Old Stories, New Perspectives

Kick-Ass prelucrează motivul cinematografic al eroului. Este o parodie a scenariilor cu supereroi, a filmelor despre adolescenţii zilelor noastre, a peliculelor, jocurilor şi animaţiilor extrem de violente de care copiii de azi nu se mai satură. Şi ca orice parodie, mizează pe o exagerare pentru care – recunosc – trebuie să ai stomac tare. Foarte tare. Pentru mine a fost un şoc prelungit, o tensiune continuă, o senzaţie neplăcută şi chiar înfricoşătoare. Nu ştiu exact care a fost scopul demonstraţiei – mă gândesc la faptul că, poate, deranjată la un nivel atât de profund de violenţă, am ratat mesajul de adâncime al filmului… Mie mi se întâmplă… de exemplu, nu-mi place Tarantino din acelaşi motiv (violenţa excesivă îmi blochează puterea de a înţelege sensurile valide ale contextului). Prin urmare, dacă gustaţi filmele cu violenţă în exces, cu multe lovituri, cu sânge sărind peste tot, dacă sunteţi pasionaţi de perspective noi şi extrem neortodoxe asupra unor lucruri despre care pare să se fi spus totul, poftiţi în sală! Sunt atât de împărţite părerile pe care le-am citit despre acest film… încât e posibil să merite să vă formaţi o opinie personală.

Foarte mult mi-a plăcut Alice în Ţara Minunilor :)), un 3D excelent realizat, cred că unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut până acum. Povestea este o combinaţie între cele două cărţi ale lui Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland şi Through the Looking-Glass, însă cu o Alice devenită o tânără aflată la vârsta căsătoriei. Fata se regăseşte în lumea magică a copilăriei şi se reîntâlneşte cu vechii prieteni, cei care o aşteptau de multă vreme ca să le salveze regatul.
Am avut ceva reţineri în a vedea filmul, pentru că nu am fost niciodată a Wonderland person... Adică nu am gustat decât parţial povestea asta, de când mă ştiu. Probabil că-mi scapă ceva la nivel metaforic de nu agreez complet fiinţele alea de un nonsens coşmaresc, iar faptul că povestea lui Tim Burton (regizorul) le dă o oarece amabilitate şi umanitate, că e un strop mai comercială şi mai bine articulată, mi-a prins de minune. Finalul este o ţâră cam prea asemănător cu basmele şi luptele clasice între Bine şi Rău, dar mi se pare că - într-un fel - bătălia de la sfârşit a fost miza întregii schimbări a poveştii arhicunoscute. Iar mie mi-a plăcut: sigur, aici mă despart iară de Ebert :))

Pe Robin Hood nu l-am recunoscut deloc-deloc-deloc! Filmul lui Ridley Scott a fost o supriză definitivă. Cel puţin până m-am lămurit că mă uit la ceva (prea) gen Gladiatorul, după care am început să mai vin de-acasă. (Da, recunosc umil că mie nici Gladiatorul - şi foarte des nici Russell Crowe - nu mi-o plăcut, aşa că acuma, dacă ştiţi în ce termeni pun problema, puteţi că mă luaţi în calcul exact atâta cât credeţi de cuviinţă.) Prin urmare, povestea se vrea una mai puţin idealizantă şi mai puţin parfumată de legendă, urmărind destinul personajului înainte ca imaginea lui să intre în mentalul colectiv drept "tâlharul pădurilor şi binefăcătorul săracilor". El este acum un mercenar, rămas fără slujbă în urma morţii lui Richard, iar filmul îi construieşte o istorie personală din copilărie până în momentul actual. Nici Marion nu mai e ce ştiam, nici arcaşii din pădure nu mai au savoarea altor timpuri... Da' dacă vă place cu bătaie, vă veţi simţi ca acasă!