Buongiorno, Principessa! (I)

În vacanţa de vară am zburat pentru prima dată cu avionul. Trec peste faptul că am o vârstă „respectabilă” şi probabil ar trebui să mă simt prost declarând acest lucru... dar dacă le-aş fi trăit pe toate până acuma, mai aveam doar amintiri de depănat şi nimic altceva de experimentat şi de bucurat. Uneori mi se pare că, în aceeaşi măsură în care ar fi trebuit să lupt pentru a-mi prelungi în timp copilăria, tot astfel ar trebui să amân cât mai mult în viaţa mea anumite experienţe, până când maturitatea să-mi dea posibilitatea să le simt din plin şi să le apreciez, fără ca blazarea să-mi devalorizeze surpriza şi încântarea. Şi de fiecare dată când se întâmplă în viaţa mea lucruri pe care ceilalţi le iau "de bune", eu îmi preţuiesc înzecit fericirea.

Călătoria a început frumos cu un taximetrist care mi-a urat "Cer albastru!", pentru că aşa îi spusese odată un pilot că ar fi urarea tradiţională între "specialişti". Aşteptarea în aeroport mi-a părut mai scurtă decât anticipasem, pentru că aveam la mine ceva de citit, iar din timp în timp mai suna câte o prietenă cu lămuririle de rigoare si cu explicaţii detaliate despre ce e de făcut prin aeroporturi, sau doar aşa, "de verificare", să se asigure că nu mi-am pierdut firea sau simţul umorului pe drum. Odată urcată în avion, mi-am căutat cu înfrigurare loc la geam, şi după o domoală "preumblare" pe pistă, inima mea şi-a suspendat bătăile, căci aparatul a atins în câteva secunde o viteză incredibilă şi s-a desprins uşor de sol: îmi fugise pământul de sub picioare. Apoi, lunecând încet, pasărea s-a răsucit elegant în aer şi am avut, aproape palpabil, sentimentul că lumea mea se făcuse concavă, întorcându-se spre mine să-şi ia rămas bun. Şi totul a început să-şi preschimbe înfăţişarea, micşorându-se. Norii sunt alţii văzuţi dinspre cer - la un moment dat zăceau imobili, ţintuiţi pe faţa pământului, şi soarele pare şi el altul, uriaş şi mult mai strălucitor deasupra frunţii. Pe măsură ce mă ridicam spre cer, spaţiul atât de familiar al lumii mele se transforma, reducându-se la esenţe - pe care până atunci doar le bănuisem închipuindu-mi-le în vis: sclipiri de case cu acoperişuri lucitoare, şerpuiri uriaşe de ape, cu vase plutinde ca cioturi în derivă. Totul se învăluia uneori într-o pâclă alburie, translucidă, în care din timp în timp se topeau munţii - împăduriţii care, văzuţi de sus, păreau o cuvertură aruncată dezordonat peste lume. Din loc în loc, grupuri de case, ca nişte inimi asimetrice, felurite, care însă pulsau identic, ritmic, şi cărora le percepeam bătăile regulate urcând până la mine.

Şi dintr-odată, privirii mele i s-a deschis, dăruindu-i-se, o mare: albastră-albastră, uriaşă ca cerul din care tocmai veneam, cu fâşii enorme de uscat decupat în întinderea ei, şi cu săgeţi albe şi iuţi de şalupe. De nicăieri, într-o străfulgerare, am avut revelaţia relativităţii: de când eram în avionul acela, lumea se răsucise şi se transformase ca ieşită dintr-un cocon, tot ce ştiam mare se făcuse minuscul, şi cerul de departe-mi dăduse voie sa-l ating cu fruntea, iar timpul îşi rupsese eternul ritm, pentru că ajunsesem la destinaţie după două ore în care inima mea nu bătuse decât o uriaşă unică dată! Până si eu eram alta: copilul din mine păşea pentru prima dată în ţara lui Cezar.