Despre Actori

Marii actori trebuie neapărat văzuţi pe scenă, într-o sală de spectacol. Comunicarea perfectă cu auditoriul, conectarea la acelaşi val de emoţie, transmiterea directă a unui mesaj pe care - dincolo de viziunea Autorului - Actorul îl îmbogăţeşte şi îl nuanţează, toate acestea nu trec întotdeauna dincoace de sticla ecranului de televizor. Sau (mai bine spus) nu trec în acelaşi fel. Am simţit de multe ori lucrul acesta, urmărind pe ecranul mic filmările unor piese de sală: înţelegeam acţiunea, pricepeam mesajul, participam emoţional, dar cumva nu scăpam de senzaţia că jocul acela nu e pentru mine... Atenţia actorilor este în mod atât de evident îndreptată spre sală, încât eu - cel de acasă - devin doar un observator de la distanţă care, pe lângă jocul de pe scenă, mai are de studiat şi rolul unui alt "actor" - publicul din sală. Postul de azi este, dacă vreţi, o pledoarie pentru viul jocului de actor. Mergeţi în sală! Întâlnirea cu un mare actor e o experienţă halucinantă!

Pe Florin Piersic l-am văzut o singură dată pe scenă, în Străini în noapte. Cu câteva zile înainte de aniversarea mea, mi-a atras atenţia un afiş-reclamă pentru spectacolul acesta, aflat într-un colţ al unui site pe care mă găseam absolut întâmplător. Aflasem de la Silvia că trebuie văzut, aşa că am decis imediat să mi-l dau în dar, însă ştiam că biletele se găsesc foarte greu, aşa că nu m-am entuziasmat pentru prea curând. Cum nu prea poţi, totuşi, să te joci cu norocul omului, exact în ziua în care împlineam 34 de ani, agăţată rugător de standul la care se vindeau biletele, auzeam de la o doamnă (care era extrem de uimită de felul în care se potriviseră lucrurile): "Aveţi mare noroc! Tocmai am primit un retur... Mai am câteva bilete pentru spectacolul de duminică!" Duminică era peste două zile :)

Spectacolul este excelent. Începe cu un discurs lung către sală, în stilul caracteristic al lui Piersic, care distrează teribil audienţa şi opreşte toate telefoanele :) Piesa îi aparţine lui Eric Assous (Les Montagnes russes) şi pune remarcabil în valoare jocul a doi actori talentaţi, cu o capacitate extraordinară de a comunica, între ei, dar şi cu sala. Am auzit şi opinii negative, referitoare la oarece elemente telenovelistice ce se pot remarca, şi e drept că finalul este un strop cam melodramatic. Dar nu mi s-a părut deloc că asta ar putea să anuleze plusurile: dialogul spumos şi încântător, povestea care surprinde permanent, schimbarea rapidă - dar credibilă - a tonalităţii discursului, şi mai ales fascinanta analiză a tuturor posibilelor relaţii dintre un bărbat şi o femeie, într-un răstimp de două ore! Dacă vreţi să mergeţi, aflaţi despre când şi unde de pe pagina de Facebook a Străinilor în noapte.

Pe Horaţiu Mălăele l-am văzut de multe ori, şi de fiecare dată m-a încântat. Sunt un orb este însă o creaţie aparte, construită de actor ca un colaj de bancuri, glume şi poezii de toate soiurile, unele năucitor de frumoase (George Topîrceanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, George Ţărnea, Teodor Pâcă, Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu, Nazim Hikmet). Totul sub forma unui stand-up, într-o permanentă adresare, întrebare sau mirare către sală. Aflu acum că există şi un CD, iar pe YouTube am găsit poezia care dă titlul piesei.

Era luna martie când am văzut eu spectacolul, iar acesta a fost dedicat - declarat - tuturor doamnelor din sală...
Plecăciune, Maestre, sunt onorată :)

Fără a avea în distribuţie nume la fel de sonore, Poiana boilor a fost un spectacol reuşit, obţinut prin contopirea a două piese cehoviene (Cerere în căsătorie şi Ursul) şi mizând pe colaborarea de efect cu publicul. Am recunoscut aici (sau cel puţin aşa mi s-a părut) mâna regizorului Mălăele, care e un actor cu un joc extrem de "legat" de sală, într-o conexiune surprinzătoare, ce funcţionează realmente pe ambele sensuri de mers. Recunosc cinstit că îmi plac aceste implicări ale spectatorilor, deşi sunt teribil de riscante, pentru că există oameni care merg la teatru precum copiii, fără să "semneze" acea convenţie artistică, acel pact conform căruia, dacă actorul îţi cere colaborarea, i-o dai, fără să-i încurci spectacolul şi să-l pui în posturi ingrate. În Poiana boilor au fost câteva momente în care actorii au primit şi răspunsuri nepotrivite, dar spectacolul a continuat frumos, după un uşor moment de tăcere perplexă.

Incursiunea mea se încheie - cum altfel! - cu o experienţă magică. Pe Radu Beligan l-am mai văzut pe scena Naţionalului, acum câţiva ani, în Take, Ianke şi Cadâr, alături de alţi doi geniali - Gheorghe Dinică (cel mai senzaţional Cadâr e-ver!) şi Marin Moraru. Îmi pare rău că nu am notat atunci impresiile... câtă încredere într-un lucru atât de fragil precum memoria omului!... Dar îmi aduc aminte că a fost un festin artistic greu de egalat...

Despre Egoistul auzisem multe şi de mult, însă cea mai mare problemă era cum să facem rost de bilete. (Cântăm, prin urmare, osanale şi facem temenele lu' Stan, care oricum nu citeşte, pentru că ID-ul lui de Messenger este prea important ca să-i dau link [-( dar care s-a trezit cu noaptea-n cap, după două ore de somn, şi ne-a luat bilete la teatru!) Piesa, semnată de Jean Anouilh (Le Nombril), este o mică bijuterie, cu replici senzaţionale, care spune o poveste captivantă. Mai mult decât atât, mi se pare că miza reală a textului este un soi de complicitate între erou (o voce auctorială) şi spectator! Pentru că titlul este de fapt o capcană, iar cheia de lectură şi de interpretare a textului stă în înţelegerea ironiei sub semnul căreia se construieşte întregul eşafodaj al piesei. Jocul actorilor este excelent, dar ce mi s-a părut mai impresionant a fost spiritul de echipă pe care l-am simţit, grija cu care toţi urmăreau jocul marelui Beligan (are 92 de ani, mulţi înainte!), căruia îi mai scăpau uneori gesturi de oboseală şi încetiniri de mişcări... Dar niciodată nu-i ezita glasul: intervenţiile erau exacte, prompte, şi produceau hohote de râs. Vă recomand călduros să vă treziţi dis-de-dimineaţă şi să vă luaţi bilete (pe Stan nu vi-l dăm!), căci acesta poate fi unul dintre momentele frumoase şi irepetabile, pe care viaţa unui om mare şi minunat vi-l aduce în dar.