Marşul şi greva, tusea şi junghiul

Zilele astea am lăsat să se decanteze în mine o idee pe care o găsesc de neacceptat. O s-o formulez aici, scurt, să vedem dacă vă stupefiază şi pe voi: tânăra generaţie nu este de acord cu demonstraţiile şi cu oamenii care vor. Ceva. Orice. Mă bântuie de câtva timp, fără să-i pot da formă concretă, în vorbe... dar de când s-a cristalizat, am încercat să o verific. Iar realitatea nu mi-a plăcut.

Mi-am format un cerc de... să le spunem cunoştinţe pe net, oameni interesanţi şi cu IQ-uri... multe, de la care citesc una-alta, prin care ajung şi la alţii, încât mă lămuresc şi eu despre "box populi" first hand. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu opiniile nimănui, sunt complet şi definitiv împotriva cenzurii, sunt iremediabil îndrăgostită de libertatea mea, aşa că îmi fac o datorie de onoare din a nu cârti împotriva libertăţii altora. Dar n-am putut să nu observ cum oamenii tineri au o grămadă de otrăvuri de aruncat împotriva altora, cum le ştiu ei pe toate şi cum o dau la-ntors după ocazie. De altminteri, unii dintre ei jurnalişti adevăraţi.

Nu mai pierd vremea cu problemele abordate, sar direct la concluzii. Pentru că - pur şi simplu, deşi ar putea să vă pară paradoxal - nu contează despre ce se discută. De cele mai multe ori se ajunge la sentinţe de tipul "pe ăştia îi manevrează cineva" - sindicatele, sau partidele de opoziţie, sau tata-mare, you name it. Din care se înţelege că "ăştia" sunt nişte acerebelaţi (da, ştiu, nu există în DEX, imaginaţi-vă voi un sens) care seamănă mai curând cu oile şi nu au cum să posede gândire proprie. Dă unde - adică - se înţelege că monopolul pă intelighenţie e în altă parte. Tre' să fie frumos să te simţi aşa. Acuma... să nu credeţi că zic io că nu există şi cazuri cu oi, dar să ridici asta la rang de explicaţie universală mi se pare cam mult.

Adică văd eu o manifestaţie şi, în loc să constat "Iote, mă, ăştia sunt nemulţumiţi" sau "Ia uite, bre, ăştia au ceva de zis" (după caz), mă erijez în găsitor de soluţii pă hârtie şi îi explic ăluia care manifestează cât de idiot e că e nemulţumit. Fără să am habar sub nicio formă de viaţa pe care o duce, ori despre cum se descurcă, câţi copii are acasă, câte datorii pe cap, câte ore de muncă la activ, câte schelete în dulap. Că adică nu pot eu să-mi văd de trebuşoara mea şi să mă uit cum rezolvă cei responsabili cu rezolvatu'? Care - iarăşi e drept - nu's prea mulţi în ţara asta, că la noi "găsitu' de soluţii" e echivalent cu "datu' cu părerea", "luatu'n băşcălie", "aruncatu' cu piatra" sau "jăpcuitu' banilor de la fraieri".

Foarte des aud în ultima vreme: "Dacă nu-ţi place, pleacă în altă parte". O fi şi asta o filosofie (de hoinar, dacă mă întrebi pe mine). Dar dacă de fapt chiar îţi place, iar motivul pentru care eşti nemulţumit nu ţine de plăcut sau neplăcut? Mie mi se pare că totul e foarte simplu: sunt nemulţumită, mă fac auzită! E dreptul meu să spun ce nu-mi convine. Da' nu, constat că nu e bine: tre' să funcţionezi pe principiul "taci şi-nghite", iar dacă nu mai poţi, "fă-ţi bagajele şi du-te cu păpuşile la scara ta".

Ce mă enervează pe mine e că toată lumea porneşte de la premisa că prima mea grijă trebuie să fie întotdeauna ălălantu'. Categorie generic denumită aşa, gândită încât să cuprindă pe toată lumea. Mai ales pe lumea pe care - în general - o doare la bască de existenţa mea şi de unde scot bani ca să supravieţuiesc. Dar la o adică toţi trebe luaţi în calcul când nu-mi convine mie ceva. Ca să-mi iasă că-mi convine, adicătelea.

Iar lucrul care mă scoate din ale mele şi mai rău este neasumarea niciunei poziţii. Adică - şi e un titlu de glorie - "dom'ne, eu nu zic că ţin cu unii, da' nici cu ăilalţi!" Cum s-ar spune - nu ai cum să dai greş. Aşa că tu - pe cale de consecinţă - devii Mama Omida atotştiutoare. Da, ştiu că toţi sunt o apă şi-un pământ, dar stabilesc măcar nişte principii în baza cărora mă mişc, vociferez, critic. Nu aşa: arunc cu noroi în tot ce mişcă, important e să pară că am şi eu opinii.

Lucrul pe care îl găsesc, însă, cel mai frustrant este faptul că oamenii aceştia sunt atât de groaznic de tineri! Ar trebui să fie deschişi la minte, să accepte varianta celuilalt, să aprobe libertatea de expresie, să acorde prezumţia de nevinovăţie. Ar trebui să... multe. Pentru că e o lumea întreagă afară, unde marşul şi greva sunt drepturi ale unora, pe care alţii n-au a le judeca şi condamna. Şi ne chinuim de 20 de ani să ajungem acolo. Or, în stilul ăsta, ajungem înapoi de unde plecatărăm... când unii dintre ei abia veniseră pe lume!