Filme 2014

Ştiu că n-am mai scris de mult despre filme. Pentru că n-am mai văzut. În timpul anului, programul meu este ab-so-lut înfiorător - nu că nu mi-ar plăcea, doară mă ştiţi că-s dusă! :)) -,  aşa că nu rămâne vreme pentru mare lucru. Dar am profitat de vacanţă şi am răspuns unor invitaţii. Iată filmele - de la mic la mare :).

Război în bucătărie este un film uşurel, de vacanţă. Cald şi armonios, pune accent pe valorile fundamentale, precum familia şi onestitatea, curajul de a recunoaşte că altul e mai bun şi de a admite că ai greşit. De asemenea, este un film cu teză… o peliculă care mi s-a părut orientată spre political correctness, pentru că aduce în discuţie o serie de probleme aflate la ordinea zilei în Europa (şi nu numai): problema imigranţilor, a toleranţei, a acceptării, a înţelegerii celor care nu sunt asemenea nouă. Bine jucat, cu o ambianţă deosebită, cu peisaje extraordinare şi momente emoţionante, mi s-a părut mai puţin o lecţie despre bucătărie, cât o lecţie despre omenie.

Pe de altă parte, romanul de la care pleacă – The Hundred Foot Journey (Madame Mallory şi micul bucătar indian) de Richard C. Morais – este un pic mai complex şi mai amar. E o fascinantă incursiune în lumea culinară a Indiei şi a Franţei deopotrivă, urmărind în egală măsură alegerile dificile pe care le facem pentru a urmări o carieră, sacrificiile. Sunt urmărite – superficial, e adevărat – aspecte ale istoriei Indiei, probleme de acomodare într-o ţară nouă sau efectele crizei economice asupra lumii în care trăieşte eroul, un chef de succes, pasionat de haute cuisine. La fel ca şi filmul, romanul este o producţie lejeră, de vacanţă, fără consistenţa unei lecturi fundamentale, dar suficient de alertă pentru a menţine treaz interesul.


(Citatepedia)

The Keeper of Lost Causes
Titlul original, Kvinden i buret, se traduce prin Femeia în cuşcă, dar opţiunea pentru titlul internaţional este justificată (deşi americanizează) de faptul că locul central este ocupat de drama poliţistului, care reuşeşte să găsească drumul spre lumină rezolvând dramele altora. Filmul este o realizare reuşită (fără să fie o capodoperă), deşi mi s-a părut destul de previzibil din cauza clişeelor şi prin rezolvarea conflictului dintre bine şi rău. Însă poate fi urmărit cu interes, are tensiune bine dozată, şi, surprinzător poate, am agreat în mod deosebit coloana sonoră.

Înţeleg că acesta este doar prima peliculă dintr-o serie ce va avea în atenţie activitatea Departamentului Q, cel care se ocupă de cazuri nerezolvate. Jocul actorilor este excelent (transformarea fizică suportată de Sonja Richter este notabilă), mi-a plăcut foarte mult atmosfera, asociată cu lipsa de culoare pe ecran – există câteva secvenţe care au culori vii, iar acestea se referă la evenimente petrecute… „înainte” de tot.Dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt de caracterizare, aş vorbi de „eficienţă” – nicio scenă nu a părut în plus (deşi au fost câteva destul de greu de privit), şi mi-au părut o soluţie foarte bună flashbackurile realizate în slow motion şi fără cuvinte, în care se lămureau detaliile din trecut, necesare pentru înţelegerea acţiunii, odată ce detectivii reuşeau să mai dezlege încă un nod al intrigii.

(Citatepedia)


Cel mai mult mi-a plăcut În ordinea dispariţiei, care m-a luat prin surprindere. Mi s-a părut inteligent şi distractiv, deşi cu un subiect extrem de serios, care justifică scenele destul de violente pe care le are. Firul epic pare oarecum fragmentat, dar fără a deranja cu adevărat, pentru că, într-un fel ciudat, deşi nu are nimic spectaculos, totul pare a se construi în acord cu sine. În paranteză spun, pe de altă parte, cu adevărat spectaculoase ar putea să li se pară românilor utilajele acelora pentru deszăpezire…:))
Dialogul este sec şi eficient atunci când serveşte desfăşurării epice, dar foarte savuros şi plin de substrat în conversaţiile aparent fără importanţă ale personajelor, care îşi aşteaptă, din timp în timp, prada şi pălăvrăgesc vrute şi nevrute. Mi-a rămas, de pildă, în minte discuţia despre diferenţa dintre statele mediteraneene (ale soarelui) şi cele nordice (ale zăpezii – adevărat -, dar şi ale ajutorului social eficient). Ori cea despre sistemul penitenciar norvegian, în care şi gardienii, şi puşcăriaşii sunt un fel de modele de civilizaţie şi, unde mai pui, poţi să mănânci incredibil de bine şi să-ţi mai repari şi dinţii.

Mi-a plăcut :)) savuroasă confuzie între albanezi şi sârbi pe care o face întruna Contele (tot cam pe-acolo, pentru multă lume, se înţelege în substrat). Filmul este foarte bine jucat – Skarsgard (Nils) face un rol excelent, iar Hagen (Contele) este absolut convingător în rolul descreieratului gangster. Iar sfârşitul e într-o cheie ciudată… încă mai stărui în a găsi o explicaţie sentimentului de final: am râs aproape cu hohote, iar o senzaţie de uşurare şi mulţumire mi-a aşternut un zâmbet de neşters pe buze, la ieşire din sală. Aş spune că este un film despre taţi. Care şi-au văzut copiii căsăpiţi aiurea, care s-au răzbunat, dar care nu şi-au pierdut umanitatea, pentru că, apoi, au lăsat totul în urmă, şi odată istoria desăvârşită şi-au recâştigat liniştea. Iar binele (deşi nu e chiar nepătat, cum poate s-ar cuveni) a învins. Dar, până la urmă, numai peisajele fabuloase sunt în alb şi negru. Viaţa e plină de griuri.

(Citatepedia)

Robin Williams nu mai e.

Da, ştiu, s-a întâmplat ieri. Dar sunt ocupată cu teza de doc şi zilele astea n-am deschis mai nimic. Aşa că am plâns azi. Am plâns.

"One is glad to be of service."

Ştiu că are multe, multe, multe filme mai reuşite ca acesta, dar când am aflat în ce fel se presupune că s-a dus, ăsta mi-a fost primul gând... M-am gândit cât de drag mi-a fost. 

Entitatea care a ales să experimenteze toate sentimentele umane. Şi apoi a ales să moară.

...

Martie

Sir Anthony Hopkins "And the Waltz Goes On"

Astăzi am prins, pe Twitter, asta. M-a surprins în mod plăcut, aşa că am căutat varianta integrală (a piesei, zic) şi v-o dau şi vouă. Nu înţeleg nimic din ce zice Rieu (intuiesc doar o parte din poveste), însă reacţia publicului este nepreţuită. Iar muzica lui Sir Anthony Hopkins - neaşteptată :)

Jurnal de doc. Ziua 21-22

Tot asta fac. Articolele, zic. La sfârşitul lunii e termenul de predare, aşa că...

Ieri şi azi am fost foarte ocupată cu altele, mai pământeşti :) Şi mai vin încă...
În plus - recunosc - am tras cu ochiul la filmele de Oscar :D Bine, mă cam laud, că n-am reuşit decât performanţa de "juma dă film per seară", înainte de culcare :)) Când termin, vi le spun.

"Citizen Kane", 1941

Acum ceva timp am găsit, din pură întâmplare, un documentar despre teribila confruntare dintre Orson Welles şi William Randolph Hearst, despre scandalul în urma căruia ne-a rămas celebrul Citizen Kane. M-am învârtit puţin în jurul subiectului, aşa cum mi se întâmplă uneori, iar acum recomand călduros:

The Battle Over Citizen Kane - documentarul mi s-a părut foarte bun pentru a înţelege personalităţile puternice ale celor doi protagonişti, pentru a înţelege reacţiile celor care au jucat vreun rol în povestea asta. Nu ştiu dacă neapărat concluzia materialului este adevărată - autorii consideră că această confruntare cu Hearst a cam pus capăt carierei incredibile a lui Welles -, însă admit că trebuie să fie groaznic de greu să-ţi întreci cea mai mare realizare, dacă o creezi pe la 20 şi ceva de ani. Am pus aici doar prima parte a documentarului, celelalte se pot găsi cu uşurinţă în related pe YouTube, pentru cine doreşte.




Citizen Kane este astăzi considerat unul dintre mai bune filme care s-au făcut vreodată în cinematografia hollywoodiană (unii spun că este cel mai bun). Şi poate, dacă nu ar fi fost vorba de America şi de celebrul ei First Amendment, ar fi ars şi n-ar fi văzut niciodată lumina zilei.




Prin 1999 (eu l-am văzut prin 2000-şi-un-pic, înainte chiar să văd originalul), au făcut şi un film artistic - RKO 281 - despre povestea asta, care mie mi-a plăcut foarte mult şi care aduce cu sine şi partea... emoţională a întregii istorii, cea care lipsea documentarului.




Şi iată ultimul interviu al lui Orson Welles, luat în 1985, - se pare - cu două ore înainte de a deceda.

Blast from the past

N-am mai scris de mult despre filme. S-a lungit însă lista de pelicule mai vechi, pe care le-am ratat la vremea lor, dar le-am văzut mai încoace. Şi poate vă vor prinde bine (că tot sunteţi în vacanţă) câteva sugestii. În ordine alfabetică.

Beginners (2010) e o peliculă aparte, un film de atmosferă. Interesant, captivant, despre sentimente. Am descoperit surprinsă că, după un sfert de oră, eram prinsă şi cucerită de un farmec indicibil, nelămurit. De o căldură şi o încântare surprinzătoare. Filmul are o tehnică interesantă de filmare, muzică de calitate, joc desăvârşit al actorilor. Fără acţiune spectaculoasă, dar cu multe dileme şi sentimente împărţite...




Death at a Funeral (2010) e una din comediile alea groaznice pe care nu le suport. Da' m-am trezit râzând aiurea şi împotriva voinţei mele, aşa că trebuie să vi-l zic :)) Are o distribuţie de zile mari şi situaţii complicate la nesfârşit şi exagerate până la grotesc, dar - dacă gustaţi genul - o să vă încânte.




Heist (2001) mi-a plăcut tare. Film din ăla vechi, în care mai mult decât exploziile conta intriga, mai mult decât jaful în sine conta planul ingenios. Aveţi finalul dat de la început, dacă ascultaţi cu atenţie replicile personajului principal. Totul se leagă, totul e impecabil pus la punct. Şi un Gene Hackman ca în vremile lui bune :)




Pe Inglourious Basterds (2009) i-am evitat din pricina lui Tarantino. Care nu-mi place (că sunt eu înapoiată într-ale filmelor - da, admit). Da' dacă nu-mi, nu-mi. Însă "bastarzii" m-au încântat :)) Dialoguri foarte reuşite, o intrigă bună, pasionante supoziţii şi speculaţii despre comploturile împotriva lui Hitler, actori de marcă. Dacă l-aţi ratat, ar fi o idee bună să remediaţi situaţia.




Pentru Invictus (2009), vă las pe voi să faceţi socoteala: regia e a lui Clint Eastwood, povestea a lui Nelson Mandela, miracolul e luat din viaţa reală, iar cap de afiş îs Freeman şi Damon. Ce vă puteţi dori mai mult? Habar n-am, dar mie mi-a plăcut. Aşa cum îmi plac, în general, poveştile despre oameni care demonstrează că rasa asta nu e chiar aşa de ratată cum pare uneori. Nu sunt prea mulţi (de acord!), motiv pentru care ar trebui să-i vedem mai des.




Righteous Kill (2008) e slăbuţ. Bănuiam că băieţilor (filmul e pe bază de Pacino şi De Niro) n-o să le mai iasă un... "heat" pe măsura celuilalt, dar m-am gândit că poate-poate. N-a mers. Adică... nu sunt sigură că mă pricep să vă spun exact ce n-a mers, pentru că filmul e bine jucat, ideea de bază nu e rea, însă rezultatul final rămâne într-un soi de ceaţă incoloră, inodoră şi insipidă. Vedeţi şi voi şi spuneţi-mi şi mie.




Senna (2010) e un film-document emoţionat despre cunoscutul pilot brazilian, dispărut într-un tragic accident care a schimbat radical lumea Formulei 1... Fascinant şi cutremurător, bazat exclusiv pe filmări adevărate şi pe mărturii directe, dar mai captivant decât multe filme artistice pe care le-am văzut. Iar dacă vă plac maşinile... cu atât mai mult. Recomand, deşi nu sunt fan Senna şi nici nu agreez în mod deosebit sporturile cu maşini.




Shutter Island (2010) e de colecţie. Nu-mi plac filmele de groază - mai ales alea cu groază gratuită, dar ăsta e un spectacol... De fapt, nici nu e un film de groază în sensul comun al cuvântului, deşi eu am fost aproape şocată, căci povestea ascunsă în miezul intrigii este groaznică-groaznică-groaznică! Multiplicat cu 1000!




The Ghost Writer (2010) e o poveste foarte interesantă, excelent construită, cu o atmosferă insinuantă, căreia ai impresia că îi prinzi firul, pentru ca la sfârşit să te lovească în cap şi să te uiţi ca viţelul la poartă nouă... Atâta e de sec şi de categoric  finalul, în firescul şi nemernicia lui cosmică, încât am rămas trăsnită şi m-am repezit la butoane să văd dacă nu s-o stricat ceva :)) Recomand.




Şi ultimul, dar nu cel din urmă, 3:10 to Yuma (2007), de care-am dat din greşeală la tv şi care mi-a plăcut grozav. N-am văzut originalul, dar ăsta e o poveste foar-te ta-re cu cowboy şi puşcoace, răufăcători şi coduri de onoare, despre viaţa în Vestul Sălbatic, văzută în complexitatea şi moralitatea ei, de multă vreme uitată. Excelent portretizaţi eroii din rolurile principale - bun şi răi de-a valma. Iar drept concluzie, un singur lucru mai am de spus: men and their boys... :)

Muppets Tonight - Pierce Brosnan

Am văzut pe FB o secvenţă din Sesame Street şi mi-am amintit de episodul meu preferat din Muppets Tonight :)) Şi, pentru că sunteţi norocoşi, l-am găsit pe YouTube. Enjoy! :))

Partea a doua e mai slăbuţă, dar merge :))

Şi finalul apoteotic :))

Recomandări 2011.3

Pentru că în ultima lună am tot văzut filme bune de 2011, recomand.

Pericol nevăzut (Contagion) este un film cu un subiect oarecum clasic – celebra luptă a omului cu viruşii. Câteva lucruri însă - dincolo de cele care erau foarte uşor de anticipat - sunt excepţional de bine făcute. Primul dintre acestea (şi cel mai evident) este distribuţia; actori tot unul şi unul, pentru roluri care nu mi-au părut a fi extrem de solicitante ori nemaipomenit de complexe. Dar fiecare îşi face face bine treaba şi rezultatul este remarcabil. Un al doilea element pe care l-am observat cu plăcere a fost lipsa scenelor vizuale violente şi sinistre, cu trupuri contorsionate, plăgi deschise, creiere mustinde, răni puroinde. Nimic din toate astea (cu vreo două-trei excepţii suportabile). Tensiunea se adună altfel, iar spaima îşi face loc în sufletul spectatorului fără să-i rănească ochiul. Mi-a plăcut foarte mult coloana sonoră şi mi s-a părut foarte interesant felul în care sunetul a lăsat din timp în timp loc tăcerii. Se aşternea ici şi colo câte o linişte bolnavă, insuportabilă, mai grăitoare decât orice ameninţare. Două dintre poveştile personajelor mi-au atras atenţia: Alan Krumwiede (Jude Law) – blogger-ul alarmist care are milioane de unici pe zi şi se vede Mesia (probabil un personaj căruia nu-i veţi vedea rostul dacă nu vă învârtiţi un pic în online, dar care cred că va face carieră pe viitor) şi Leonora Orantes (Marion Cotillard) a cărei poveste rămâne neterminată; fuga ei de pe aeroport, pentru a se întoarce în sătucul plin de copii expuşi pericolul este, poate, una dintre cele mai înduioşătoare dovezi că omenia şi altruismul supravieţuiesc dezastrelor. Până la urmă, nici nu are importanţă dacă a reuşit să-i salveze – motiv pentru care nici nu aflăm :)



Ca să vă mai înveseliţi, căutaţi A naibii dragoste (Crazy, Stupid, Love), o comedie foarte reuşită, construită pe baza câtorva poveşti de dragoste... cu surprize multe-multe şi de calitate foarte bună. Sigur, firul epic se împotmoleşte uneori în clişeele specifice comediilor romantice, dar filmul supravieţuieşte prin ţesătura inteligentă a scenariului, prin umorul care te face să râzi cu lacrimi, prin jocul impecabil al actorilor şi, nu în ultimul rând, prin personajele verosimile, pe care, până la sfârşit, e imposibil să nu le agreezi. Personajul principal masculin, Cal (Steve Carell), cucereşte de la început şi, fie că-l compătimeşti ori îl invidiezi, fie că-l aplauzi ori îl dezaprobi, trebuie să-i respecţi dreptul de a înţelege şi de a învăţa. Emily (Julianne Moore) are o partitură emoţionantă şi destul de complexă, Jacob (Ryan Gosling) trece magistral şi credibil dintr-o extremă în alta, iar Hannah (Emma Stone) mi s-a apropiat cel mai mult de suflet. Deşi au roluri mai mici, Marisa Tomei (Kate) şi Kevin Bacon (David) ţin şi ei hangul, iar rezultatul este o distracţie pe cinste!



Dacă tot veni vorba de Ryan Gosling (da, ştiu...) Drive mi-a plăcut teribil! Habar n-am de ce... poate pentru că mi-a adus aminte de peliculele alea vechi, cu singuratici - Charles Bronson sau Alain Delon sau Steve McQueen. Filmul a fost o surpriză desăvârşită, iar rolul i se potriveşte ca o mănuşă actorului din rolul principal. Aş fi zis că a dispărut specia lupului singuratic... Şi cu ocazia asta puteţi să o revedeţi şi pe Carey Mulligan (care mi-a plăcut atât de mult în An Education). Iar aici am găsit un preview al coloanei sonore.



Killer Elite mi s-a părut mai slăbuţ, dar merge. Are acţiune inteligentă, are teoria conspiraţiei, are poveste de dragoste, are Statham şi De Niro! Ce-ţi mai poţi dori de la viaţă? Popcorn, logic!



Termin cu două filme din cu totul şi cu totul alt registru.
Melancholia lui Lars von Trier este o boală. Tot filmul e o lungă şi istovitoare boală, care-şi dezvăluie, la sfârşit, esenţa. Asta pentru că finalul are, într-adevăr, valoare de catharsis şi vine ca o respirare uşurată după tensiunea uriaşă care blochează toţi porii şi înţepeneşte toţi muşchii. Spun „la sfârşit”, în ciuda faptului că filmul începe prin a dezvălui – într-un slow motion care se sincronizează perfect unei muzici impresionante – finalul inevitabil. Nicio surpriză nu mai urmează, nicio speranţă, deci, nicio posibilitate de scăpare. Şi totuşi... e doar începutul. Filmul continuă apoi groaznic de încet, imposibil de înţeles la început, cu o tensiune ascunsă, care se acumulează insuportabil. Pentru ca – treptat – să dea la iveală o foarte interesantă ipoteză apocaliptică, realizând radiografia unei catastrofe trăite dinăuntru, fără a se concentra în niciun fel, nici măcar prin sugestie, asupra felului în care simte, reacţionează ori luptă – sau nu – restul lumii. Pentru că, desigur, Melancolia nu poate fi decât o problemă personală... Partiturile celor două protagoniste sunt impresionante. Fiecare aduce propria viziune asupra lumii şi îşi transmite, credibil şi impresionant, sentimentele – atât de puternice, încât aproape devin palpabile. Disperarea întregii umanităţi pare să se adune în ochii şi în mişcările lor, în gândurile lor confuze şi în reacţiile lor, polarizate cumva diferit: împlinirea lui Claire face pereche cu depresia Justinei, pentru ca, apoi, disperarea celei dintâi să crească uriaş, pe măsură ce o linişte (poate firească, într-un fel ciudat) se aşterne în sufletul celeilalte. Aparatul de filmat le urmăreşte cu atenţie, nu le ratează niciun rid şi nicio spaimă, iar muzica le acompaniază mişcările ca o incantaţie care, deşi superbă, nu poate goni răul. Dacă urmăreşti până la capăt raţionamentul, filmul e o metaforă frumoasă, care transformă melancolia unei persoane, în Melancolia unei planete.




The Tree of Life e o poezie... Despre pierderi incomensurabile, despre revoltă neputincioasă şi despre resemnare... E naraţiune prin imagini şi descriere de sentimente. O incursiune în viaţa micro şi macro a Omului. Cu tot cu cerul, pământul, tristeţea, bucuria, miracolul, durerea, speranţa şi moartea pe care nu i le poate lua nimeni... Nu sunt foarte multe de spus... dacă nu vă place genul n-o să aveţi răbdare până la sfârşit. Mie mi-a plăcut foarte mult personajul principal feminin (interpretat de Jessica Chastain) şi coloana sonoră. Nu vă mai arăt trailer-ul - se găseşte uşor dacă sunteţi curioşi; iată în schimb câteva secvenţe din film şi partiturile care mi se par reprezentative...

Iar aici, restul.

Recomandări 2011 (varianta "hai mai soft")

Horrible Bosses a fost un film la care am râs endlessly! Parol! Este o comedie excelentă, dată pe mâna unor actori de marcă ce reuşesc să găsească vocea şi jocul potrivite pentru partiturile interpretate. Trebuie să spun că tensiunea acţiunii este extrem de bine dozată, situaţiile în care sunt puse personajele sunt de cele mai multe ori neaşteptate, iar răsturnările şi surprizele se ţin lanţ. Mi-a plăcut grozav cum se completează Nick, Dale şi Kurt (cei trei tineri puşi pe răzbunare, prieteni din copilărie) şi am râs împreună cu Jamie Foxx de naivitatea lor, care nu prea se diferenţiază de prostie şi trebuie taxată. Dar mă văd nevoită să spun că marele merit pentru fantastica atmosferă a filmului vine de la bestiile de şefi: Colin Farrell face un rol absolut inimaginabil, este pur şi simplu de nerecunoscut; Jennifer Aniston reuşeşte una dintre cele mai bune comedii ale ei, cu un rol fără nicio greşeală; iar Kevin Spacey... Păi să spunem că dacă n-ar fi fost o comedie aşa bună, Spacey ar fi reuşit să o salveze de unul singur. Prin urmare, dacă nu vă deranjează limbajul licenţios şi destul de agresiv al filmului, puteţi să vă destindeţi cu una dintre cele mai trăsnite comedii pe care le-am văzut în ultima vreme.




Hanna n-are niciun strop de comedie, s-ar putea chiar să-l găsiţi cam crud. Mie însă mi-a plăcut grozav datorită imaginii şi muzicii. Mai ales muzicii. Şi a personajului principal, o tânără de doar 16 ani, antrenată (din raţiuni care sunt târziu lămurite) să ucidă cu sânge rece, foarte bine interpretată de o actriţă pe care n-am mai văzut-o - Saoirse Ronan. Despre Eric Bana (mereu o încântare!) şi Cate Blanchett nu mai e nevoie să vă spun. Subiectul mi-a adus aminte de Nikita şi de Léon din filmografia lui Luc Besson, atât prin prezenţa personajului principal (o maşină de ucis), cât şi prin nevoia acestuia de a stabili contacte cu alţi oameni, nevoia lui de a se dovedi capabil de prietenie, de încredere, de dragoste.




Water for Elephants este o dramă romantică pe care în mod sigur o vor iubi fetele. Nu-l agreez în mod deosebit pe Pattinson, iar pe Reese Witherspoone am văzut-o în roluri care mi-au plăcut mai mult - mai ales în condiţiile în care raţiunile acţiunilor (sau, mai bine spus, a non-acţiunilor) personajului ei nici nu m-au prea convins... Christoph Waltz face însă un rol excelent. În plus, filmul are o atmosferă extraordinară şi exploatează fascinaţia pe care lumea circului o exercită asupra oamenilor. Este o poveste cuceritoare despre o meserie nomadă dificilă, în care fundamentală este relaţia cu animalele aflate în menajerii. Cel mai mult am iubit-o, desigur, pe Rose!




Rămânând în acelaşi registru, povestesc un pic despre Jane Eyre, deşi sunt convinsă că subiectul nu mai are secrete. Sunt expertă în ecranizări după Austen şi Brontë :)), aşa că puteţi să mă credeţi pe cuvânt - asta e una bună. Sigur, varianta lui Zeffirelli din 1996 e cea mai concentrată, dar preferata mea e miniseria din 2006, care mi se pare că surprinde - probabil pentru că nu se grăbeşte - cel mai bine felul în care evoluează sentimentele personajelor, fără salturi nejustificate. În varianta din 2011, Mia Wasikowska este extrem de expresivă şi potrivită rolului, iar dinamica relaţiei dintre cei doi protagonişti este frumos evidenţiată.




Închei cu ceea ce mi s-a părut o peliculă fascinantă! Midnight in Paris este un film extraordinar, care m-a luat complet prin surprindere. Nu citisem nimic despre el, iar trailer-ul e atât de bine făcut, încât nici n-am bănuit ce surpriză mă aştepta... Am fost aproape pe punctul să nu-l caut :)) şi nu mint! Trandafirul roşu din Cairo a fost primul Woody Allen pe care l-am văzut şi mi-a plăcut grozav, iar ăsta mi-a amintit de el... Nu vreau să vă stric surpriza (dacă nu l-aţi văzut încă), aşa că nu vă dau detalii. Tot ce pot să spun e că ar trebui să vă placă măcar puţin Parisul, să vă fascineze literatura şi pictura, şi să agreaţi filmele din care se învaţă, uneori, lecţii importante.

Recomandări 2011 (varianta "o ţâr' de SF")

Dacă tot le-am văzut şi mi-au plăcut, zic să dau mai departe, poate vă zice vreunul ceva la urechea a mai puţin surdă :))

Limitless a fost, dacă nu mă înşală memoria, unul dintre primele filme de 2011 pe care le-am văzut - găsisem demult o reclamă şi apoi mi-a amintit cineva de el pe FB. Nu este un film nemaivăzut, dar mi-a plăcut felul în care actorul din rolul principal îşi face treaba şi felul în care este realizată filmarea. Momentele în care mintea lui Eddie începe să dea rateuri sunt foarte interesant create tehnic, iar imaginile devin extrem de sugestive. De asemenea la plusuri, aş adăuga ideea de bază a scriptului, care - cel puţin pe mine - mă fascinează, aflată la limita SF-ului şi a cărei realizare în dimensiunea reală nu mi se pare extrem de îndepărtată în timp... La minusuri mă văd nevoită să-l trec pe DeNiro, nu pentru că n-are un joc bun, ci pentru că rolul e prost conceput nu-i dă voie să se mişte; nu mi-a plăcut nici povestea de dragoste - cea nelipsită, desigur - dar superficial urmărită şi prea vag schiţată. În plus, aş remarca şi câteva loose ends, din care-mi amintesc acum, la repezeală, povestea crimei din camera de hotel... Dincolo de toate însă, m-a încântat finalul, care mi s-a părut de bun-simţ, şi după care m-am mirat că nu ne gândim niciodată şi la posibilitatea asta. Am devenit atât de convinşi că banul şi puterea ne schimbă şi ne transformă în diavoli, încât nu-şi închipuie nimeni că unii şi-ar putea păstra şi minţile şi firea, chiar având totul...




Ultima parte a lui Harry Potter este, într-adevăr, impresionantă şi captivantă, încât pentru iubitorii genului se va dovedi, desigur, o capodoperă, iar conflictul fundamental dintre Bine şi Rău îşi găseşte o rezolvare definitivă. Deşi nu sunt fan al seriei şi nu îi cunosc toate detaliile, foarte puţine dintre cele de pe ecran mi-au rămas nelămurite, aşa că puteţi, ca şi mine, să-l vedeţi fără a le şti pe celelalte. Dacă nu l-aţi văzut încă, n-are rost să citiţi recenzii şi opinii, nici să încercaţi să aflaţi înainte posibile detalii ale acţiunii. Mergeţi în linişte la film şi lăsaţi-l să vă surprindă. Face parte din fascinaţia călătoriei. Eu am intuit la un moment dat încotro se îndreaptă lucrurile, dar scenariul mi-a dat dreptate doar până la un punct - nu mai pun la socoteală că finalul meu părea mai reuşit, dar sigur nu v-ar fi plăcut :D Raţiunea întregii aventuri pe care o urmărim de vreo 10 ani pare a fi concentrată într-o replică a lui Dumbledore, care vorbea despre "magia inepuizabilă a cuvintelor". Şi a imaginilor, aş adăuga. Iar întrebarea lui Harry de la un moment dat poate fi privită ca o dilemă a vieţilor noastre ale tuturor: "Cele pe care le vedem sunt reale sau sunt doar în mintea noastră?" Răspunsul profesorului a venit, desăvârşit: "Bineînţeles că sunt în mintea ta, Harry, dar cine spune că nu sunt reale?"

The Adjustment Bureau m-a lăsat cu gura căscată. Ştiţi - presupun - cum e cu "universul de aşteptare" al celui care citeşte titlul... Well, pot să spun că universul meu de aşteptare era la naiba-n praznic, ca la vreo 5 catralioane de ani-lumină de ce voia filmul să spună. Mă rog, nu văzusem nici trailerul, admit. Însă mi-a plăcut foarte mult ideea, pentru că mi-a confirmat câteva adânci convingeri interioare :) Însă numai după ce m-a ţinut în suspans şi m-a făcut să mă îndoiesc la fiecare pas de ele. De convingeri, zic :)) Într-un fel ciudat şi suprarealist, cred că am trăit, odată cu el, experienţa eroului principal, cu tot cu încrederi, şi cu temeri şi cu îndoieli. Damon şi Blunt fac un cuplu frumos pe ecran, iar povestea lor este convingătoare şi încântătoare. Şi dincolo de toate, filmul croşetează veridic pe marginea unei întrebări care - probabil - ne macină pe toţi: "Când eşti sigur că eşti sigur?"





Transformers 3 e despre Bumblebee, motiv pentru care nu puteţi să-l descalificaţi, orişicât de puţin aţi gusta genul şi oricât de slab vi s-ar părea filmul :)) Care într-adevăr este, dacă nu-ţi plac bătăile, maşinile, caştocăriile tehnice şi ipotezele spectaculoase despre ce-o făcut fratele Neil Braţ-Tare cân' o fo' pe Lună. Pentru mine însă pelicula are valenţe sentimentale, din cel puţin două puncte de vedere: datorită elevilor mei, alături de care m-am delectat urmărind primul film al seriei şi comentând pe FB, şi datorită asocierii pe care am făcut-o încă de la început :)) şi despre care cei care mă cunosc ştiu deja: aşa de puternic îl asociez pe autobotul galben cu maşineta mea, încât cea mai tare scenă a filmului mi s-a părut a fi aici, de pe la minutul 2:05 :))




Source Code (Transfer de identitate) este un film deosebit şi surprinzător despre ceea ce este uman în noi, care supravieţuieşte celor mai oribile tragedii. Începutul este destul de abrupt, iar eu n-am înţeles ce se petrece cu personajul principal decât atunci când a priceput şi el. Apoi, pe parcurs, nelămuririle şi neputinţa lui au devenit emoţii proprii mie, la fel ca şi speranţa găsirii unei ieşiri. Cursa contra cronometru pentru descoperirea teroristului, desfăşurată în secvenţele de câte 8 minute pe care codul sursă le creează, este corect tensionată şi captivantă. Eroul încearcă să găsească şi soluţii alternative pentru supravieţuirea lumii despre care află - în cele din urmă - că îi depinde viaţa, însă totul se năruie, până în momentul în care înţelege că, pentru a reuşi, trebuie să joace totul pe o carte şi să ardă toate punţile în spatele lui. Filmul are actori cu partituri foarte bune, însă personajul meu favorit rămâne Colleen Goodwin, a cărei relaţie cu protagonistul mi s-a părut chiar mai emoţionantă decât cea cu iubita lui.    

P.S. Restul, mâine :)

Rom-coms

Ştiu că ar trebui să-mi pun cenuşă-n cap grav pentru treaba asta, că nu-s suficient "dă culturalizată" într-ale cinematografiei, dar îmi plac teribil romcom-urile (romantic comedy movies) şi le prefer altor soiuri de filme, mai ales când fac pauze între orele lungi de lucru, ori iau vacanţe între lunile solicitante de muncă, ori pot să aleg din ce se difuzează la tv. Vin aproape la egalitate cu desenele animate, mă destind, mă binedispun şi mă încântă cu superficialitatea lor hazoasă. Adică, OK, recunosc că mai dau ochii peste cap la fazele finale şi la împăcări miraculoase, dar ştiu că astea n-au cum să lipsească, aşa că, odată luată grija şi eliminat imprevizibilul finalului, pot să mă bucur în tihnă de toate încurcăturile de până acolo.

Prin urmare... ia gâciţi la ce m-am uitat din timp în timp anul ăsta - mai ales de când nu mai muncesc ca un câine :D şi am căzut la pace cu mine însămi, să-mi iau - per amor del cielo! - pauză de la orice (din ce în ce mai mult orice, zic!), că şi-aşa nu-mi mai ieşea nimic ca lumea în ultima vreme. Oricum, vacanţa e aproape pe sfârşite (am avut ceva plecări după cum ştiţi, iar acum sunt de pus la punct materialele cu care am rămas în urmă), aşa că nu cred că o să mai am răgaz pentru d-astea muuuuuuuult timp de acum încolo. Dau ceva mai multe detalii despre cele care mi-au plăcut mie mai mult şi fac apoi o listă - alfabetică, nu am alt criteriu - cu ce-am mai văzut :)

How to Lose a Guy in 10 Days nu e cine ştie ce film, dar eu sunt legată afectiv de el, pentru că prima dată l-am văzut cu Sofia şi cu Maria, la foarte scurt timp după ce mă mutasem în Bucureşti. Atâta ne-am distrat la filmul ăstaaaaaaaaaaa, de nu pot să vă spun în cuvinte! :)) Ceea ce demonstrează - încă o dată, dacă mai era cazul - că sunt de o importanţă crucială locul, momentul şi oamenii cu care împarţi ceva :) Oricum, merge pentru o oră şi ceva de distracţie. Iar dacă aveţi aceeaşi dilemă ca un amic al meu care n-a priceput de ce s-o supărat aşa rău la final fata - "că doar şi ea minţise tot atât cât şi el", vă explic eu: minciunile pe care le spui ca să termini o relaţie nu's totuna cu minciunile pe care le spui ca să continui una. Cel puţin din punctul de vedere al femeilor. Pentru care e şi filmul. Cu Matthew McConaughey cu tot :D



Leap Year a fost o minunăţie de film, din seria celor care mi-au plăcut datorită jocului actriţelor din rolul principal. Aici, Amy Adams e pur şi simplu superbă! E ca o gură de aer proaspăt, ceea ce e destul de greu pentru filmele de felul ăsta, cu "traseu anteprogramat". Acţiunea a reuşit să mă surprindă la fiecare pas (şi credeţi-mă, e ultra-greu, pentru că sunt intuitivă la nivel yoda!), iar umorul - irish kind - e fain de tot :)) În plus, personajul masculin mi s-a părut extrem de credibil, în sensul că nu-i afli povestea şi nu-i pricepi farmecul decât odată cu partenera lui, ceea ce e oarecum neobişnuit pentru genul ăsta cu feţi-frumoşi.




Confessions of a Shopaholic e meritul Islei Fisher. Boala asta nu e cunoscută tuturor, prin urmare s-ar putea să vă lase rece nevoia compulsivă de a cumpăra a personajului, iar firul acţiunii este destul de uşor de anticipat. Becky este însă absolut irezistibilă, frumos şi convingător conturată pe ecran, fără falsări evidente (le caut întotdeauna). Şi spun asta referindu-mă şi la final, pentru că trezirea la realitate şi rezolvarea conflictului devin credibile datorită interpretării.




Morning Glory e despre altă obsesie. Rachel McAdams interpretează o woorkoholic pe care o s-o îndrăgiţi garantat :)) pentru că face tot filmul. De data asta avem şi un cast secundar mai bun - cu Harrison Ford şi cu Diane Keaton e cam greu să ratezi o comedie romantică - aşa că puteţi să-i daţi o şansă :)



Letters to Juliet E DESPRE VERONA! Dacă nu înţelegeţi exclamaţia şi nu aţi văzut încă Italia pe care să o iubiţi, s-ar putea să nu înţelegeţi despre ce spun aici :) Filmul iese puţin din categoria comediilor, fiind un pic pe minus la umor, dar compensează prin atmosferă - cea pe care am recunoscut-o, pentru că o ţineam minte de când am văzut Verona :) cu ochii mei. E un spaţiu magic, cu sau fără Julietă ori amor, unul dintre oraşele mele preferate dintre cele pe care le-am văzut. Dincolo de asta, un film bine jucat, cu o chimie extraordinară între actori :)

Iată şi restul. Link-urile vă trimit în trailere dacă sunteţi curioşi. Să vedeţi ce aglomeraţie de Sophie-ii pe metrul pătrat :))

A Lot Like Love
Friends With Benefits
From Prada to Nada
Just Go with It
Killers
Larry Crowne
Life as We Know It
Mamma Mia!
No Stings Attached
Something Borrowed
The Back-up Plan
The Bounty Hunter
The Devil Wears Prada
The Switch
The Ugly Truth
Valentine's Day
When in Rome

Nicolae Batzaria "Poveşti de aur". Sau despre berze şi daruri.

Poveşti de aur
Ali Baba şi Moş Nae (Nicolae Batzaria)

Colecţia Biblioteca pentru toţi copiii,
îngrijită de Tiberiu Utan
Editura Ion Crengă
Bucureşti, 1979





Le-am citit de mult, când eram mică, mică, mică. Mi-au lăsat o senzaţie nelămurită, pentru că nu erau basme ca toate basmele, ci mai degrabă poveşti despre învăţături. Adunate din colţuri diferite ale lumii şi înfăţişate simplu, fără pretenţii şi înflorituri, spunându-le copiilor despre cum pot greşi oamenii, cum pot dori ce nu le trebuie ori face bine, cum pot minţi, cum pot trăda încrederea şi aşteptările celorlalţi. Dar şi cum pot crede, pot spera, pot avea încredere în puterea şi în convingerile lor, cum pot iubi, cum pot învinge. Şi o concluzie zidită cu fiecare poveste: tot ce trebuie să facem este să pricepem lecţia... coşmarul se sfârşeşte acolo, iar ordinea lucrurilor se restabileşte. Dar NUMAI după ce înţelegem ceea ce înainte era ascuns. Îmi amintesc cu drag de Cavalerul de aur (Poveste din Pădurea Neagră), Floarea de pe mormânt, Mâna neagră (Poveste spaniolă), Copilul prinţesei Savitri (Poveste indiană) sau Bucle de aur (Poveste norvegiană).


Bucle de aur
(Poveste norvegiană)
      În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş, al cărui nume era, pare-mi-se, Woro, un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Şi totul era cenuşiu şi mohorât în oraşul Woro. În grădini nu răsărea nicio floare, în păduri nu se auzea niciun cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.
     Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar - ceea ce se întâmpla o dată, sau cel mult de două ori pe an - când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet fluturându-le pe buze. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul, locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului cenuşiu, ce apăsa asupra oraşului.
      Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în haine de culoare deschisă. Când ploua, mergea încet pe stradă, şi adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.
     Şi iată că într-o zi, Cristina născu o fetiţă, care i se părea Cristinei că este copilul cel mai frumos din tot oraşul. Însă Cristina dorea ca fetiţa ei să fie pe întreg pământul fetiţa cea mai fumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nu mâncă. Stătu să se gândească. Se gândea ce să ceară berzei năzdrăvane.
     Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână şi care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii copilului. Unii îi cereau pentru copiii lor sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie.
     "Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina, vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, pentru ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă de pe pământ?"
     În sfârşit, după ce se frământă cu gândul două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: "Am găsit! Am găsit!"
     Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zice: "Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor ca şi aurul adevărat."
     Barza fu nemulţumită de cererea Cristinei. Totuşi, îi făcu pe voie. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi zise Cristinei: "Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar ţine minte ceva. Să ştii că fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un fir din părul ei."
     Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire şi se aplecă asupra leagănului fetiţei, dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.
     În bucuria sa, uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi şi tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle de aur şi numele acesta i-a rămas.
     Au trecut anii. "Bucle de aur" a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie în adevăr cea mai frumoasă de pe pământ.
     În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe "Bucle de aur" să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta, se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.
     În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.
     Nici mamă-sa nu era mulţumită. Îşi dădea seama de greşeala ce făcuse şi se căia amar, decât era o pocăinţă târzie şi fără folos. Cât despre tăiat părul, nu putea fi nici vorbă: ştia doar că în aceeaşi clipă "Bucle de aur" ar fi murit.
     Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. "Bucle de aur" visa şi vorbea în somn, zicând: "O, cât sunt de mulţumită şi fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!"
     Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei... Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei "Bucle de aur", se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi "Bucle de aur" şi, pipăindu-şi părul, simţi că nu mai este de aur, ci un păr uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi văzu că nu mai simte nicio greutate.
     Nebună de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau lacrimi de fericire. 
     Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza luă în cioc norul de aur şi zbură lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.

-

Am ales-o pe aceasta, nu pentru că mi-ar fi fost cea mai dragă - Mâna neagră era favorita mea :) - ci pentru că, recitind-o acum, mi-am amintit de un filmuleţ pe care l-am primit de câteva ori pe e-mail :)

Via YouTube

Robert Downey Jr.

Fac din când în când fixaţii... cinefile (că nu'ş cum să le zic), iar în ultima vreme a fost asta cu RDJr. A început cu un film văzut din întâmplare la tv, o ecranizare despre perioada neagră din istoria modernă a SUA, când vânătoarea de comunişti devenise un soi de obsesie naţională. Good Night, and Good Luck. este o poveste complexă despre pericolul demonizării unora sau altora dintre noi, despre felul în care ar trebui să ridicăm vocile şi să protestăm. Ar trebui să vedem mai multe altfel de filme, ca să înţelegem că există un loc - echidistant faţă de extremele între care, inevitabil, ne împart credinţele pe care le avem - unde trebuie să vedem aceleaşi adevăruri, să înţelegem aceleaşi lucruri şi să avem aceleaşi convingeri. Mi-a plăcut foarte mult filmul :) Iar una dintre secvenţele mele favorite rămâne cea în care Joe (personajul lui Downey) se întreabă: şi dacă totuşi ne înşelăm? dacă vom constata, peste ani, privind în urmă, că am sprijinit tabăra care greşea? Chiar. Dacă?


Via YouTube


Apoi am văzut Due Date care mi-a plăcut mult mai puţin, pentru că nu prea gust comedii de tipul ăsta. Are însă câteva replici haioase, câteva scene la care am râs, iar RDJr face un rol bun şi mai salvează câte ceva. Adică... din punctul meu de vedere e foarte greu de găsit un mod adecvat de a te purta, atunci când întâlneşti o catastrofă ambulantă ca Ethan Tremblay, însă Downey reuşeşte să construiască un personaj credibil şi cu reacţii oneste, adecvate situaţiei, fără exagerări disproporţionate pentru a forţa efectul comic, ci potrivite unui om normal, pe care tovarăşul de călătorie îl e-xas-pe-rea-ză până în vârful unghiilor.


Via YouTube

După aceea mi-am amintit de telefonul unei prietene - acum ceva timp - care mă întreba, enervată de un lapsus, cine joacă în Sherlock Holmes cu Downey, căreia n-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu văzusem filmul. Ceea ce trebuia, desigur, remediat. Mă aşteptam la vreo trăsnaie din partea lui Guy Ritchie, aşa că n-am fost deloc surprinsă, şi chiar mi-a plăcut. Adică, dacă treci de şocul vizual, oarecum dificil de digerat din cauza imaginii înrădăcinate de poveştile clasice cu Holmes, trebuie să recunoşti faptul că personajul pare credibil într-un fel ciudat... Cu greu se poate mai antisocial, mai mizantrop, mai conştient de genialitatea sa, mai plin de sine, mai egoist şi - în logica firească a lucrurilor, mi se pare mie - mai detestabil decât Sherlock/Downey. Şi nu ştiu de ce, dar ceva mă face să cred că aşa trebuie să fi fost... În celelalte ecranizări, aceste trăsături ale personajului rămâneau doar la nivel declarativ, acum le putem chiar vedea materializate.


Via YouTube

Într-un final, am urmărit un personaj asemănător în Iron Man 1, film care mi-a plăcut graaaaaaaaaaaaaav (şi m-a făcut să caut repede-repede şi Iron Man 2). Nu m-am aşteptat la asta, pentru că, deşi am auzit de el de câţiva ani, n-am simţit nevoia să-l văd, convinsă că n-am ce. Însă filmul are replici excelente, o oarecare întorsătură a frazelor care cucereşte, un umor asortat unui personaj nonşalant, încrezut şi "miştocar" pe care nu poţi să nu-l agreezi. Sigur, e uşor de recunoscut omul Downey din spatele măştii de fier, dar urzeala filmului - în care intră, de asemenea, şi o poveste la limita SF-ului, dar şi efecte speciale interesante - are relativ puţine hibe. A doua parte nu mai are acelaşi efect surprinzător, dar pe Mickey Rourke nu l-am mai văzut de mult, aşa că a meritat.


Via YouTube


Via YouTube

... And justice for all cartoons!

Că rămăsesem în urmă! :)) Rău! Şi cu văzutul, şi cu povestitul. Prin urmare, iată ultimele vizionări.

Toy Story 3 ştie toată lumea. Cine nu ştie, rău face, că nu se poate fără! Băieţii sunt super haioşi şi au reuşit să ia chiar şi un Oscar anul ăsta, cu povestea lor despre prietenie, loialitate, încredere şi optimism. Ceea ce îmi place mie la seria asta este că întotdeauna reuşeşte să mă surprindă câte ceva din intrigă. :)) Dialogul mi se pare extrem de bine construit, iar glumele sunt super faine. Recunosc, m-am obişnuit foarte greu cu vocea lui Woody, poate pentru că timbrul lui Tom Hanks este atât de distinct, încât aproape nu reuşeam la început să fac abstracţie de actorul pe care îl cunoşteam, însă adevărul e că face un "rol" de excepţie în filmul ăsta! :)) Aveţi aici mai multe despre minunata poveste şi despre fantastica aventură a jucăriilor lui Andy. Şi, desigur, trailer.

Via YouTube

Tot despre o prietenie este şi Cum să-ţi îmblânzeşti dragonul (How to Train Your Dragon). O prietenie specială, între două fiinţe care ar trebui să se urască de moarte într-o lume în care toate lucrurile stau la locul lor. D'apoi cine vrea lumi cu lucrurile la locul lor? Nu noi! Prin urmare, o să faceţi cunoştinţă cu cel mai rău şi mai periculos, cel mai de speriat şi mai de temut dragon din câţi au existat vreodată pe lume: Toothless! :)) Şi o să-l iubiţi, vă promit. :) Dacă vreţi să ştiţi mai multe, vă spun că veţi vedea o poveste despre cât anume semănăm cu cei în mijlocul cărora ne naştem şi cum ne deosebim de ei, cât de mult am vrea să ne conformăm speranţelor pe care le pun în noi şi în ce măsură trebuie să ne găsim propriul drum, cât din ceea ce credem despre lumea în care trăim este adevărat şi cât ar trebui schimbat pentru ca ea să fie mai bună. Într-o zi. Când întâlnim un dragon :)

Via YouTube

În Rio, tot cu prieteniile jonglăm, dar personajul principal este un papagal domesticit, care nu-şi doreşte nimic altceva tot filmul decât să se întoarcă la stăpâna lui, şi la viaţa - în colivie, de acord, dar - cu nişte avantaje grozave, spre deosebire de liberatea din care el nu înţelege decât un haihui fără rost şi savoare. Mă rog, până o întâlneşte pe papagaliţă. :D De care se trezeşte, într-o zi, legat. :D Cu un lanţ. :D Blu e într-o mare încurcătură, pentru că el ştie să citească, dar nu şi să zboare, se descurcă excelent printre mobilele din casă, dar nu şi printre copaci, se înţelege minunat cu oamenii, dar nu şi cu cei din neamul lui. Şi... am zis că nu ştie să zboare? :)) Totul foarte, foarte, foarte colorat!

Via YouTube

Prinţesa şi broscoiul (The Princess and the Frog) e cu animale, dar altfel. De fapt, e cu oameni care, deveniţi pentru câtăva vreme animale, învaţă să fie oameni mai buni. Povestea de la care pleacă filmul este cea clasică, în care fata sărută o broască, iar aceasta se transformă în prinţ - o ştiţi toţi. Varianta pe care o urmărim aici e mai aproape de viaţa de zi cu zi, când pupăm şi noi pe cine nimerim, da' nu ne alegem cu niciun prinţ, măcar şi ghebos să fie! Ce-ai zice dacă, în loc să se facă el prinţ, te faci tu broască? Ha? :)) Sigur, filmul le mai pune copiilor câteva probleme de gândire: dacă eşti prinţ, ai voie să te distrezi toată ziua? dacă eşti de culoare, ai dreptul să fii prinţesă? dacă ai visuri, e bine să faci compromisuri ca să le împlineşti? iar dacă iubeşti, cât din tine eşti dispus să sacrifici pentru celălalt? Filmul nu este extraordinar de spectaculos, dar mi s-a părut că ridică ceva întrebări interesante pentru fiecare dintre noi.

Via YouTube

Tangled (O poveste încâlcită) rămâne, de departe, favoritul meu de necontestat în ultima vreme. A-t-â-t-a ce m-a putut distra filmul ăstaaaaaaaaaa! =)) Nici dacă vă povestesc n-o să mă credeţi! Nu dădeam niciun ban găurit pe Mandy Moore înainte de Tangled, dar rar de tot am văzut un personaj de desene cu o voce atât de potrivită. Filmul mi s-a părut super-super-super haios, face ceva haz pe seama unor clişee pe care tot ne-am obişnuit să le vedem în desene, şi - cel mai important - nu sufocă cu iubirea decât când nu mai are încotro :)) şi nici atunci aşa cum ne-am fi aşteptat. Iar faza cu the smolder =)) =)) =)) face toţi banii! Nu vă mai spun, că pe ăsta chiar e păcat să-l rataţi :) 

Via YouTube

P.S. Vedeţi? mă ţin de cuvânt! :D Recuperez.

Via YouTube

Despre Oscar, retroactiv

Vă spuneam că am văzut o grămăzie de filme în vacanţa asta, şi nu m-am lăudat. Cel puţin, nu după standardele mele şi după timpul pe care îmi permit să-l aloc acestei activităţi, pe lângă multe altele dă le am - şi anume - pă cap. Dar am văzut cam ce s-a premiat la Oscar. Şi nu pot să spun că m-am înnebunit după ele, dar nici timp pierdut n-a fost. Cei care mă citesc mai de mult ştiu cum stă treaba: nu fac în niciun fel critică de film aici, ci spun şi eu ce văd. Pe ecran. Cu mintea mea. Şi din când în când mă mai cert cu Roger Ebert :))

Am început cu marele  câştigător - Discursul regelui (The King's Speech), de curiozitate şi ca să am un punct de reper ferm. Mi-a plăcut (de acord parţial cu Ebert). Este un film sensibil despre valoare. Despre valori, mai bine spus: onoare, sacrificiu, datorie, perseverenţă şi prietenie. Despre un rege care învaţă să fie rege. În mod evident un film pozitiv, bine lucrat şi cu un joc actoricesc excepţional. Un film cu substanţă, care a reuşit să impună, poate, şi prin simplitatea intrigii. Ceea ce nu am prea gustat a fost felul în care au portretizat cuplul Edward-Wallis. Nu intru în detalii, doar că mi s-a părut un pic superficial privit, însă recunosc faptul că, prin contrast, sacrificiul lui Bertie capătă alte dimensiuni. Totuşi... cred că nimeni nu ne poate obliga să ne facem datoria. Ăsta e un lucru pe care fiecare dintre noi şi-l asumă, în funcţie de ceea ce poate să ducă, presupun. Şi datoria, ca şi iubirea, trebuie să fie o opţiune personală, pentru că, dincolo de toate, singuri înfruntăm consecinţele alegerilor noastre. Interesant este că, realmente, niciunul dintre fraţi nu a greşit: Edward a iubit-o pe Wallis până la sfârşit, iar George VI a fost un rege desăvârşit :)

Via YouTube

Prin contrast, Inception este un film cu o idee care te prinde. Este, mai mult decât atât, chiar un film despre o Idee, şi despre ce poate semăna ea în incredibila şi atât de puţin înţeleasa lume a viselor. Mi se pare imposibil de povestit... dar dacă vreţi să vă bateţi capul cu asta, încercaţi Ebert. Eu vă sfătuiesc să vedeţi filmul. Este suficient de solicitant şi incitant, îşi ţine spectatorul cu sufletul la gură, fără respiraţie şi răbdare, are suspans şi construieşte bine tensiunea necesară unui film de acţiune, iar efectele vizuale sunt excelente. Mie mi-a făcut impresia unei "cepe" (cu foi peste foi peste foi peste foi), şi am avut încă de la început o oarecare intuiţie despre miezul poveştii, despre cauza tuturor lucrurilor, însă labirintul şi permanenta pendulare între vis şi realitate m-au captivat.

Via YouTube

Reţeaua de socializare (The Social Network) m-a cucerit mai greu. Probabil pentru că ce se spune şi se face acolo pe ecran (cel puţin începutul...) nu constituie în niciun fel centrul vreuneia dintre preocupările mele :)) - nici programarea, nici dorinţa de a fi remarcată, nici măcar banii. Acuma, să nu înţelegeţi că nu-mi place să mă dau pe Facebook, dar sunt convinsă că nicidecum nu-l folosesc la capacitatea lui maximă :)) Anyway. M-am uitat eu cam chiorâş la început, până m-am surprins, la un moment dat, rămasă cu gura căscată în faţa ecranului: nici nu-mi dădusem seama când începuse să mă intereseze! Cum ziceam, cam ca la FB, presupun... Sunt departe de admiraţia lui Ebert, dar recomand filmul. Are un je ne sais quoi care merită. Poate ar trebui să-l mai văd o dată... să mă lămuresc.

Via YouTube

Pentru Lebăda neagră (Black Swan) zic pas la orice fel de re-vizionare: prea puternic pentru mine. Are câteva secvenţe la care mi-am acoperit involuntar ochii. A fost oarecum ciudat, pentru că nu pare să fie nimic violent în mod vizibil... dar pe mine m-a atins cu adevărat ceva rău de acolo, imposibil de explicat ori chiar de înţeles. Ex-ce-lent jucat mi s-a părut (cam des am fost de acord cu Ebert azi...), foarte bine dat Oscarul ăsta pentru rolul principal feminin, însă atât de intensă realitatea creată, atmosfera, atât de viscerale senzaţiile, încât mi-au fost insuportabile pe alocuri. Iar la sfârşit am respirat uşurată: Doamne-ajută că-s o oarecare!

Via YouTube

Foarte mult mi-au plăcut două filme de plan secund. Primul dintre ele a fost The Fighter, în legătură cu care nu sunt deloc, deloc, deloc de acord cu Ebert. Filmul are un protagonist complet atipic, pe care însă mie Wahlberg mi l-a făcut perfect credibil şi digerabil. Şi agreabil, că reţeta machoului care le rezolvă el toate şi răzbeşte el fără nevoie de nimeni s-a tot văzut prin filme. Nu mi s-a părut nici slab, nici bleg, nici lipsit de forţă, ci extrem de împăciutor şi altruist. Îţi trebuie un caracter uriaş ca să rămâi permanent în umbra unei familii de rataţi super-expansivi şi grandomani, care au impresia că te au în stăpânire cu drept de proprietar. Să ai puterea să te desprinzi de ei atunci când înţelegi că nu-ţi lasă deschis decât acelaşi drum al ratării, dar să poţi aprecia realmente, la justa valoare, şi partea aceea uriaşă din tine care li se datorează, şi care te face ceea ce eşti. Mi-a plăcut filmul, mi-au plăcut şi meciurile, şi chiar mi s-a părut că felul în care e creionat caracterul personajului respectă stilul lui din ring. Iar cele două roluri secundare recompensate cu Oscar (mama şi fratele) au fost, într-adevăr, magistrale!

Via Youtube

Cel de-al doilea a fost Adevăratul curaj (True Grit), pe care m-am hotărât într-o doară să-l văd, pentru că tot apărea la nominalizări, fără să câştige nimic. Presupun că nu a fost suficient de spectaculos pentru gusturile noastre moderne, şi cred că i-a dăunat şi comparaţia cu cealaltă variantă, a lui John Wayne. Eu l-am urmărit cu plăcere şi mi s-a părut inspirată absenţa cosmetizării vieţii din Vestul Sălbatic şi construirea personajelor în mod diferit faţă de variantele lor anterioare. Am găsit un interesant articol al lui Stanley Fish, ce discută şi esenţa operei literare aparţinând lui Charles Portis, care stă la baza filmului. Şi - mult de tot - mi-a plăcut coloana sonoră :)

Via Youtube

"You must pay for everything in this world one way and another. There is nothing free except the Grace of God."

Filme de Paşti

Zilele astea, probabil cea mai vizionată peliculă este Iisus din Nazaret (Jesus of Nazareth)  a lui Franco Zeffirelli - cel puţin la noi. Din punctul meu de vedere, filmul acesta nu are vârstă. În aşa măsură, încât dintotdeauna (îl ştiu de copilă) mi-a lăsat impresia că este o producţie recentă (am avut realmente un şoc atunci când am aflat că a apărut în '77), însă dând, în acelaşi timp, impresia pierderii în vremi imemoriale a rădăcinilor sale. Desigur, valoarea îi vine din realizarea artistică excepţională, dar şi din reverenţa cuminte cu care abordează subiectul. Am căutat cu răbdare pe net un trailer, dar - ghiciţi ce? - se pare că nu există decât unul, în care nu e nici boabă din atmosfera cuceritoare a filmului (se vede că nu pricepeau la trailere în anii '70, îl puteţi vedea pe pagina de IMDb din link), aşa că am optat pentru un tribut adus lui Robert Powell găsit pe YouTube.  

Patimile lui Hristos (The Passion of the Christ), filmul lui Mel Gibson, a fost pentru mine o experienţă năucitoare. N-am putut niciodată (deşi am încercat de câteva ori) să-l urmăresc în întregime. Îmi este insuportabil să privesc scenele acelea îngrozitoare, de o violenţă indescriptibilă - pe care, paradoxal, n-o consider gratuită, pentru că aşa trebuie să fi arătat schingiuirea spre îngenunchere în timpurile romanilor, şi pentru că titlul filmului trimite, etimologic, la "durere"... Pentru mine, insuportabilă... Dincolo de toate însă, mi s-a părut fascinant să văd un film vorbit în întregime în aramaică şi latină, iar valoarea simbolică a unora dintre scenele filmului este absolut copleşitoare. Mi-a plăcut Caviezel, care face un rol excelent, puternic, diferit de ceea ce am văzut până acum. Iar pe Maia Morgenstern... trebuie să o vedeţi în rolul Mariei.
P.S. Nu îl recomand copiilor.    

De departe, favoritul meu pe acest subiect este filmul lui Martin Scorsese, Ultima ispită a lui Hristos (The Last Temptation of Christ). Nu prea ştiu să spun de ce. Poate pentru că nu e deloc spectaculos şi nu pune în centru menirea de Mesia a personajului, ci alegerea conştientă, cea pe care o face întru împlinirea ei. Nu impresionează la nivel vizual, nu şochează prin violenţă, nu impune prin dumnezeire. Dimpotrivă. Îndoiala, Neîncrederea şi Teama lui Iisus sunt ele însele personaje în film. Aproape mai importante decât oamenii, atât de palpabile şi de incredibil de adevărate, încât mi s-a părut, văzând pelicula, că asta trebuie să fi simţit Nazarineanul până în clipa Adevărului. Willem Dafoe face un rol excelent, iar ipoteza care constituie piatra unghiulară a întregii poveşti este că Omul devine ceea ce alege. Şi Dumnezeu la fel. 

Charlie Chaplin. 122

De departe - scena mea absolut favorită din Chaplin. Mulţumim, Maestre, pentru certitudinea pe care ne-ai dăruit-o - că aparţinem unei rase care-şi păstrează normalitatea prin râs. 

via YouTube

P.S. =)) Mor după fază cu Herring und Garbage sau cu Hungarian maiden :)) Când vorbeşte despre evrei şi vrea pace cu toată Europa :))
Translatorul e E-P-I-C! =))

The Mechanic (2011)

Recunosc: mi-a plăcut grozav. Nu ştiu de ce, pentru că nu e un gen pe care să-l apreciez prea tare, şi nici după bărbaţii fatali de pe ecran nu mă dau în vânt (iar aici sunt doi :D). Cred că explicaţia vine din faptul că am înţeles resorturile interne ale acţiunii şi am priceput motivaţiile personajelor. Trec sub tăcere că intuisem deja finalul, ori cel puţin îmi dorisem să fie aşa. Suspansul a fost însă atât de bine dozat, persoanejele aveau, fiecare, o justificare atât de firească, logică, încât m-am temut că eroul meu preferat va fi învins :)

Pelicula este un remake după un film al lui Charles Bronson (pe care nu l-am văzut încă, deşi sunt convinsă că ar fi un interesant punct de vedere pentru o comparaţie), iar jocul actorilor, perspectiva camerei, tehnologia, muzica, dozajul acţiunii şi factorul psihologic destul de bine pus în valoare, mă determină să vă recomand vizionarea. Pentru informaţii suplimentare, iată IMDb şi Citatepedia. Ştiu sigur că lui Roger Ebert nu i-a plăcut, aşa că nici nu-mi mai bat capul să-l caut :))

Enjoy.



P.S. De unde rezultă că mă bucur încă o dată că sunt... feminină :D, că doară avantajul de a aprecia deopotrivă filmele "pentru femei" şi pe cele "pentru bărbaţi" nu-i chiar din drum :))

Copiii sunt bine mersi / The Kids Are All Right

E o comedie simpatică şi inteligentă, despre o căsnicie pe care, în general, suntem tentaţi să o credem imposibilă - între două femei -, în care însă descoperim cu uimire că problemele sunt aceleaşi ca în oricare altă familie. Recunosc faptul că nu m-am putut raporta (din motive obiective ori din prejudecată?) la niciunul dintre personajele de pe ecran, prin urmare am putut privi oarecum detaşat întreaga istorie. Filmul merită văzut, deşi din timp în timp mi s-a părut că acţiunea e mult diluată şi trenează fără să ofere suficiente motive de reflecţie, dar jocul actorilor este excepţional, iar expresia sentimentelor în gesturile lor a reuşit să mă cucerească. Dincolo de o oarecare suspiciune (personală) cu privire la găsirea unei soluţii care să se conformeze unei political correctness de care azi ascultă întreaga lume, finalul readuce pacea şi lămureşte lucrurile între oameni frumoşi, armonioşi, care s-au găsit şi au crescut minunat împreună, a căror viaţă poate fi considerată împlinită.

Pentru mai multe informaţii, IMDb şi Citatepedia. Şi, desigur, Roger Ebert.