Despre educaţie

Dacă tot m-am apucat de discutat filme, mi-am amintit că am rămas muuuuuuult în urmă cu unele pe care le-am văzut în primăvara asta. Probabil că pentru unii dintre voi n-or mai fi fiind deja noutăţi, dar... e bine să se consemneze la blog. Aşadar.

Dacă-l iubiţi pe Luc Besson şi vă place John Travolta, mergeţi să vedeţi From Paris with Love. E o combinaţie destul de reuşită, cu un dialog plăcut şi presărat cu ceva replici memorabile, chiar şi cu un tânărul Jonathan Rhys Meyers care face câteva scene bune, de tânăr învăţăcel care habar n-are în ce se amestecă, ce belele îl pasc şi cât de puţin cunoaşte oamenii. N-aş putea să spun că m-a făcut praf, pentru că am simţit câteva „scârţâituri” pe ici, pe colo, iar personajul lui Travolta nu m-a convins de la început (mi s-a părut o combinaţie de Bruce Willis, cu ceva Jean Reno hazos), însă încet-încet mi-am dat seama că e un fel de erou care grows on you… Prin urmare, e posibil să vă placă, mai ales dacă sunteţi iubitori ai genului: cu agenţi sub acoperire care folosesc metode neortodoxe, cu reţele de traficanţi de droguri şi terorişti, cu urmăriri şi răsturnări de situaţie. Sunt câteva secvenţe în care mi s-a părut că ingeniozitatea găselniţelor tehnice convinge, iar per total, filmul s-ar putea să merite o oră şi jumătate din timpul spectatorului. Sigur, ca de obicei, Roger Ebert nu e de acord cu mine :))

An Education (O lecţie de viaţă) - pe de altă parte - mi s-a părut ex-ce-lent, unul dintre acele filme care ţi se lipesc de suflet, şi de la care ieşi puţin schimbat. Am rezonat complet şi puternic la ceea ce urmăream pe ecran, pentru că – nu în cele mai mici detalii, fireşte, dar – tuturor ne sunt cunoscute greşelile de felul acesta: ale tinerilor care cred că tot ce zboară se mănâncă şi că succesul în viaţă înseamnă să găseşti scurtătura potrivită, ale părinţilor care aleg să lase de la ei din dorinţa sinceră de a le fi mai bine copiilor, ale educatorilor care îşi uită menirea şi preferă să-i dea cu tifla celui care se pocăieşte, ale tuturor celor care aleg să nu-şi asume responsabilitatea în momentul adevărului. Dar, în final, oamenii înţeleg, regretă şi repară. Am fost chiar de acord şi cu perspectiva finală asupra poveştii, aceea (pe care am învăţat-o şi eu, acum multă vreme, poate nu într-un mod atât de dur) că adevăratele lecţii pe care ni le oferă viaţa sunt loviturile şi lacrimile amare. Citisem câte ceva despre subiect şi despre jocul actorilor, dar lucrurile au fost atât de subtil prezentate, încât răsturnările de situaţie m-au luat complet pe nepregătite, iar tensiunea construcţiei dramatice a fost atât de bine dozată, încât filmul m-a captivat definitiv, până în ultimul moment. Iar în final, am înţeles: uneori, pentru a dispărea din sufletul nostru îndoiala, pentru a ne urma cu îndârjire drumul şi pentru a ne aprecia lupta… tot ce trebuie să se întâmple este ca, la un moment dat, să ne dăm seama că totul poate fi pierdut. Definitiv. Pentru o iluzie.

Hot Tub Time Machine (Teleportaţi în adolescenţă) m-a luat - rău :)) - prin surprindere, pentru că nu gust deloc-deloc felul ăsta de comedii. Mi s-a părut foarte ciudat şi titlul, şi nu mă aşteptam la vreo minunăţie, dar John Cusack e un actor pe care l-am văzut în filme bune, aşa că am riscat. Şi bine am făcut. Pelicula e o istorie despre... male bonding :)), cu poante grosiere, cu libertăţi de limbaj, care pune deschis câteva probleme specifice bărbaţilor. Dar este o poveste foarte reuşită, cu miză interesantă, cu şi despre oameni, despre relaţiile dintre ei, dar şi despre felul în care acestea evoluează, despre alegeri, despre greşeli şi, mai presus de toate, despre posibilitatea de a le repara. Cum? Simplu: printr-o călătorie – nedorită – în timp, în care eroii încearcă să-şi reinventeze vârsta de aur, şi să-l educe pe adolescentul adevărat, rătăcit printre ei şi transformat în vocea raţiunii :)). Iar de aici încolo, filmul prinde, surprinde, distrează, reinventează amuzant lucruri deja cunoscute (inclusiv goagălul!). Recomand cu mare plăcere, pentru o porţie de râs.