Thursday, April 3, 2008

Et in Evropa ego! (IV)

Praga
(I)
Dintr-un anumit punct de vedere, după ce am părăsit Austria si am intrat pe teritoriul Cehiei, m-am simtit „ca acasă”: străzile parcă începuseră să semene cu ale noastre, gunoaiele de pe marginea lor – asemenea. Clădirile cenusii si blocajele în trafic mi-au amintit de orasul în care trăiesc si, dincolo de spectacolul extraordinar oferit de constructiile Pragă, amprenta evidentă a comunismului, inconfundabilă, a făcut ca inima să mi se strângă neplăcut.

Mai mult decât atât, oamenii mi-au părut asemănători; însă nu mă refer aici – cum aţi putea crede – la celebra "ospitalitate" cu care atâta ne mândrim, ci la un fel ciudat al praghezilor de a te privi, dintr-o parte, vrând să dea impresia că nu se uită la tine, de fapt, analizându-te pe neobservate, cu ocheade furise, temătoare si ostile. Ne-am plimbat si aici cu vaporasul - de data asta pe Vltava, dar diferenta dintre această experientă si cea de pe Dunărea ungurească a fost notabilă... Un pic nedreaptă sunt, probabil, pentru că si diferenta de pret a fost semnificativă si, până la urmă, chiar si amabilitatea se cumpără, însă n-am putut, tot timpul călătoriei, să scap de un neplăcut sentiment de răceală, care se adăuga senzatiei de disconfort produse de ploaia agresivă de afară. Asteptasem cu nerăbdare să aud sunetele frumoase ale „Vltavei” lui Smetana si vreo voce plăcută a unui ghid care să-mi lămurească ce văd.... singurul "Smetana" pe care l-am găsit a fost laptele de pus în cafea, si singura "voce" a fost glasul motoarelor ce se auzeau de undeva din pântecul vasului. Navigarea s-a produs în liniste, în prezenta unui echipaj care se prefăcea că n-are pasageri si a unui barman care ne-a servit, oarecum sec si ursuz, cafelele cerute. M-am gândit din nou acasă, iar concluzia care mi-a trecut prin cap a fost "nici ăstia nu stiu să-si vândă marfa"!

Însă, chiar si asa, „Orasul de aur” e rupt dintr-o altă dimensiune decât Bucurestiul, pentru că spectacolul oferit ochilor este incomparabil. Multă istorie pe străzile pragheze, multe urme ale acestei istorii, săpate în piatră, mărturii ale unui popor care a stiut să si construiască, nu doar să supravietuiască. Tăvălugul comunist a modificat mentalitatea oamenilor si culoarea în care acestia văd lumea, dar a dat voie marilor ctitorii să dăinuie. Ori or fi dăinuit ele în pofida lui.

(II)

Spre deosebire de Budapesta - pe care am văzut-o de pe un vas, si de Viena - pe care am văzut-o din muzee si statui, Praga am bătut-o cu piciorul, stradă cu stradă atâta cât s-a putut, cu foarte putine refugii între ziduri si sub acoperisuri. Iar frumusetea acestui oras este incontestabilă si năucitoare. Mozart iubea acest loc, iar nălucirea umbrei sale este omniprezentă: statui... magazine... cafenele... fotografii... bomboane... toate cu figura celebrului copil-minune al muzicii.

Prima vizită a fost la impresionantul Castel Praghez, unul dintre cele mai mari din lume – Cartea Recordurilor îl mentionează ca fiind chiar cel mai mare castel medieval din lume; o constructie atât de vastă, încât se poate regăsi aici orice stil arhitectural al ultimului mileniu. Chiar la intrare, m-au întâmpinat gărzile palatului – vii, dar nemiscate si cu expresii impenetrabile; iar trecând de ei, pe sub arcade, am păsit într-o curte interioară uriaşă, în care masinile diplomatice – tot aici se găseste si sediul presedintiei – au voie să pătrundă. Mă priveau, de sus, Petru si Pavel – două statui asezate cuminti în nise de piatră, iar fântâna arteziană din centrul complexului îsi arăta atlasii încovoiati sub greutatea stâncii. Trecând apoi, din nou, pe sub alte arcade joase, am rămas înmărmurită în fata unei minunăţii gotice care mi-a tăiat răsuflarea: Catedrala Sf. Vitus – cenusie, uriasă si dantelată, cea mai mare si mai importantă catedrală a Cehiei, care ascunde mormintele regilor Bohemiei. Roza imensă (fereastra circulară mare, cu vitralii, asezată deasupra intrării), încadrată de cele două turle, filtrează lumina si-o colorează în zeci de nuante care aleargă pe zidurile groase ce se înaltă în ogive. Nava impresionantă este deschisă publicului, iar traseul mi s-a părut nesfârsit si halucinant prin multitudinea de lucruri de văzut si de analizat; retina n-a reusit să păstreze totul, dar sufletul va rămâne agătat de vreo arcadă, sau de vreo statuie, de degetul vreunui sfânt sau de vreo garguie fioroasă de pe-afară.

Odată iesiti la lumină, am dat ocol imensei constructii şi, îndrumati de cuvântul ghidului, am urmat ceea ce el a numit „aleea aurarilor”, la capătul căreia ar fi trebuit să găsim, într-un colt ascuns, casa lui Franz Kafka. N-am reusit însă a ne apropia, pentru că, deschis de curând publicului larg, locul era sub asediu; se intra în grupuri foarte mici, iar noi aveam prea multe de văzut pentru a rămâne să ne asteptăm vreun rând. Asa că mi-am luat cuminte, un volum al autorului în engleză, Contemplation, si mi-am mai adăugat pe listă încă o locatie „de văzut”, cu altă ocazie, când voi putea acorda orasului mai multă vreme.

(III)

Dacă mergi în Praga, trebuie să vezi Podul Carol. Constructie masivă de piatră, destinată exclusiv preumblărilor rătăcitorilor, vegheati de zeci de statui impresionante de-o parte si de alta, pe parapet. O portiune din el era în lucru, si trecătorii iuteau pasul ca să scape de neplăcerea din auz, dar mersul li se domolea repede, pentru că, dincolo de zgomot... se deschidea cerul. Înotând prin furnicarul de oameni, am admirat statuile cu tematică religioasă, peretele cu muzele tinând instrumentele muzicale ce se vedeau departe, jos, în dreapta, moara veche de apă putin mai încolo, strada unde s-a filmat o secventă din Mission: Impossible sau vaporasele frumoase care alunecau pe apa Vltavei. O multime de comercianti îmi pândeau bunăvointa, îmbiindu-mă cu brătări, cercei, esarfe, suveniruri, portrete „la minut”. O să tin minte mereu basorelieful despre care se spunea (vorbeau românii din jur, asa că am prins si eu zvonul) că face minuni si aduce noroc dacă-l atingi; o fi o simplă superstitie ca oricare alta, însă conturul femeii făcătoare de miracole era lucios-strălucitor de-atâtea atingeri ale sperantei, iar restul sculpturii era negru de vreme si ploi. Si o să-mi fie mai dragă de-acum melodia aceea frumoasă cu Feelings, pentru că am auzit-o cântată de un maestru „la pahare”, printr-un dans al mâinilor si usoare atingeri ale obiectelor din care bem, dar care acum scoteau sunete divin de melodioase. Iar la capătul podului, trecând pe sub cupola săpatp în turnul de piatră, am păsit în orasul vechi.

Piata Vechiului Oras este locul spre care ne-am îndreptat în grabă, colindând strădutele înguste, pline de magazinase si de biserici, am admirat apoi Catedrala Týn si statuia dedicată reformatorului Jan Hus. Într-un târziu, am poposit în fata celebrului Ceas Astronomic praghez si toată alergătura la care ne împinsese ghidul s-a lămurit dintr-odată: o mare de oameni se adunase în piată, cu ochii înăltati spre orologiul urias, care are un cadran mic pe care sunt desenate zodiile si un cadran mai mare pe care sunt indicate orele. La ora 19 fix, dangătul clopotelor a pus în miscare scheletul din dreapta ceasului, care a început să tragă „firul timpului”, iar cei 12 apostoli s-au perindat rând pe rând pe la ferestrele de deasupra acestuia. Nu stiu dacă spectacolul se repetă la fiecare oră si dacă piata orasului se umple de curiosi de fiecare dată, dar monumentul praghez e unul de văzut... în cazul în care vi se întâmplă să uitati că timpul zboară, că viata trece, că frumusetea e o clipă, fericirea o secundă... Dar ce-are-a face: trăim si noi, că trebuie, nu?

(IV)

Dincolo de Praga oficială, cea văzută alături de grupul organizat, mi-am adus acasă o altfel de Pragă, mai aparte. Am reusit să găsim, ascuns pe malurile Vltavei, celebrul cimitir evreiesc praghez, pe care l-am fotografiat doar prin spărtura cu zăbrele de fier a unei porti de piatră, masiv închise. Imediat după aceea, obosită de aglomeratia si de alergătura după obiective turistice, extenuată de foarte multii si omniprezentii oameni cu care plecasem de acasă, m-am desprins de furnicarul organizat si am bătut câteva locuri cu piciorul. Văzusem deja Vaclavske Namestie (zona pietonală cu magazine de lux), asa că am luat la rând buticurile cu suveniruri, de unde am iesit cu o pereche de cercei albastri si o vază micuta de sticlă de Boemia. M-au încântat strădutele înguste din preajma Pietei Primăriei si cafenelele în care tronau, fără să deranjeze, sobite care încălzeau aerul, în asa fel încât, desi mie îmi înghetase nasul de umblet prin frig, cei popositi pe scaunele de terasă în aer liber îsi lăsaseră pe spătar hainele groase incomode. Si la lăsarea serii, am admirat un extraordinar de viu si colorat apus de soare, urmat de o Pragă „by night” care mi-a împlinit, în sfârsit, visul de a vedea un mare oras dezvăluit de lumina electrică a civilizatiei umane. După o noapte bună de somn, am plecat iarăsi la drum, spre renumitul Carst Morav, unde am vizitat minunata Pestera Machoca. La vreo 25 de kilometri de Brno, după ce te plimbi spre intrarea în pesteră cu un trenulet ruginit, poti să vezi lumea subterană a Cehiei; circuitul spectaculos se bate jumătate cu piciorul, cealaltă jumătate străbătându-se într-o plimbare interesantă cu bărci, manevrate cu dibăcie de oameni ai locului. Pestera este una dintre cele mai spectaculoase privelisti văzute de mine vreodată, sfârsit fascinant al primei mele călătorii în alte lumi. Drumul spre casă a fost o lungă rememorare.

Dacă ar fi să găsesc o specia căreia i-as semăna, sau care ar trebui să fiu în lipsă de învelis uman, cred că as fi foarte bine un melc. Există în mine o autosuficientă, o auto-creată capacitate de a mă auto-completa... iar casa mea e tot ce am cu mine. Pe toti cei dragi mie, fie că-mi sunt aproape sau departe, atât de bine reusesc a mi-i interioriza, încât rareori le simt lipsa în fel dureros si disperat. Spatiul de maxim confort îmi este camera, sau biroul, sau clasa, sau orasul meu, sau tara mea. Dar pot pleca usor departe, pentru că tot ce e relevant pentru mine e în mine deja... Visez uneori că sunt melc într-o cochilie de suflet, că numele meu e Richard, că oriunde as călători, iau totul cu mine. Si niciun descântec nu mă poate opri: „Melc, melc, / Cotobelc, / Ghem vărgat / Si ferecat”. Căci lumea-i mare: abia am început.

No comments:

Post a Comment

Warning!
Default "post as google account"! Change it if you don't have one.

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (38) Bucureşti (31) Bumblebee (8) călătorii (24) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (31) concurs (4) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (8) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (6) drinks (4) etnii (13) Europa (18) Facebook (17) filme (39) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (27) funninesses (37) gând (55) Germania (1) Google (14) Grecia (10) home (6) iarna (30) inceputuri (34) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (38) masini (10) meeting-people (7) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (118) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) Palestina (1) perfume (3) photos (88) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (74) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (2) She (121) SMURD (2) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (6) teaching (53) teatru (14) thankyou (46) Thassos (2) toamna (14) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (8) verba (3) worldwelivein (48) Ziua Nationala (6)
There was an error in this gadget