Buongiorno, Principessa! (II)

Campisampiero. Odată ce m-am văzut debarcată la aeroportul din Treviso, drumul mi s-a deschis către un oră;el numit Camposampiero, aflat în provincia Padova, regiunea Veneto. Şi după o călătorie de vreo jumătate de oră cu motocicleta unui amic (prima mea „cursă" motociclistică, de altfel), am înţeles cu adevărat ce înseamnă farmecul orăşelelor mici din ţările civilizate. Este vorba despre oaze de linişte, în care locuitorii beneficiază în acelaşi timp de toate avantajele civilizaţiei: străzi şi căi de acces impecabile, magazine de toate soiurile şi mărimile, extrem de multe bănci, spital mare, deplasare obligatoriu mecanizată (cu bicicleta, cu maşina personală sau cu mijloace de transport în comun curate, cu locuri pentru toţi călătorii şi cu aer condiţionat), dar şi cu parcuri frumoase pentru preumblare.

Deşi nu există documente care să-i ateste oficial înfiinţarea, Camposampiero este fără nicio umbră de îndoială o aşezare de origine romană, mărturie fiind numeroasele descoperiri arheologice aduse la lumină de-a lungul timpului. Orăşelul se va dezvolta însă cu precădere în Evul Mediu, când se dovedeşte punct strategic, datorită aşezării pe axa Padova-Bassano care se intersectează cu ruta dinspre Noale. Era iniţial o cetate-castel dotată cu propriile ziduri de apărare, înconjurată de şanţuri cu apă, alimentate de un afluent al fluviului Vandura. Dispozitivul era asemănător cu cel din localitatea Noale, cel ale cărui rămăşiţe au fost mai bine conservate, putând fi observate chiar si astăzi. După o perioadă înfloritoare sub puterea Veneţiei (începând cu 1405), este incendiat în 1513 de spaniolii care tulbură relativa linişte câştigată sub oblăduirea mândră şi vigilentă a "leului din San Marco". Momentul poate fi considerat începutul declinului, ce va continua până la distrugerea completă în 1700; ultimul zid dispare în 1841. Structura vechiului oraş medieval poate fi însă perfect intuită observând Camposampiero din înalt, fiind suficientă urcarea în unul dintre cele două turnuri care rămân nobile vestigii ale trecutului. Şi peste toate se aude cântec frumos de clopote, anunţând din timp în timp că totul trece.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult în micile aşezări venete a fost mulţimea de vestigii istorice sau de monumente masive pe care le adăposteau, oricât de măruntă şi de puţin numeroasă e comunitatea. Printre cele mai cunoscute obiective de văzut în Camposampiero trebuie menţionate cele pe care italienii de aici le numesc "sacri luoghi antoniani", sfinţite de prezenta Sf. Antonio. Astfel, Santuario del Noce este ridicat pe locul unde odată se înălţa nucul sub care omul sfânt îşi ţinea predicile, sau Chiesa di San Giovanni Battista - în care se spune că acesta ar fi avut celebra viziune cu pruncul Iisus. Alături de aceste locuri sfinte, Camposampiero are încă trei biserici (San Pietro, San Marco şi Santa Maria Assunta), dar şi mult îndrăgita Chiesetta della Madonna della Salute, numită astfel în urma epidemiei de holeră din 1836, pentru ispăşire. Primăria Camposampiero este adăpostită sub acoperişul unei construcţii medievale numite Palazzo Tiso, altădată parte integrantă a castelului puternic fortificat, protejat de ziduri groase, şanţuri adânci de apă, poduri cu lanţuri - ce se ridicau în vremi de primejdie. A rămas astăzi o clădire veche încă frumoasă şi crenelată, simplă şi severă, în faţa căreia se deschide o piaţetă pe care miercurea o umplu comercianţii călători, căutători ai zilelor de "mercato". Construcţia se pare că a fost ridicată în 1085 şi aparţinea unei familii nobiliare guelfe, care a dat si numele localităţii. Clădirea este întregită pe una din laturi de Turnul Oraşului sau - cum mai e numit - Torre della Rocca. Aspectul său auster este poate elementul cel mai evident antic, cel datorită căruia călătorul se simte purtat în timp, la momentul ridicării edificiului defensiv. Câţiva paşi mai încolo, acelaşi călător găseşte Turnul Orologiului, care veghează drumul pe care se poate apuca spre Padova. Odinioară, aici se înălţa una dintre porţile oraşului.

În mijlocul atâtor minunăţii, umblam mirată printre urme de romani, căscând ochii şi gura la toate cele vechi, când ochii mi-au picat pe un bileţel lipit pe un stâlp nou de beton, şi am citit cu surprindere: "Caut gazdă!"... Şi nu m-am putut opri să mă gândesc: ce simt astăzi italienii asaltaţi de români (mai mult sau mai puţin civilizaţi şi cinstiţi) seamănă oare cu ce ar fi simţit romanii dacă i-ar fi invadat dacii lui Zamolxe?