelegere a unui text şi cum totul depinde de competenţele cititorului

- cum contează enorm experienţa cititorului, DAR CEL COMPETENT ESTE ÎNTOTDEAUNA CAPABIL SĂ-ŞI ÎMBOGĂŢEASCĂ EXPERIENŢA

………………………………………………………………………………………………

Probabil că pentru unii oameni lucrurile astea nu înseamnă nimic. Pentru mine, însă… cu greu pot să spun în cuvinte cât de mult.

Probabil pe modelul relaţiilor profesor-student aşa cum se stabilesc ele pe tărâm american, ultima întâlnire cu Matei Călinescu a fost rezultatul unei invitaţii pe care ne-a făcut-o tuturor la o cafea, la Edgar’s Pub. Am vorbit, am râs, ne-a povestit, ne-a întrebat despre noi, ne-a povestit…

Urma să plece în State, înapoi, dar am reuşit în zilele alea una dintre cele mai bune scamatorii din viaţa mea: l-am rugat pe M.M. să-mi dea acordul pentru realizarea lucrării de disertaţie sub îndrumarea lui Matei Călinescu. Şi l-am obţinut. A fost un test dificil… aveam emoţii uriaşe de câte ori îi trimiteam ceva pe mail pentru verificare. Îmi trimitea repede înapoi materialele, citite şi adnotate, cu observaţii care mă ajutau să corectez şi să-mi reglez discursul. Mi-a dat 10 pe teza aceea, deşi am îndoielile mele legate de valoarea reală a analizei făcute de mine…

La scurt timp după ce s-a încheiat colaborarea mea cu profesorul Matei Călinescu, am reuşit să intru în posesia unei mărturisiri stupefiante din viaţa omului Matei Călinescu: Portretul lui M este, de departe, una dintre cele mai tulburătoare lecturi pe care am făcut-o vreodată, o transliteraţie a unei operaţii pe cord deschis prin care un tata dezvăluie lumii extraordinara sa întâlnire cu un fiu autist… romanul de 40 de zile al lui Matthew, care se stinsese…

………………………………………………………………………………………………

Nu cred că am învăţat încă să mor. E un concept căruia – am conştiinţa că – nu-i înţeleg pe deplin semnificaţiile profunde… Ştiu că toţi ne ducem, mai devreme sau mai târziu, dar e unul dintre lucrurile acelea despre care nu-ţi dai seama la ce-ţi foloseşte să le ştii. Şi despre care, oricât ai vorbi, îţi rămâne învăluit într-un mister dincolo de orice putere de înţelegere. Moartea m-a zdruncinat de câteva ori în viaţa asta, n-a ajuns însă foarte aproape de mine, dar am văzut-o, aşa… în trecere… Am avut un sentiment greu când am aflat de plecarea lui Matei Călinescu… nu sunt sigură că am vreun drept de suferinţă… şi totuşi n-am putut-o împiedica să-mi invadeze sufletul şi să-mi umezească ochii.

Oriunde aţi fi, Domnule Profesor, vă mulţumesc pentru toate cele date!

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (27) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (34) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (14) Europa (19) Facebook (18) filme (39) finanțe (1) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (31) funninesses (38) gând (58) Germania (1) Google (16) Grecia (11) home (6) iarna (30) inceputuri (37) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (42) masini (10) meeting-people (8) metanoia (3) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (122) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) P&R (1) Palestina (1) perfume (3) photos (92) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (77) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (134) SMURD (2) Sofi (1) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (7) teaching (54) teatru (14) thankyou (52) Thassos (3) toamna (15) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) video (1) worldwelivein (49) Ziua Nationala (9)