Metanoia. 23 mai 2018

Mihai

A trecut o viaţă de om...

Roommates

Începând de ieri, împart - din nou - apartamentul cu altcineva. Faceţi cunoştinţă cu Mika.
:)

P.S. Fetiţă, eu pe bucătărie nu mă bat. Aşa că... probabil o să ne-nţelegem. :))

IPS Bartolomeu Anania (1921-2011)

La "Profesioniştii" Eugeniei Vodă, în 2003

Un englez îndrăgostit de România

Al doilea set de cursuri cu un profesor străin a durat de joi, 27 mai, până sâmbătă, 29 mai, şi l-a avut la catedră pe prof. Alex Drace-Francis de la Universitatea din Liverpool. A fost una dintre cele mai interesante experienţe pe care am trăit-o, dintr-un punct de vedere oarecum neobişnuit: de origine engleză, profesorul cunoaşte la perfecţie limba română, în care a ţinut cursurile în toate cele trei zile. Vorbesc despre topică - perfectă, vocabular - extrem de bogat şi abundând în termeni de specialitate, dar şi despre o cunoaştere a literaturii române absolut năucitoare; zic mai puţine despre accent - care era din când în când moldovenesc :)) în urma unei perioade de un an-doi trăiţi în Botoşani. Am aflat, neoficial, că este căsătorit cu o româncă, dar nu cred că lucrul acesta justifică în sine pasiunea profundă pentru cultură română, aşa cum am văzut-o desfăşurându-se în faţa ochilor noştri :)

O să insist puţin, nu atât pe complexele informaţii pe care le-am aflat (despre lucrările Domniei Sale - Under Eastern Eyes. A Comparative Introduction to East European Travel Writing on Europe sau A Bibliography of East European Travel Writing on Europe sau Balkan Departures), ci asupra unor lucruri cu valoare mai generală, cu grad mare de aplicabilitate şi în alte sfere de interes. De exemplu.

- Pentru orice fel de cercetare, pentru orice fel de demers, importantă este întrebarea. Aceasta trebuie să fie inedită, motiv pentru care domeniul în care porneşti la drum trebuie să fie foarte bine cunoscut, altfel rişti să umbli pe cărări deja bătute. Pentru un cercetător e vital să repereze informaţia rară, ceea ce nu poate face decât dacă este specialist. Cercetarea trebuie să fie o conversaţie critică, o polemică activă, nu un acord perfect între cercetător şi cititor.

- Conceptul de "est european" pare să fie invenţia iluminiştilor francezi (Voltaire, Rousseau). Termenul este însă unul artificial, motiv pentru care în lucrările discutate la curs este ortografiat cu litere mici (deşi face parte dintre termenii scrişi cu majusculă după normele limbii engleze), pentru a sugera neutralitatea acestuia. Motivul focalizării pe această zonă nu este recrearea unei "cortine de fier", ci faptul că aceste literaturi sunt foarte puţin cunoscute.

- Literatura de călătorie este un gen de frontieră puţin exploatat, care ar trebui să respecte două principii fundamentale: pretenţia de autenticitate prin folosirea experienţei directe cu datare reală, dar şi prezentarea unui loc nefamiliar ce dă experienţei valoare inedită. Întrebarea care a stat la baza proiectului a fost dacă nu cumva e specifică tuturor societăţilor intenţia de a se referi la sine cu repere pozitive, cele negative fiind sistematic atribuite celorlalţi.

- Problema confruntării Occidentul cu Orientul duce la o distorsionare a imaginii centrului de către periferici. În sens invers privind lucrurile, şi centrul are o falsă percepţie despre periferici, pe care îi consideră posesori ai unei identităţi fragmentate, datorită unui conflict identitar care apare prin raportare la etalon. Interesantă este ideea că literatura de călătorie se constituie ca replică la observaţiile de călătorie ale străinilor. Generalizând, este foarte importantă analiza reacţiilor perifericilor la atitudinea de condescendenţă şi calomnie, la informaţia incorectă, ignorarea şi insulta venite dinspre centru. În mod evident, însă, discursul literaturii occidentale propune o imagine defectuoasă asupra Estului, care se simte - pe cale de consecinţă - nevoit să o corecteze.

- Mi-a plăcut foarte mult sintagma "deconstruction of what". Ideea de bază (pe care o simplific mult) este că orice demontare a unui concept presupune o concentrare a atenţiei - tocmai - pe acel concept. Mai mult decât atât, pentru demontarea eficientă a unei idei ori a unui sistem este necesară cunoaşterea în profunzime a acestuia, lucru ce dă naştere unui aparent paradox.

Pe de altă parte, mă gândeam - ca aplicaţie la ceea ce se întâmplă în jurul nostru zi de zi: n-ar fi o idee bună să-şi dea cu părerea despre schimbarea şi demolarea unor sistemelor numai cine se pricepe la ele?

Christina Zarifopol-Illias

Doamna Christina Zarifopol este o persoană extraordinară şi carismatică, pe care am agreat-o din primul moment în care am văzut-o. Prezenţa mea la un Atelier "Tudor Vianu" pentru studenţi a fost aproape o întâmplare - răspundeam invitaţiei făcute de un profesor cu care am colaborat pe parcursul acestui prim an al Şcolii Doctorale.

Doamnei Zarifopol îi datorăm publicarea corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica, apărute în 2000 la Polirom, care constituie una dintre cele mai năucitoare descoperiri din istoria literaturii române. Cele mai frumoase şi interesante scrisori ale poetului scot la lumină o iubire extraordinară, împărtăşită şi profundă, ca de poveste, cu o femeie care i-a fost sprijin şi egal. Pe care însă, aşa cum face lumea cu "moravurile" ei, societatea a minimalizat-o şi a stigmatizat-o de atunci şi până azi.

Nu mai insist asupra acestor aspecte (am cartea prin bibliotecă şi o să-i dedic un post aparte), dar aş vrea să pot transmite cumva pasiunea pe care am simţit-o în vorbele Christinei Zarifopol, pentru care scoaterea la lumină a epistolelor a devenit încununarea unei vieţi dedicate culturii. Este profesor la Indiana University, unde predă limba română (într-un context cultural) pentru studenţi care sunt - 99,9% - americani. Am simţit că îşi iubeşte enorm studenţii şi ne-a mărturisit că cei care se specializază pe România sunt o categorie aparte: foarte deschişi, fără idei preconcepute, şi devin absolut pasionaţi de ţara noastră.

Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am auzit în seara aceea a fost despre cum trebuie un profesor să-şi înveţe elevii să-şi păstreze întotdeauna obiectivitatea. Despre cum niciodată, niciodată, nu ai dreptul să influenţezi modul de a gândi al unui elev... Aş vrea să cred că-mi iese... pentru că şi eu ştiu asta... atâta că nu prea sunt sigură dacă fac cum trebuie...

A fost o întâlnire extrem-extrem de interesantă, în care am văzut - cum îmi place mie - ce înseamnă pasiunea trăită :) Şi pentru că totul era prea minunat ca eu să tac :)) am aruncat în joc o carte extrem de nepotrivită şi riscantă. Am profitat de un moment în care dna Zarifopol discuta despre lobby-ul polonez şi maghiar, foarte puternic susţinut de o diasporă extrem de bine organizată... şi, bineînţeles, complet diferită de cea românească...

Odată ajunsă aici discuţia - deşi am recunoscut cu voce tare că întrebarea este un pic... off-topic - am întrebat-o dacă există acolo, în Vest, o părere despre ceea ce se întâmplă acum cu Ţinutul Secuiesc. Rumoarea din sală a fost mai mult decât lămuritoare :)), dar am subliniat că mă interesează o opinie obiectivă, nepărtinitoare. Şi mi-am primit răspunsul: nu există. Sigur că e politically correct ca minorităţile să beneficieze de drepturi, deci americanii recomandă întotdeauna asta, fără să fie niciodată de acord cu sfâşierea teritorială.

Simplu, fără detalii - fără "dar cu românii de-acolo ce facem?", fără "dar dacă toate drepturile astea ale minorităţilor au fost acordate din cauza unor jocuri politice?"... Fără nuanţe. Dacă s-ar putea trăi aşa... mi-am zis. Am vrut să întreb şi de Moldova :)) dar am mulţumit frumos şi m-am oprit.

Cours de littérature générale et comparée

Astăzi a început la Şcoala Doctorală seria de cursuri susţinute de profesorii de la universităţile partenere cu cea din Bucureşti.

Primul invitat este prof. Francis Claudon de la Université Paris XII, care va discuta timp de 3 zile (joi, 13 mai - sâmbătă, 15 mai) despre o mare pasiune a Domniei Sale - comparatismul (literatura comparată). Vorbesc despre pasiune, pentru că aceasta este evidentă în discursul unui profesor - întotdeauna mi-am dat seama de lucrul acesta când am audiat cursuri, şi cred că această pasiune a unora dintre ei m-a făcut să-mi doresc să devin profesor :)

Aflată de cealaltă parte a catedrei, trebuie să subliniez despre mine că sunt o studentă foarte conştiincioasă şi atentă. Că - am constatat astăzi - înţeleg un curs de trei ore în limba franceză (deşi spre sfârşit obosesc), lucru de care, onest, nu mă credeam în stare şi m-am temut. Îmi pare rău că nu mi-am putut lua notiţele în franceză, pentru că ortografia mi-ar fi cerut prea multă concentrare. Însă m-am raportat relativ uşor la numeroasele referinţe pe care le-a făcut prof. Claudon, deşi literatura comparată nu este specialitatea mea.

Dar tare mult îmi place comparata :)

Matei Călinescu (15 iun 1934 - 24 iun 2009)

Trebuie să spun că l-am cunoscut pe Matei Călinescu. Şi mai trebuie să spun că, prinsă în rutina blestemată a zilelor mele, am ratat momentul stingerii sale. Aşa că plâng abia azi.

Cât de orgolios sună… „l-am cunoscut pe Matei Călinescu”. Atât cât îşi poate cunoaşte un elev profesorul, presupun. Poate chiar mai puţin, pentru că întâlnirea mea cu Domnia Sa a fost absolut meteorică. S-a întâmplat în primăvara lui 2004… Îmi completam studiile cu un master la Catedra de teoria literaturii şi trebuie să spun despre momentul acesta al vieţii mele că a fost una dintre experienţele năucitoare şi revelatorii pe care uneori am avut norocul să le trăiesc. Mi s-a oferit atunci prilejul să cunosc câţiva Profesori pe care etern-începătorul-şi-nedesăvârşitul-într-ale-profesoratului care sunt eu însămi i-a privit cu gură căscată de uimire şi cu sufletul îmbătat de încântare… am învăţat acolo ce înseamnă profesionalism şi ce înseamnă respect.

Una dintre marile surprize ale anului aceluia a fost faptul că domnul Mircea Martin a reuşit să ne înscrie pe lista cursurilor de urmat, unul pe care îl semna Matei Călinescu. Profesor la Universitatea din Indiana, savantul de origine română fusese de acord să-şi rupă din timpul preţios pentru a susţine, în Bucureşti, un curs de un semestru pentru masteranzii domnului Martin. Numele era suficient să ne stârnească surpriza, interesul şi nerăbdarea, dar momentul în care mi-au căzut ochii pe descrierea tematică a cursului am rămas trăsnită: seminarul se numea „Recitiri, rescrieri: teorii şi analize”, iar în el era vorba despre una dintre „obsesiile” cu care m-am ales de pe urma experienţei mele universitare. Lucrarea mea de licenţă a avut ca subiect actul de lectură şi re-lectură, iar cărţile lui Matei Călinescu fuseseră una dintre minunatele descoperiri în efortul de a o scrie, şi cap de listă în toate bibliografiile mele. Era un cadou grozav pe care îl primeam.

Din păcate sunt o furnică muncitoare şi ascultătoare. De ani de zile jonglam cu orele de curs pe care le aveam eu de susţinut la şcoală şi cele pe care trebuia să le audiez la universitate. S-a făcut că seminarul domnului Călinescu se desfăşura concomitent cu orele mele de predare… aşa că pentru cele pe care am avut plăcerea să le urmăresc… am chiulit de la slujbă… Retrospectiv privind lucrurile, aş vrea să nu fi fost aşa de al naibii de conştiincioasă!

Cele câteva cursuri au fost de o intensitate uluitoare. Extrem de dense, de bine organizate, de solicitante. Ne obligau la citit, la judecat şi la exprimat de opinii, iar atmosfera era, paradoxal, surprinzător de relaxată şi caldă. Îmi aduc aminte de nişte conversaţii şi demontări de text miraculoase pe „Scrisoarea furată” a lui Poe şi pe „Moartea şi busola” al lui Borges. A FOST INCREDIBIL CÂT M-AM SIMŢIT DE DEŞTEAPTĂ CĂ ÎNŢELEG LUCRURILE ALEA! Şi am învăţat atunci câteva legi fundamentale ale actului de lectură:

- cum teoria literară este cea care furnizează instrumentele, dar aparatul acesta de lucru nu trebuie niciodată ţinut la vedere, iar eseistul elegant îşi ascunde ştiinţa, pentru că descrierea unei lecturi personale este o comunicare despre cel care citeşte

- cum actul de lectură este o abilă negociere cu textul

- cum tot ceea ce se scrie trebuie să aibă legătură cu teza de la care porneşti, nimic din ce scrii nu trebuie să rupă unitatea textului

- cum NU POŢI NICIODATĂ DEPĂŞI TEXTUL! iar supoziţiile care nu au fundament, pe care textul nu le susţine, trebuie obligatoriu eliminate

- cum există grade diferite de înţelegere a unui text şi cum totul depinde de competenţele cititorului

- cum contează enorm experienţa cititorului, DAR CEL COMPETENT ESTE ÎNTOTDEAUNA CAPABIL SĂ-ŞI ÎMBOGĂŢEASCĂ EXPERIENŢA

………………………………………………………………………………………………

Probabil că pentru unii oameni lucrurile astea nu înseamnă nimic. Pentru mine, însă… cu greu pot să spun în cuvinte cât de mult.

Probabil pe modelul relaţiilor profesor-student aşa cum se stabilesc ele pe tărâm american, ultima întâlnire cu Matei Călinescu a fost rezultatul unei invitaţii pe care ne-a făcut-o tuturor la o cafea, la Edgar’s Pub. Am vorbit, am râs, ne-a povestit, ne-a întrebat despre noi, ne-a povestit…

Urma să plece în State, înapoi, dar am reuşit în zilele alea una dintre cele mai bune scamatorii din viaţa mea: l-am rugat pe M.M. să-mi dea acordul pentru realizarea lucrării de disertaţie sub îndrumarea lui Matei Călinescu. Şi l-am obţinut. A fost un test dificil… aveam emoţii uriaşe de câte ori îi trimiteam ceva pe mail pentru verificare. Îmi trimitea repede înapoi materialele, citite şi adnotate, cu observaţii care mă ajutau să corectez şi să-mi reglez discursul. Mi-a dat 10 pe teza aceea, deşi am îndoielile mele legate de valoarea reală a analizei făcute de mine…

La scurt timp după ce s-a încheiat colaborarea mea cu profesorul Matei Călinescu, am reuşit să intru în posesia unei mărturisiri stupefiante din viaţa omului Matei Călinescu: Portretul lui M este, de departe, una dintre cele mai tulburătoare lecturi pe care am făcut-o vreodată, o transliteraţie a unei operaţii pe cord deschis prin care un tata dezvăluie lumii extraordinara sa întâlnire cu un fiu autist… romanul de 40 de zile al lui Matthew, care se stinsese…

………………………………………………………………………………………………

Nu cred că am învăţat încă să mor. E un concept căruia – am conştiinţa că – nu-i înţeleg pe deplin semnificaţiile profunde… Ştiu că toţi ne ducem, mai devreme sau mai târziu, dar e unul dintre lucrurile acelea despre care nu-ţi dai seama la ce-ţi foloseşte să le ştii. Şi despre care, oricât ai vorbi, îţi rămâne învăluit într-un mister dincolo de orice putere de înţelegere. Moartea m-a zdruncinat de câteva ori în viaţa asta, n-a ajuns însă foarte aproape de mine, dar am văzut-o, aşa… în trecere… Am avut un sentiment greu când am aflat de plecarea lui Matei Călinescu… nu sunt sigură că am vreun drept de suferinţă… şi totuşi n-am putut-o împiedica să-mi invadeze sufletul şi să-mi umezească ochii.

Oriunde aţi fi, Domnule Profesor, vă mulţumesc pentru toate cele date!