Et in Evropa ego! (III)

Drumurile europene n-au gropi, n-au gunoaie si n-au vamă. Trecerea dintre Ungaria si Austria se face fără niciun soi de solemnitate sau formalitate, fără atrageri de atentie; dreptu-i că demult au fost ele unul si acelasi imperiu, dar asta era atunci. Acum, Uniunea Europeană functionează ca o unitate în interiorul căreia discontinuitătile si obstructiile nu-si au rostul; m-am tot întrebat ce semnificatie poti da, în plan simbolic, abolirii granitelor... Că sunt cu totii frati? Adică în cazul unui război nu vor interveni armat unii peste teritoriul fără granite a celorlalti? Putin probabil. Cum însă granitele oricum nu au reusit să oprească nicio invazie atunci când ea a fost voită... poate chiar nu-i nicio sfârâială de capul lor, că ce rost ar avea pe timp de pace? Prin urmare, cu o scurtă observatie a ghidului ca "aici era vechea granita" ne-am trezit dintr-o bătaie de geană în altă tară; cu mori de vânt - frumoase si albe, înalte si azvârlite spre cer într-un efort maiestuos, identic desenat de nenumărate ori pe câmpile fără margini. Si alunecând printre ele, autocarul nostru a pătruns în ploaia rece a landurilor austriece.

Viena o să rămână probabil multă vreme legată, în mintea mea, de o ploaie sobră, coborând pe Dunărea care aici e firavă si tulbure. Clădiri impunătoare de sticlă, pe care obiectivul aparatului de fotografiat nu le putea cuprinde întregi, dar pe care apa rece, căzută de sus, le acoperea, făcându-le străine; roata uriaşă, devenită simbol al orasului, era tăcută si arogantă, asa că ne-am văzut de drum pe lângă ea. Când plouă, în Viena sunt de văzut muzee; prin urmare autocarul ne-a preumblat printre statui impozante si tramvaie frumos colorate si miscătoare, si ne-a debarcat la picioarele Mariei Tereza (uriasa statuie din centru). Ne-am deschis umbrelele asupra orasului care e a zecea cetate a Uniunii Europene - ca număr de locuitori şi a treia - ca nivel de trai. Devenită demult capitala Imperiului Austriac si apoi a celui Austro-Ungar, Viena va fi întotdeauna, într-o dimensiune românească a existentei sale (poate necunoscută altor natii si chiar orasului însusi), loc de pelerinaj pe urmele pasilor străbunilor nostri care veneau pe jos, din Ardeal, cu petitii. Habsburgii au ridicat palate trainice de piatră, cu porti monumentale si curti imense mărginite de clădiri în care zace istoria, materializată în exponate aşezate în vitrine. Am pătruns pe sub arcadele pe care scria latineste "Franciscus I Imperator Austriae. Laurus Militibus Lauro Dignis" si am călcat cu opincile noastre pe dalele Hofburgului. Ora era înaintată, asa că apartamentele regale au rămas de vizitat pentru altă dată, dar am văzut Tezaurul Austriei, închis bine în spatele geamurilor de sticlă, făurit în întregime din aur şi argint, brocarturi si mătase fină, fildes si pietre pretioase; si peste toate astea, umbrele lui Francisc I si a Mariei Tereza, a lui Franz Iosif si a lui Sisi de Bavaria. Pe acestia doi din urmă i-am regăsit tinându-se de mână în Augustinerkirche (Biserica Sf. Augustina), în care s-au căsătorit. Asa cum i-am regăsit pe toti în Kaisergruft (Cripta Imperială) - o aglomerare năucitoare de sarcofage si urne, pe care zăceau desenate literele numelor care odată au născut legi si spaimă. Interesantă mi s-a părut diferenta dintre cele două grupuri principale de morminte: pe de o parte, cel masiv si greu al Mariei Tereza si al printului consort, monument ce striveste privitorul cu răceala si solemnitatea sa distantă; iar de cealaltă parte, modestul grup al celor trei mai târzii urmasi - Franz, Sisi si fiul lor, Rudolf, pe mormintele cărora sunt întotdeauna asezate flori proaspete. Destinul tragic al familiei regale si misterul neelucidat al Mayerlingului, care a sfârsit una dintre cele mai puternice dinastii ale lumii, par să stârnească încă admiratia si respectul vienezilor ce trăiesc astăzi, poate mai constienti, cunoscându-si istoria, că: "Sic transit gloria mundi." Urmasii ardelenilor cu opinci stiu si ei asta, căci azi sunt liberi si nu se mai închină la-mpăratul.

Una dintre lectiile pe care mi le-a oferit Viena nu tine neapărat de specificul locului sau de trăsăturile proprii Austriei. Luarea-aminte s-a oprit mai curând asupra a ceea ce numim în mod obisnuit "specific national", sau poate si mai potrivit formulat pentru ceea ce vreau să spun - "sentimentul apartenentei la un grup". Să luăm spre exemplu felul în care orasul acesta îsi păstrează imaginea de epocă si culoarea locală, prin faptul că permite prezenta saretelor în centrul somptuos al asezării Habsburgilor; nu sunt unice în lume, desigur, dar este felul Vienei de a spune că-si aminteste de trecutul său si se dezvăluie vizitatorilor printr-o preumblare ce sade sub pecetea timpului. Unic în lume este, însă, celebrul Dom al Sf. Stefan (Stephansdom), asezat în inima Vienei (în Stephanplatz) si devenit simbol al orasului si loc de pelerinaj. A fost prima mea întâlnire "pe viu" cu o catedrală gotică si am păsit încet pe dalele de piatră, înăltându-mi în tăcere privirile spre ogivele impresionante, în mijlocul unei multimi gălăgioase de turisti ce aveau – parcă încorporate – aparate foto pe care nu încetau nicio minută să le utilizeze. Si două lucruri mi-au atras atentia, legat de felul în care cei care conduc lăcasul de cult au găsit de cuviintă să ne potolească avântul, nepotrivit unui loc de rugăciune: primul a fost gardul care împărtea în două nava uriasă, fiindu-ne interzis să-l trecem, si dincolo de care se desfăsura, molcom, o slujbă obisnuită de seară, cu preot care vorbea frumos la microfon pentru crestinii săi veniti acolo să-l asculte; slujea preotul acela de rit străin si pentru noi, veneticii aciuati din întâmplare sub boltile maiestuoase, iar dincoace de gard m-a surprins, pregătit în dreapta intrării, un colt de rugăciune asternut pentru noi, cu bănci, sfinti si loc de aprins lumânări. Si după ce am iesit de-acolo, înseninată, am rătăcit putin prin Viena rece, găsindu-l pe Goethe împietrit pe o stradă căreia nu-i stiam numele, si pe Mozart albind într-o statuie de parc, la picioarele căreia zace o cheie sol înviată din flori.

Lectia despre specificul locului urma a fi desăvârsită cu o cină vieneză în localul numit Grinzing. Înfrigurati si înfometati, am poposit în fata unor snitele vieneze de toată fumusetea, mari cât farfuriile, cu garnitură de cartofi natur si salată. Restaurantul avea în dotare un arcus si un acordeon, care încântau musafirii cu sunete de vals, străbătând printre mesele la care sedeau, în seara aceea, un grup de italieni si altul - al nostru, al românilor. La un moment dat, apropiindu-se de fratii nostri locuitori ai Cizmei, lăutarii au început a cânta celebre cantonete născute sub soarele cald al Italiei si răspândite peste tot prin lume. Răsărind la auzul melodiilor cunoscute, italienii au început să cânte veseli, toti dimpreună; cuceriti de puterea vocilor si de patosul solistilor, ne pomenirăm si noi bătând din palme si lălăind alături de ei, că doar cine nu cunoaste "Volare", "Marina" sau "Azzurro"? După dezlăntuirea furtunoasă a italienilor, părea că venise rândul nostru, dar maestrul violonist nu nimerea nicio melodie pe care să o cunoastem toti, iar repertoriul său românesc era destul de limitat, asa că, după două-trei încercări nereusite, s-a lăsat păgubas, iar noi ne-am plecat în liniste capetele asupra farfuriilor... si nu ne-a fost prea bine... Italienii au revenit în fortă după ce muzicantii s-au odihnit, cântând, din nou, nestăvilit, apoi au început să se ridice si să părăsească localul. Pentru noi, însă, spectacolul abia începea, pentru că, necăjiti că scripcarul nu ne nimereste cântecele, ne-am adunat grămadă si ne-am apucat de cântat a capella! Că doar nu era să rămânem mai prejos! Asa că ultimii italieni întârziati pe la mese au avut teribila viziune a unei petreceri românesti de toată frumusetea, cu cântece diverse (care cum îsi aducea fiecare aminte si dădea tonul), pe care violonistul, cu urechea lui grozavă, le prindea din zbor si le însotea pe loc; mai mult chiar, s-a-ncins curând o horă vioaie printre mese, cu chiote si strigături, încât italienii, râzând de pe margine, s-au lăsat târâti de elanul noastru. Ne-am luat "la revedere" cu îmbrătisări si bătăi de umăr, cu poze si pupături, parcă ne cunosteam de când lumea, iar noi am continuat cântecul si dansul si în autocar, care a zburat prin Viena neagră, clocotind de cântec popular românesc, până în celebra Pădure Vieneză, cea valsată de Strauss, unde am înnoptat.