Christina Zarifopol-Illias

Doamna Christina Zarifopol este o persoană extraordinară şi carismatică, pe care am agreat-o din primul moment în care am văzut-o. Prezenţa mea la un Atelier "Tudor Vianu" pentru studenţi a fost aproape o întâmplare - răspundeam invitaţiei făcute de un profesor cu care am colaborat pe parcursul acestui prim an al Şcolii Doctorale.

Doamnei Zarifopol îi datorăm publicarea corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica, apărute în 2000 la Polirom, care constituie una dintre cele mai năucitoare descoperiri din istoria literaturii române. Cele mai frumoase şi interesante scrisori ale poetului scot la lumină o iubire extraordinară, împărtăşită şi profundă, ca de poveste, cu o femeie care i-a fost sprijin şi egal. Pe care însă, aşa cum face lumea cu "moravurile" ei, societatea a minimalizat-o şi a stigmatizat-o de atunci şi până azi.

Nu mai insist asupra acestor aspecte (am cartea prin bibliotecă şi o să-i dedic un post aparte), dar aş vrea să pot transmite cumva pasiunea pe care am simţit-o în vorbele Christinei Zarifopol, pentru care scoaterea la lumină a epistolelor a devenit încununarea unei vieţi dedicate culturii. Este profesor la Indiana University, unde predă limba română (într-un context cultural) pentru studenţi care sunt - 99,9% - americani. Am simţit că îşi iubeşte enorm studenţii şi ne-a mărturisit că cei care se specializază pe România sunt o categorie aparte: foarte deschişi, fără idei preconcepute, şi devin absolut pasionaţi de ţara noastră.

Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am auzit în seara aceea a fost despre cum trebuie un profesor să-şi înveţe elevii să-şi păstreze întotdeauna obiectivitatea. Despre cum niciodată, niciodată, nu ai dreptul să influenţezi modul de a gândi al unui elev... Aş vrea să cred că-mi iese... pentru că şi eu ştiu asta... atâta că nu prea sunt sigură dacă fac cum trebuie...

A fost o întâlnire extrem-extrem de interesantă, în care am văzut - cum îmi place mie - ce înseamnă pasiunea trăită :) Şi pentru că totul era prea minunat ca eu să tac :)) am aruncat în joc o carte extrem de nepotrivită şi riscantă. Am profitat de un moment în care dna Zarifopol discuta despre lobby-ul polonez şi maghiar, foarte puternic susţinut de o diasporă extrem de bine organizată... şi, bineînţeles, complet diferită de cea românească...

Odată ajunsă aici discuţia - deşi am recunoscut cu voce tare că întrebarea este un pic... off-topic - am întrebat-o dacă există acolo, în Vest, o părere despre ceea ce se întâmplă acum cu Ţinutul Secuiesc. Rumoarea din sală a fost mai mult decât lămuritoare :)), dar am subliniat că mă interesează o opinie obiectivă, nepărtinitoare. Şi mi-am primit răspunsul: nu există. Sigur că e politically correct ca minorităţile să beneficieze de drepturi, deci americanii recomandă întotdeauna asta, fără să fie niciodată de acord cu sfâşierea teritorială.

Simplu, fără detalii - fără "dar cu românii de-acolo ce facem?", fără "dar dacă toate drepturile astea ale minorităţilor au fost acordate din cauza unor jocuri politice?"... Fără nuanţe. Dacă s-ar putea trăi aşa... mi-am zis. Am vrut să întreb şi de Moldova :)) dar am mulţumit frumos şi m-am oprit.