Et in Evropa ego! (I)

Mă pregătesc de prima mea ieşire în lume mare :)

Verbul a europeniza face parte dintre vorbele alea monosemantice, asupra cărora nu planează prea multe îndoieli si incertitudini legate de sens. Presupune, desigur, „a adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor”. Scopul final este de a deveni asemănător cu europenii, din punct de vedere cultural şi comportamental. Si, ca în cazul oricărei transformări sau deveniri, aceasta se poate face voluntar sau impus, evolutia spre un anumit statut fiind sau nu o manifestare a propriei vointe. În cazul acestui cuvânt, apare întrebarea: care este – totusi – statutul spre care se tinde? Europeanul este cel care face parte din populatia de bază a Europei, sau care este originar de pe acest continent, însă mi se pare că diferentele dintre multele neamuri care locuiesc în acest spatiu sunt considerabile. Europenizarea înseamnă, deci, a face un străin să semene cu un neamt, sau cu un italian? Cu un irlandez, sau cu un grec?

În acest punct al discutiei, se conturează din ce în ce mai clar o idee: nu poti vorbi despre europenizare sau despre europenism decât dacă esti situat pe o pozitie exterioară acestui statut, deoarece exterioritatea este conditia care îti conferă capacitatea de generalizare. Probabil că numai un asiatic sau un american poate vedea trăsăturile comune tuturor europenilor, în aşa fel încât să ne observe ca pe un tot unitar. Noi însă, atât de sensibili fiind la diferentele dintre natii, suntem porniti să ne scoatem unii pe altii afară din granitele europene, să născocim aderări si să cerem dovezi cum că am apartine aceluiasi tip de cultură. Si româncă fiind eu, mi se întâmplă des să mă supăr tare când mi se sugerează în vreun fel că n-am fi demni de respectivul statut. Uneori, însă, trebuie să recunosc onest că lucrurile pe care le văd în jur mă fac să mă îndoiesc de faptul că aparţinem în vreun fel lumii civilizate. Ceea ce ne-ar prinde bine (si ceea ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi „europenizarea”), este iesirea din permanenta victimizare în care ne bălăcim, acceptarea faptului că mai avem drum lung de parcurs până la esenta civilizatiei, dar si că străbaterea acestui drum este numai decizia noastră. Nu că, neapărat, celelalte natii n-ar avea trogloditii lor, însă poate n-ar trebui să ne scuzăm folosind asta, pe principiul „s-avem si noi falitii nostri”. Putem fi în scripte europeni, putem să ne considerăm îndreptătiti la această titulatură, însă realitatea – fie că vrem să acceptăm sau nu - este că suntem departe... si un singur drum în afara granitelor noastre poate lămuri pe oricine: „a fi european” nu e numai o formă de încadrare teritorial-geografică.