De ce avem încălzire globală

Acum doi ani sărbătoream pentru prima dată Earth Hour. Mi se părea o intenţie lăudabilă, aceea de a conştientiza faptul că ne putem lipsi de anumite elemente ale vieţii noastre, pentru a avea în vedere un... "greater good" (e potrivită şi sintetică expresia).

Mi se pare şi acum că Ora Pământului este un obicei pe care ar trebui să-l respectăm şi să-l transmitem mai departe. Motivele pentru care cred asta acum sunt, însă, diferite. Prin urmare, prezint aici o nouă (pentru mine) perspectivă asupra lucrurilor. Nu spun că este cea bună (putem fi manipulaţi din multe direcţii), spun doar că mie mi-a stârnit o mulţime de nesiguranţe, legate de idei pe care le credeam deja lămurite, neclintite...

Mai întâi, recomand cartea:

Michael Crichton este autorul celebrelor romane Sfera, Jurassic Park şi Hărţuire sexuală (şi al multor altora, dar pe acestea le-am văzut transformate în filme de referinţă) şi creatorul serialului ER (Spitalul de urgenţă), pe care l-am urmărit câteva sezoane bune. Frica (original State of Fear, tradusă la Polirom) este un roman de ficţiune, ale cărui note de subsol şi trimiteri ştiinţifice sunt - însă - toate adevărate. Iar ipotezele pe care le aduce în atenţia cititorului sunt de-a dreptul şocante.

Nu vreau să vă stric surpriza lecturii, dar o să selectez câteva pasaje la care merită să ne gândim...

În mod similar, în teoriile ecologice, în anii 1960 se accepta pe scară largă ideea că exista ceva numit "echilibrul naturii". Dacă lăsai în pace natura, ar fi ajuns la o stare de echilibru pe care şi-ar fi menţinut-o singură. O idee încântătoare, cu un trecut îndelungat. Grecii credeau în ea acum trei mii de ani, dar nu se bazau pe nimic. Doar că suna drăguţ. Totuşi, în 1900, niciun om de ştiinţă nu mai credea în echilibrul naturii. Ecologiştii renunţaseră la concept pentru că era pur şi simplu greşit. Fals. O fantezie. Acum vorbesc despre dezechilibru dinamic, de stări de echilibru multiple. Dar înţeleg deja că natura nu este niciodată în echilibru. N-a fost niciodată, nu va fi niciodată. Dimpotrivă, natura e întotdeauna în dezechilibru şi asta înseamnă [...] că omenirea, care fusese înainte privită ca marea vinovată pentru distrugerea ordinii naturale, nu e deloc aşa ceva. Echilibrul mediului e oricum mereu tulburat.

[Cu o singură observaţie... Dacă noi definim greşit conceptul de echilibru?]

-- Vreţi să spuneţi că această criză ecologică a luat locul Războiului Rece?

-- Aşa ne arată probele. Desigur, acum avem şi fundamentalism radical şi terorism post-unsprezece septembrie care să ne sperie, şi acestea chiar sunt motive reale de frică, dar nu asta vreau să spun. Vreau să spun că întotdeauna există o cauză a fricii. Cauza se poate schimba cu timpul, dar frica e mereu în noi. Înainte de terorism ne temeam de mediul toxic. Înainte de asta aveam ameninţarea comunistă. Ideea este că, deşi cauza specifică a fricii se poate schimba, nu trăim niciodată fără frică. Frica domină societatea, în toate aspectele ei.

[Nu ştiu despre americani, dar la români funcţionează perfect logica asta... Şi cineva o foloseşte sistematic.]

Te-ai gândit vreodată cât de uimitoare e cultura societăţii occidentale? Statele industrializate le oferă cetăţenilor siguranţă, sănătate şi confort fără precedent. Durata medie de viaţă a crescut cu cincizeci la sută în ultimul secol. Şi totuşi oamenii moderni trăiesc cu o frică abjectă. Le e frică de străini, de boli, de crime, de mediu. Le e frică de casele în care locuiesc, de mâncarea pe care o consumă, de tehnologia care-i înconjoară. Sunt cuprinşi de panică din cauza unor lucruri pe care nici măcar nu le pot vedea - microbi, substanţe chimice, aditivi, poluanţi. Sunt speriaţi, nervoşi, nemulţumiţi şi deprimaţi. Şi, mai surprinzător, sunt convinşi că mediul întregii planete este pe cale de a fi distrus în jurul lor. Remarcabil! Ca şi credinţa în vrăjitorie, e o iluzie extraordinară - o fantezie globală demnă de Evul Mediu.

Iar una dintre observaţiile finale ale autorului m-a speriat cel mai tare...

Am ajuns la concluzia că cele mai ecologiste "principii" (cum ar fi dezvoltarea ecologică sau principiul precauţiei [conform căruia e mai uşor şi mai puţin costisitor să previi poluarea decât să repari şi să redresezi echilibrul ecologic; este unul dintre argumentele forte în păstrarea statu-quo-ului în ţările lumii a treia...]) au ca efect menţinerea avantajelor economice ale Vestului şi constituie deci o formă modernă de imperialism faţă de lumea în curs de dezvoltare. E un mod elegant de a spune "Noi avem, dar nu vrem să aveţi şi voi, pentru că veţi produce prea multă poluare".

Aceeaşi concluzie - la care recunosc onest că n-am fost capabilă a mă gândi de una singură - o aduce în discuţie şi documentarul The Great Global Warming Swindle, produs de WAG TV. L-am găsit pe YouTube în întregime, însă între timp a dispărut... Dacă îl găsiţi pe undeva, lăsaţi un link şi aici. Are aproximativ o oră jumătate... şi vă poate face să vedeţi lumea altfel.

P.S. Cred că nouă, celor din ţările unde se trăieşte omeneşte, ne-ar prinde bine să stingem din când în când lumina. Şi nu vreau să sugerez în nicun fel că omul nu este capabil de distrugere! Însă moralismul şi extremismul verde n-ar trebui să aibă prioritate pe o planetă unde oamenii mor din pricina condiţiilor subumane de trai.

Update, 3 martie 2011
L-am regăsit, sper să nu dispară iar :)

Via Google Videos