Thursday, April 3, 2008

Et in Evropa ego! (IV)

Praga
(I)
Dintr-un anumit punct de vedere, după ce am părăsit Austria si am intrat pe teritoriul Cehiei, m-am simtit „ca acasă”: străzile parcă începuseră să semene cu ale noastre, gunoaiele de pe marginea lor – asemenea. Clădirile cenusii si blocajele în trafic mi-au amintit de orasul în care trăiesc si, dincolo de spectacolul extraordinar oferit de constructiile Pragă, amprenta evidentă a comunismului, inconfundabilă, a făcut ca inima să mi se strângă neplăcut.

Mai mult decât atât, oamenii mi-au părut asemănători; însă nu mă refer aici – cum aţi putea crede – la celebra "ospitalitate" cu care atâta ne mândrim, ci la un fel ciudat al praghezilor de a te privi, dintr-o parte, vrând să dea impresia că nu se uită la tine, de fapt, analizându-te pe neobservate, cu ocheade furise, temătoare si ostile. Ne-am plimbat si aici cu vaporasul - de data asta pe Vltava, dar diferenta dintre această experientă si cea de pe Dunărea ungurească a fost notabilă... Un pic nedreaptă sunt, probabil, pentru că si diferenta de pret a fost semnificativă si, până la urmă, chiar si amabilitatea se cumpără, însă n-am putut, tot timpul călătoriei, să scap de un neplăcut sentiment de răceală, care se adăuga senzatiei de disconfort produse de ploaia agresivă de afară. Asteptasem cu nerăbdare să aud sunetele frumoase ale „Vltavei” lui Smetana si vreo voce plăcută a unui ghid care să-mi lămurească ce văd.... singurul "Smetana" pe care l-am găsit a fost laptele de pus în cafea, si singura "voce" a fost glasul motoarelor ce se auzeau de undeva din pântecul vasului. Navigarea s-a produs în liniste, în prezenta unui echipaj care se prefăcea că n-are pasageri si a unui barman care ne-a servit, oarecum sec si ursuz, cafelele cerute. M-am gândit din nou acasă, iar concluzia care mi-a trecut prin cap a fost "nici ăstia nu stiu să-si vândă marfa"!

Însă, chiar si asa, „Orasul de aur” e rupt dintr-o altă dimensiune decât Bucurestiul, pentru că spectacolul oferit ochilor este incomparabil. Multă istorie pe străzile pragheze, multe urme ale acestei istorii, săpate în piatră, mărturii ale unui popor care a stiut să si construiască, nu doar să supravietuiască. Tăvălugul comunist a modificat mentalitatea oamenilor si culoarea în care acestia văd lumea, dar a dat voie marilor ctitorii să dăinuie. Ori or fi dăinuit ele în pofida lui.

(II)

Spre deosebire de Budapesta - pe care am văzut-o de pe un vas, si de Viena - pe care am văzut-o din muzee si statui, Praga am bătut-o cu piciorul, stradă cu stradă atâta cât s-a putut, cu foarte putine refugii între ziduri si sub acoperisuri. Iar frumusetea acestui oras este incontestabilă si năucitoare. Mozart iubea acest loc, iar nălucirea umbrei sale este omniprezentă: statui... magazine... cafenele... fotografii... bomboane... toate cu figura celebrului copil-minune al muzicii.

Prima vizită a fost la impresionantul Castel Praghez, unul dintre cele mai mari din lume – Cartea Recordurilor îl mentionează ca fiind chiar cel mai mare castel medieval din lume; o constructie atât de vastă, încât se poate regăsi aici orice stil arhitectural al ultimului mileniu. Chiar la intrare, m-au întâmpinat gărzile palatului – vii, dar nemiscate si cu expresii impenetrabile; iar trecând de ei, pe sub arcade, am păsit într-o curte interioară uriaşă, în care masinile diplomatice – tot aici se găseste si sediul presedintiei – au voie să pătrundă. Mă priveau, de sus, Petru si Pavel – două statui asezate cuminti în nise de piatră, iar fântâna arteziană din centrul complexului îsi arăta atlasii încovoiati sub greutatea stâncii. Trecând apoi, din nou, pe sub alte arcade joase, am rămas înmărmurită în fata unei minunăţii gotice care mi-a tăiat răsuflarea: Catedrala Sf. Vitus – cenusie, uriasă si dantelată, cea mai mare si mai importantă catedrală a Cehiei, care ascunde mormintele regilor Bohemiei. Roza imensă (fereastra circulară mare, cu vitralii, asezată deasupra intrării), încadrată de cele două turle, filtrează lumina si-o colorează în zeci de nuante care aleargă pe zidurile groase ce se înaltă în ogive. Nava impresionantă este deschisă publicului, iar traseul mi s-a părut nesfârsit si halucinant prin multitudinea de lucruri de văzut si de analizat; retina n-a reusit să păstreze totul, dar sufletul va rămâne agătat de vreo arcadă, sau de vreo statuie, de degetul vreunui sfânt sau de vreo garguie fioroasă de pe-afară.

Odată iesiti la lumină, am dat ocol imensei constructii şi, îndrumati de cuvântul ghidului, am urmat ceea ce el a numit „aleea aurarilor”, la capătul căreia ar fi trebuit să găsim, într-un colt ascuns, casa lui Franz Kafka. N-am reusit însă a ne apropia, pentru că, deschis de curând publicului larg, locul era sub asediu; se intra în grupuri foarte mici, iar noi aveam prea multe de văzut pentru a rămâne să ne asteptăm vreun rând. Asa că mi-am luat cuminte, un volum al autorului în engleză, Contemplation, si mi-am mai adăugat pe listă încă o locatie „de văzut”, cu altă ocazie, când voi putea acorda orasului mai multă vreme.

(III)

Dacă mergi în Praga, trebuie să vezi Podul Carol. Constructie masivă de piatră, destinată exclusiv preumblărilor rătăcitorilor, vegheati de zeci de statui impresionante de-o parte si de alta, pe parapet. O portiune din el era în lucru, si trecătorii iuteau pasul ca să scape de neplăcerea din auz, dar mersul li se domolea repede, pentru că, dincolo de zgomot... se deschidea cerul. Înotând prin furnicarul de oameni, am admirat statuile cu tematică religioasă, peretele cu muzele tinând instrumentele muzicale ce se vedeau departe, jos, în dreapta, moara veche de apă putin mai încolo, strada unde s-a filmat o secventă din Mission: Impossible sau vaporasele frumoase care alunecau pe apa Vltavei. O multime de comercianti îmi pândeau bunăvointa, îmbiindu-mă cu brătări, cercei, esarfe, suveniruri, portrete „la minut”. O să tin minte mereu basorelieful despre care se spunea (vorbeau românii din jur, asa că am prins si eu zvonul) că face minuni si aduce noroc dacă-l atingi; o fi o simplă superstitie ca oricare alta, însă conturul femeii făcătoare de miracole era lucios-strălucitor de-atâtea atingeri ale sperantei, iar restul sculpturii era negru de vreme si ploi. Si o să-mi fie mai dragă de-acum melodia aceea frumoasă cu Feelings, pentru că am auzit-o cântată de un maestru „la pahare”, printr-un dans al mâinilor si usoare atingeri ale obiectelor din care bem, dar care acum scoteau sunete divin de melodioase. Iar la capătul podului, trecând pe sub cupola săpatp în turnul de piatră, am păsit în orasul vechi.

Piata Vechiului Oras este locul spre care ne-am îndreptat în grabă, colindând strădutele înguste, pline de magazinase si de biserici, am admirat apoi Catedrala Týn si statuia dedicată reformatorului Jan Hus. Într-un târziu, am poposit în fata celebrului Ceas Astronomic praghez si toată alergătura la care ne împinsese ghidul s-a lămurit dintr-odată: o mare de oameni se adunase în piată, cu ochii înăltati spre orologiul urias, care are un cadran mic pe care sunt desenate zodiile si un cadran mai mare pe care sunt indicate orele. La ora 19 fix, dangătul clopotelor a pus în miscare scheletul din dreapta ceasului, care a început să tragă „firul timpului”, iar cei 12 apostoli s-au perindat rând pe rând pe la ferestrele de deasupra acestuia. Nu stiu dacă spectacolul se repetă la fiecare oră si dacă piata orasului se umple de curiosi de fiecare dată, dar monumentul praghez e unul de văzut... în cazul în care vi se întâmplă să uitati că timpul zboară, că viata trece, că frumusetea e o clipă, fericirea o secundă... Dar ce-are-a face: trăim si noi, că trebuie, nu?

(IV)

Dincolo de Praga oficială, cea văzută alături de grupul organizat, mi-am adus acasă o altfel de Pragă, mai aparte. Am reusit să găsim, ascuns pe malurile Vltavei, celebrul cimitir evreiesc praghez, pe care l-am fotografiat doar prin spărtura cu zăbrele de fier a unei porti de piatră, masiv închise. Imediat după aceea, obosită de aglomeratia si de alergătura după obiective turistice, extenuată de foarte multii si omniprezentii oameni cu care plecasem de acasă, m-am desprins de furnicarul organizat si am bătut câteva locuri cu piciorul. Văzusem deja Vaclavske Namestie (zona pietonală cu magazine de lux), asa că am luat la rând buticurile cu suveniruri, de unde am iesit cu o pereche de cercei albastri si o vază micuta de sticlă de Boemia. M-au încântat strădutele înguste din preajma Pietei Primăriei si cafenelele în care tronau, fără să deranjeze, sobite care încălzeau aerul, în asa fel încât, desi mie îmi înghetase nasul de umblet prin frig, cei popositi pe scaunele de terasă în aer liber îsi lăsaseră pe spătar hainele groase incomode. Si la lăsarea serii, am admirat un extraordinar de viu si colorat apus de soare, urmat de o Pragă „by night” care mi-a împlinit, în sfârsit, visul de a vedea un mare oras dezvăluit de lumina electrică a civilizatiei umane. După o noapte bună de somn, am plecat iarăsi la drum, spre renumitul Carst Morav, unde am vizitat minunata Pestera Machoca. La vreo 25 de kilometri de Brno, după ce te plimbi spre intrarea în pesteră cu un trenulet ruginit, poti să vezi lumea subterană a Cehiei; circuitul spectaculos se bate jumătate cu piciorul, cealaltă jumătate străbătându-se într-o plimbare interesantă cu bărci, manevrate cu dibăcie de oameni ai locului. Pestera este una dintre cele mai spectaculoase privelisti văzute de mine vreodată, sfârsit fascinant al primei mele călătorii în alte lumi. Drumul spre casă a fost o lungă rememorare.

Dacă ar fi să găsesc o specia căreia i-as semăna, sau care ar trebui să fiu în lipsă de învelis uman, cred că as fi foarte bine un melc. Există în mine o autosuficientă, o auto-creată capacitate de a mă auto-completa... iar casa mea e tot ce am cu mine. Pe toti cei dragi mie, fie că-mi sunt aproape sau departe, atât de bine reusesc a mi-i interioriza, încât rareori le simt lipsa în fel dureros si disperat. Spatiul de maxim confort îmi este camera, sau biroul, sau clasa, sau orasul meu, sau tara mea. Dar pot pleca usor departe, pentru că tot ce e relevant pentru mine e în mine deja... Visez uneori că sunt melc într-o cochilie de suflet, că numele meu e Richard, că oriunde as călători, iau totul cu mine. Si niciun descântec nu mă poate opri: „Melc, melc, / Cotobelc, / Ghem vărgat / Si ferecat”. Căci lumea-i mare: abia am început.

Wednesday, April 2, 2008

Et in Evropa ego! (III)

Drumurile europene n-au gropi, n-au gunoaie si n-au vamă. Trecerea dintre Ungaria si Austria se face fără niciun soi de solemnitate sau formalitate, fără atrageri de atentie; dreptu-i că demult au fost ele unul si acelasi imperiu, dar asta era atunci. Acum, Uniunea Europeană functionează ca o unitate în interiorul căreia discontinuitătile si obstructiile nu-si au rostul; m-am tot întrebat ce semnificatie poti da, în plan simbolic, abolirii granitelor... Că sunt cu totii frati? Adică în cazul unui război nu vor interveni armat unii peste teritoriul fără granite a celorlalti? Putin probabil. Cum însă granitele oricum nu au reusit să oprească nicio invazie atunci când ea a fost voită... poate chiar nu-i nicio sfârâială de capul lor, că ce rost ar avea pe timp de pace? Prin urmare, cu o scurtă observatie a ghidului ca "aici era vechea granita" ne-am trezit dintr-o bătaie de geană în altă tară; cu mori de vânt - frumoase si albe, înalte si azvârlite spre cer într-un efort maiestuos, identic desenat de nenumărate ori pe câmpile fără margini. Si alunecând printre ele, autocarul nostru a pătruns în ploaia rece a landurilor austriece.

Viena o să rămână probabil multă vreme legată, în mintea mea, de o ploaie sobră, coborând pe Dunărea care aici e firavă si tulbure. Clădiri impunătoare de sticlă, pe care obiectivul aparatului de fotografiat nu le putea cuprinde întregi, dar pe care apa rece, căzută de sus, le acoperea, făcându-le străine; roata uriaşă, devenită simbol al orasului, era tăcută si arogantă, asa că ne-am văzut de drum pe lângă ea. Când plouă, în Viena sunt de văzut muzee; prin urmare autocarul ne-a preumblat printre statui impozante si tramvaie frumos colorate si miscătoare, si ne-a debarcat la picioarele Mariei Tereza (uriasa statuie din centru). Ne-am deschis umbrelele asupra orasului care e a zecea cetate a Uniunii Europene - ca număr de locuitori şi a treia - ca nivel de trai. Devenită demult capitala Imperiului Austriac si apoi a celui Austro-Ungar, Viena va fi întotdeauna, într-o dimensiune românească a existentei sale (poate necunoscută altor natii si chiar orasului însusi), loc de pelerinaj pe urmele pasilor străbunilor nostri care veneau pe jos, din Ardeal, cu petitii. Habsburgii au ridicat palate trainice de piatră, cu porti monumentale si curti imense mărginite de clădiri în care zace istoria, materializată în exponate aşezate în vitrine. Am pătruns pe sub arcadele pe care scria latineste "Franciscus I Imperator Austriae. Laurus Militibus Lauro Dignis" si am călcat cu opincile noastre pe dalele Hofburgului. Ora era înaintată, asa că apartamentele regale au rămas de vizitat pentru altă dată, dar am văzut Tezaurul Austriei, închis bine în spatele geamurilor de sticlă, făurit în întregime din aur şi argint, brocarturi si mătase fină, fildes si pietre pretioase; si peste toate astea, umbrele lui Francisc I si a Mariei Tereza, a lui Franz Iosif si a lui Sisi de Bavaria. Pe acestia doi din urmă i-am regăsit tinându-se de mână în Augustinerkirche (Biserica Sf. Augustina), în care s-au căsătorit. Asa cum i-am regăsit pe toti în Kaisergruft (Cripta Imperială) - o aglomerare năucitoare de sarcofage si urne, pe care zăceau desenate literele numelor care odată au născut legi si spaimă. Interesantă mi s-a părut diferenta dintre cele două grupuri principale de morminte: pe de o parte, cel masiv si greu al Mariei Tereza si al printului consort, monument ce striveste privitorul cu răceala si solemnitatea sa distantă; iar de cealaltă parte, modestul grup al celor trei mai târzii urmasi - Franz, Sisi si fiul lor, Rudolf, pe mormintele cărora sunt întotdeauna asezate flori proaspete. Destinul tragic al familiei regale si misterul neelucidat al Mayerlingului, care a sfârsit una dintre cele mai puternice dinastii ale lumii, par să stârnească încă admiratia si respectul vienezilor ce trăiesc astăzi, poate mai constienti, cunoscându-si istoria, că: "Sic transit gloria mundi." Urmasii ardelenilor cu opinci stiu si ei asta, căci azi sunt liberi si nu se mai închină la-mpăratul.

Una dintre lectiile pe care mi le-a oferit Viena nu tine neapărat de specificul locului sau de trăsăturile proprii Austriei. Luarea-aminte s-a oprit mai curând asupra a ceea ce numim în mod obisnuit "specific national", sau poate si mai potrivit formulat pentru ceea ce vreau să spun - "sentimentul apartenentei la un grup". Să luăm spre exemplu felul în care orasul acesta îsi păstrează imaginea de epocă si culoarea locală, prin faptul că permite prezenta saretelor în centrul somptuos al asezării Habsburgilor; nu sunt unice în lume, desigur, dar este felul Vienei de a spune că-si aminteste de trecutul său si se dezvăluie vizitatorilor printr-o preumblare ce sade sub pecetea timpului. Unic în lume este, însă, celebrul Dom al Sf. Stefan (Stephansdom), asezat în inima Vienei (în Stephanplatz) si devenit simbol al orasului si loc de pelerinaj. A fost prima mea întâlnire "pe viu" cu o catedrală gotică si am păsit încet pe dalele de piatră, înăltându-mi în tăcere privirile spre ogivele impresionante, în mijlocul unei multimi gălăgioase de turisti ce aveau – parcă încorporate – aparate foto pe care nu încetau nicio minută să le utilizeze. Si două lucruri mi-au atras atentia, legat de felul în care cei care conduc lăcasul de cult au găsit de cuviintă să ne potolească avântul, nepotrivit unui loc de rugăciune: primul a fost gardul care împărtea în două nava uriasă, fiindu-ne interzis să-l trecem, si dincolo de care se desfăsura, molcom, o slujbă obisnuită de seară, cu preot care vorbea frumos la microfon pentru crestinii săi veniti acolo să-l asculte; slujea preotul acela de rit străin si pentru noi, veneticii aciuati din întâmplare sub boltile maiestuoase, iar dincoace de gard m-a surprins, pregătit în dreapta intrării, un colt de rugăciune asternut pentru noi, cu bănci, sfinti si loc de aprins lumânări. Si după ce am iesit de-acolo, înseninată, am rătăcit putin prin Viena rece, găsindu-l pe Goethe împietrit pe o stradă căreia nu-i stiam numele, si pe Mozart albind într-o statuie de parc, la picioarele căreia zace o cheie sol înviată din flori.


Lectia despre specificul locului urma a fi desăvârsită cu o cină vieneză în localul numit Grinzing. Înfrigurati si înfometati, am poposit în fata unor snitele vieneze de toată fumusetea, mari cât farfuriile, cu garnitură de cartofi natur si salată. Restaurantul avea în dotare un arcus si un acordeon, care încântau musafirii cu sunete de vals, străbătând printre mesele la care sedeau, în seara aceea, un grup de italieni si altul - al nostru, al românilor. La un moment dat, apropiindu-se de fratii nostri locuitori ai Cizmei, lăutarii au început a cânta celebre cantonete născute sub soarele cald al Italiei si răspândite peste tot prin lume. Răsărind la auzul melodiilor cunoscute, italienii au început să cânte veseli, toti dimpreună; cuceriti de puterea vocilor si de patosul solistilor, ne pomenirăm si noi bătând din palme si lălăind alături de ei, că doar cine nu cunoaste "Volare", "Marina" sau "Azzurro"? După dezlăntuirea furtunoasă a italienilor, părea că venise rândul nostru, dar maestrul violonist nu nimerea nicio melodie pe care să o cunoastem toti, iar repertoriul său românesc era destul de limitat, asa că, după două-trei încercări nereusite, s-a lăsat păgubas, iar noi ne-am plecat în liniste capetele asupra farfuriilor... si nu ne-a fost prea bine... Italienii au revenit în fortă după ce muzicantii s-au odihnit, cântând, din nou, nestăvilit, apoi au început să se ridice si să părăsească localul. Pentru noi, însă, spectacolul abia începea, pentru că, necăjiti că scripcarul nu ne nimereste cântecele, ne-am adunat grămadă si ne-am apucat de cântat a capella! Că doar nu era să rămânem mai prejos! Asa că ultimii italieni întârziati pe la mese au avut teribila viziune a unei petreceri românesti de toată frumusetea, cu cântece diverse (care cum îsi aducea fiecare aminte si dădea tonul), pe care violonistul, cu urechea lui grozavă, le prindea din zbor si le însotea pe loc; mai mult chiar, s-a-ncins curând o horă vioaie printre mese, cu chiote si strigături, încât italienii, râzând de pe margine, s-au lăsat târâti de elanul noastru. Ne-am luat "la revedere" cu îmbrătisări si bătăi de umăr, cu poze si pupături, parcă ne cunosteam de când lumea, iar noi am continuat cântecul si dansul si în autocar, care a zburat prin Viena neagră, clocotind de cântec popular românesc, până în celebra Pădure Vieneză, cea valsată de Strauss, unde am înnoptat.

Tuesday, April 1, 2008

Et in Evropa ego! (II)

Budapesta. Primul tărâm străin pe care am pus piciorul (întru europenizarea mea) a fost Tara Ungurească. Era noapte neagră dincolo de geamul autocarului în care călătoream, asa că mi-am lipit nasul de răceala sticlei si mi-am pus căusul palmelor drept scut pentru a opri lumina dinăuntru, cea care mă împiedica să văd afară. Nu era nimic de văzut, bineînteles. Cel putin deocamdată, pentru că goneam prin beznă opacă, dar nerăbdarea mea de a vedea era coplesitoare; voiam ca ochii să-mi recunoască plecarea de acasă, simtind astfel mai puternic străinătatea. Iar prima localitate pe care am zărit-o în lumina rece a neoanelor m-a încântat prin geometria caselor, alta decât cea pe care ochiul meu o stia – cu acea familiaritate cu care ne recunoastem tara oriunde. Clădirile erau ridicate cu un soi de disciplină firească si, desi nu semănau, păreau asezate pe stradă de o aceeasi mână precisă si ordonată.

Am ajuns extrem de târziu în Budapesta si am ratat frumoasa priveliste de noapte a orasului feeric luminat (despre care atâtea auzisem), căci aceasta dispare putin după miezul noptii. Ce m-a surprins teribil (ca un sofer "dă Bucuresti" ce mă aflu) a fost: "unde-si tin, frate, ăstia masinile?" Pentru că le-am putut număra pe degetele de la mâini pe cele câteva răzlete, ancorate frumos pe marginea străzilor curate. Si-am tot tinut-o asa într-o mirare întipărită pe chip si în suflet, tot timpul cât am hoinărit prin oras, pentru că si a doua zi, la lumină de soare, ordinea era la fel de evidentă, iar orasul părea să sufere năucitor de lipsa masinilor. După o noapte de somn adânc si odihnitor, m-am trezit în larma făcută de un soi de tren-metrou care trecea pe-aproape de hotel, si am deschis ochii asupra unui oras al cărui ritm pare să curgă limpede si molcom, fără agitatie si aglomeratie, de parcă viata Budapestei ar fi un fluviu bătrân, pe care întinderea Câmpiei Panonice - vechi fund de mare de dinainte de timpurile noastre - nu l-ar obliga la nicio sfortare, la nicio înăltare-coborâre, la nicio opinteală supărătoare. Clădirile frumos aliniate mi-au părut toate proaspăt si bucuros de oaspeti primenite - din obicei, nu de nevoie.

Ce-o să port însă întotdeauna cu mine, luată direct din inima vechii Bude, o să fie amintirea Dunării... Cei care au, de-acasă lipit de suflet, vreun lucru drag, vor întelege ce spun... Stiam de plimbarea cu vaporasul, dar sentimentul reîntâlnirii cu fluviul pe malul căruia am copilărit m-a luat prin surprindere... căci o stiam de undeva... Era mai putin deschisă din mal în mal decât acasă, dar i-am recunoscut undele mereu tulburi si sunetul mereu aproape. Mi-am udat degetele ca într-o mângâiere si am rugat-o să-mi poarte atingerea până acasă, la ai mei.

Văzută de pe Dunăre, Budapesta e un spectacol, pentru că obiectivele care o fac celebră sunt asezate pe malurile bătrânului fluviu. Ne-am îmbarcat pe un vaporas elegant si ne-am preumblat pe sub podurile lui trainice si surprinzător de diferite, construite în lungul istoriei si reprezentând fiecare o altă conceptie arhitectonică. Dintre toate, cel mai cunoscut este Podul cu Lanturi, primul construit, plăsmuit de ambitia nemăsurată a contelui István Széchenyi de a uni cu verigi de fier cele două orase, Buda si Pesta; are ca model un pod văzut în Anglia - se pare - si a devenit, astăzi, una dintre imaginile reprezentative ale locului, păzit de faimosii săi lei, care n-au reusit totusi să-l apere de dinamita nemtilor, care le-au năruit pe toate în retragerea din 1949. Foarte mult mi-a plăcut structura extrem de solidă, verde-metalică a Podului Libertatea, numit initial Franz Iosif si inaugurat în chiar prezenta acestuia, sau Podul Elisabeta (Erzsébet), ridicat după dinamitare într-o armonioasă si elegantă desenare de cabluri suspendate. Cel mai nou dintre toate, foarte usor de reperat din pricina formei futuriste, este Podul Lágymányosi (după numele unui cartier al Budei), înăltat în 1995.

Si, lunecând usor, am ascultat „Dunărea albastră” a lui Strauss si povestea ghidului despre giganticele înalţări de piatră care ne hipnotizau privirile de pe maluri. Palatul Parlamentului a devenit un veritabil simbol al capitalei, cea mai cunoscută si mai impresionantă constructie a Ungariei, o aglomerare eclectică de elemente neogotice, baroce si specific maghiare; acestă enormă săltare, care acoperă aproape 18 000 mp, are un sistem unic de ventilatie, ce reuseste incredibila performanta de a mentine o temperatură constantă de 20◦C pe tot timpul anului. Castelul Regal al Budei (o altă „viziune” în piatră) adăposteste astăzi Muzeul de Istorie, Galeria Natională si Biblioteca Széchenyi; a fost început de regele Béla IV si metamorfozat de toti marii regi ai Ungariei. Biserica Fecioarei Maria, frumos dantelată, a intrat în constiinta oamenilor de rând drept Biserica regelui Matia; iar pe turnul sudic, cel mai înalt (72 m) si mai impresionant al acestei bijuterii arhitectonice, am descoperit cu surpriză si mândrie, corbul negru cu inelul în plisc... Si dincolo de toate lucrurile extraordinare pe care le-am văzut în capitala Ungariei, m-a uluit omniprezenta lui Matia, pe care ungurii îl consideră unul dintre cei mai mari conducători pe care i-au avut vreodată; în timpul domniei sale de 32 de ani, regatul a avut cea mai vastă întindere din istoria sa. Iar acasă la mine i se zice "Matei" Corvinul, născut la Cluj, cel din neamul Huniazilor – ridicat de românul său tată, falnicul Iancu de Hunedoara, "lumina lumii". Matias care-a îndrăznit de l-a-nchis pe Vlad al nostru la Buda, si pe care l-a bătut Ştefan la Baia de l-a zvântat! Istoria e un lucru tare de mirare...

Ultima oprire pe care am făcut-o a fost pe Dealul Gellért, înăltat ca din apele Dunării spre cer, căruia-i admirasem de departe Statuia Libertătii si Monumentul sfântului. Am privit frumoasa panoramă a cetătii, cu răsuflarea tăiată. Autocarul pornise deja motorul de plecare spre alte meleaguri, asa că am alergat iute să-mi „cumpăr” cu trei arginti orasul. De la un chiosculet de lemn, am ales un frumos sal, l-am plătit repede, după ce vânzătoarea – amabilă – mi-l fluturase spre mâini, si mi-am ocupat locul spre următoarea destinatie. Toată lumea mi-a lăudat peticutul colorat, iar eu am zâmbit fericită, dar am amutit curând, căci am văzut de ce se grăbise negustoreasa să mă îmbie: salul meu avea tesătura destrămată într-un loc ascuns privirii mele grăbite... Si-atunci am gândit că, atunci când vine vorba de afaceri, tot unguru’i român!

Et in Evropa ego! (I)

Mă pregătesc de prima mea ieşire în lume mare :)

Verbul a europeniza face parte dintre vorbele alea monosemantice, asupra cărora nu planează prea multe îndoieli si incertitudini legate de sens. Presupune, desigur, „a adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor”. Scopul final este de a deveni asemănător cu europenii, din punct de vedere cultural şi comportamental. Si, ca în cazul oricărei transformări sau deveniri, aceasta se poate face voluntar sau impus, evolutia spre un anumit statut fiind sau nu o manifestare a propriei vointe. În cazul acestui cuvânt, apare întrebarea: care este – totusi – statutul spre care se tinde? Europeanul este cel care face parte din populatia de bază a Europei, sau care este originar de pe acest continent, însă mi se pare că diferentele dintre multele neamuri care locuiesc în acest spatiu sunt considerabile. Europenizarea înseamnă, deci, a face un străin să semene cu un neamt, sau cu un italian? Cu un irlandez, sau cu un grec?

În acest punct al discutiei, se conturează din ce în ce mai clar o idee: nu poti vorbi despre europenizare sau despre europenism decât dacă esti situat pe o pozitie exterioară acestui statut, deoarece exterioritatea este conditia care îti conferă capacitatea de generalizare. Probabil că numai un asiatic sau un american poate vedea trăsăturile comune tuturor europenilor, în aşa fel încât să ne observe ca pe un tot unitar. Noi însă, atât de sensibili fiind la diferentele dintre natii, suntem porniti să ne scoatem unii pe altii afară din granitele europene, să născocim aderări si să cerem dovezi cum că am apartine aceluiasi tip de cultură. Si româncă fiind eu, mi se întâmplă des să mă supăr tare când mi se sugerează în vreun fel că n-am fi demni de respectivul statut. Uneori, însă, trebuie să recunosc onest că lucrurile pe care le văd în jur mă fac să mă îndoiesc de faptul că aparţinem în vreun fel lumii civilizate. Ceea ce ne-ar prinde bine (si ceea ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi „europenizarea”), este iesirea din permanenta victimizare în care ne bălăcim, acceptarea faptului că mai avem drum lung de parcurs până la esenta civilizatiei, dar si că străbaterea acestui drum este numai decizia noastră. Nu că, neapărat, celelalte natii n-ar avea trogloditii lor, însă poate n-ar trebui să ne scuzăm folosind asta, pe principiul „s-avem si noi falitii nostri”. Putem fi în scripte europeni, putem să ne considerăm îndreptătiti la această titulatură, însă realitatea – fie că vrem să acceptăm sau nu - este că suntem departe... si un singur drum în afara granitelor noastre poate lămuri pe oricine: „a fi european” nu e numai o formă de încadrare teritorial-geografică.

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (26) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (33) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (13) Europa (18) Facebook (17) filme (39) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (30) funninesses (37) gând (57) Germania (1) Google (14) Grecia (10) home (6) iarna (30) inceputuri (36) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (39) masini (10) meeting-people (7) metanoia (2) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (121) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) Palestina (1) perfume (3) photos (90) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (74) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (127) SMURD (2) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (6) teaching (54) teatru (14) thankyou (48) Thassos (2) toamna (14) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) worldwelivein (48) Ziua Nationala (6)
There was an error in this gadget