Valentine with fortune cookie

P.S. De la Iv cel Naiv.
P.P.S. Mi-a luat o piatră de pe inimă... Ar fi şi cam obositor, nu? :)

Giovanni Papini "Martorii patimilor"

imagine găsită aici

     Mă asculţi, Iuda? O să ai puterea să aduci la îndeplinire ceea ce îţi spun? Eşti gata să primeşti grozava ta sarcină? Gândeşte-te: dând pe Christos pe mâna judecătorilor, nu te răzbuni numai pe tine însuţi şi crima pe care a făcut-o împotriva ta, ci scapi pe toţi oamenii de un duşman crunt. A venit sub înfăţişarea mielului în vreme ce nu e decât un monstru crud şi prigonitor. Dacă iei seama bine, toată învăţătura lui stă în a cere omului lucruri peste putinţă. Oamenii trebuie să facă tocmai ceea ce nu le e dat lor să facă, iar, de nu, sunt sortiţi focului. Pune omenirea la cea mai neomenească încercare: ori să-şi lepede propria fire ori să ardă în focul cel veşnic. După spusele lui nu e alt drum de scăpare. El cere numai ceea ce este mai adânc împotriva firii voastre, adică ceea ce omul nu va şti şi nu va putea face niciodată. Voi iubiţi pe tatăl şi pe mama voastră, fraţii şi surorile, soţia şi fiii, şi El cere să-ţi părăseşti fiinţele cele mai dragi inimii tale şi, ca şi cum n-ar fi de-ajuns, să ajungi chiar să le urăşti. Vrea să răspunzi răului cu bine şi în chipul acesta îndeamnă pe asupritori să te batjocorească, pe hoţi să te jefuiască şi pe furioşi să te ucidă. Te obligă să ierţi pe duşmani, ba chiar să-i iubeşti şi astfel descurajează şi pedepseşte pe toţi cei care te iubesc, pentru că vor fi mai puţin răsplătiţi decât cei care te urăsc. Te îndeamnă să nu porţi grija zilei de mâine şi astfel te împinge la neştiinţă, la foame şi la ruină, pentru că ştiinţa nu e cu putinţă fără prevederea viitorului şi viaţa neamurilor şi a domniilor e întemeiată pe prevedere. Nu iubeşte decât pe săraci şi vrea ca şi bogaţii să ajungă săraci, dar când toţi vor fi săraci cine va mai da de lucru muncitorului, cine va mai milui pe înfometat, cine va mai hrăni pe bolnavi, cine va mai plăti dările care slujesc la ţinerea rânduielii, la siguranţa ţărilor şi popoarelor? Cercetează copiii şi spune că spre a fi mântuiţi trebuie să fiţi asemenea copiilor; dar cum va putea omul în puterea vârstei şi cu chibzuială, omul înzestrat la minte şi hrănit de ştiinţă, să se întoarcă la oarba prostie a copilăriei? Prin urmare, vor trebui oamenii să prefere slăbiciunea copilăriei puterii bărbăteşti, neştiinţa copilăriei înţelepciunii patriarhilor? O societate de copii n-ar putea să dăinuiască şi să trăiască nici măcar o săptămână. Împărăţia, făgăduită de El nu e, după cum vezi, a cerurilor, ci împărăţia imposibilului. El pretinde omului ceea ce ar prăpădi viaţa şi convieţuirea omenească, porunceşte ceea ce pentru om însemnează zădărnicie şi ucidere de sine. Şi cu toate că cere fapte şi lucruri dincolo de puterile omeneşti, El nu are nicio milă pentru cei ce nu izbutesc să îndeplinească ceea ce niciun fiu al lui Adam nu poate îndeplini. Ţi-aduci aminte pedeapsa făgăduită fecioarelor leneşe, oaspeţilor îndărătnici? Îngheţul, întunericul sau focul. Acest învăţător al iubirii nu face decât să ameninţe cu întunecimile din afară şi cu focul veşnic pe cei care nu ascultă poruncile sale — acele porunci pe care niciun om chiar dacă ar voi n-ar putea vreodată să le urmeze.       

     Cum ai numi tu pe cel care cere lucruri cu neputinţă şi făgăduieşte chinuri înspăimântătoare celui care nu face ceea ce nu poate să facă? Duşmanul oamenilor, prigonitorul şi schingiuitorul oamenilor. De ce nu te grăbeşti să scapi pe fraţii tăi de acest primejdios vrăjmaş? Câţiva orbi amăgiţi de vorbele lui mieroase îl numesc Mântuitor; dar vei fi tu, Iuda, dacă îl smulgi din lume, adevăratul liberator şi mântuitor al oamenilor. Du-te, frate, şi fă chiar acum ceea ce ţi-am spus să faci, ceea ce iubirea ta de oameni şi ura ta împotriva Lui te îndemna să faci. Trădează pe Cel care te-a trădat, trimite la moarte pe Cel care ar voi să vă osândească pe toţi la o viaţă mai rea decât moartea! Fii tare, Iuda, eu voi fi cu tine până la capăt! 

(Satana în Ispitirea lui Iuda)

Mi-am amintit de cartea asta acum câteva zile. Am răscolit după ea prin bibliotecă şi am găsit ediţia subţire şi obscură (apărută la o Editură ZZ...) pe care am procurat-o în grabă prin 2004, după o discuţie extrem de interesantă de la un curs... A fost o revelaţie atunci şi o redescoperire fascinantă acum... Astăzi am dat de ea online aici. Să vă fie. De Vineri.

Nicolae Batzaria "Poveşti de aur". Sau despre berze şi daruri.

Poveşti de aur
Ali Baba şi Moş Nae (Nicolae Batzaria)

Colecţia Biblioteca pentru toţi copiii,
îngrijită de Tiberiu Utan
Editura Ion Crengă
Bucureşti, 1979





Le-am citit de mult, când eram mică, mică, mică. Mi-au lăsat o senzaţie nelămurită, pentru că nu erau basme ca toate basmele, ci mai degrabă poveşti despre învăţături. Adunate din colţuri diferite ale lumii şi înfăţişate simplu, fără pretenţii şi înflorituri, spunându-le copiilor despre cum pot greşi oamenii, cum pot dori ce nu le trebuie ori face bine, cum pot minţi, cum pot trăda încrederea şi aşteptările celorlalţi. Dar şi cum pot crede, pot spera, pot avea încredere în puterea şi în convingerile lor, cum pot iubi, cum pot învinge. Şi o concluzie zidită cu fiecare poveste: tot ce trebuie să facem este să pricepem lecţia... coşmarul se sfârşeşte acolo, iar ordinea lucrurilor se restabileşte. Dar NUMAI după ce înţelegem ceea ce înainte era ascuns. Îmi amintesc cu drag de Cavalerul de aur (Poveste din Pădurea Neagră), Floarea de pe mormânt, Mâna neagră (Poveste spaniolă), Copilul prinţesei Savitri (Poveste indiană) sau Bucle de aur (Poveste norvegiană).


Bucle de aur
(Poveste norvegiană)
      În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş, al cărui nume era, pare-mi-se, Woro, un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Şi totul era cenuşiu şi mohorât în oraşul Woro. În grădini nu răsărea nicio floare, în păduri nu se auzea niciun cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.
     Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar - ceea ce se întâmpla o dată, sau cel mult de două ori pe an - când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet fluturându-le pe buze. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul, locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului cenuşiu, ce apăsa asupra oraşului.
      Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în haine de culoare deschisă. Când ploua, mergea încet pe stradă, şi adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.
     Şi iată că într-o zi, Cristina născu o fetiţă, care i se părea Cristinei că este copilul cel mai frumos din tot oraşul. Însă Cristina dorea ca fetiţa ei să fie pe întreg pământul fetiţa cea mai fumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nu mâncă. Stătu să se gândească. Se gândea ce să ceară berzei năzdrăvane.
     Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână şi care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii copilului. Unii îi cereau pentru copiii lor sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie.
     "Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina, vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, pentru ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă de pe pământ?"
     În sfârşit, după ce se frământă cu gândul două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: "Am găsit! Am găsit!"
     Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zice: "Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor ca şi aurul adevărat."
     Barza fu nemulţumită de cererea Cristinei. Totuşi, îi făcu pe voie. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi zise Cristinei: "Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar ţine minte ceva. Să ştii că fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un fir din părul ei."
     Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire şi se aplecă asupra leagănului fetiţei, dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.
     În bucuria sa, uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi şi tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle de aur şi numele acesta i-a rămas.
     Au trecut anii. "Bucle de aur" a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie în adevăr cea mai frumoasă de pe pământ.
     În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe "Bucle de aur" să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta, se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.
     În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.
     Nici mamă-sa nu era mulţumită. Îşi dădea seama de greşeala ce făcuse şi se căia amar, decât era o pocăinţă târzie şi fără folos. Cât despre tăiat părul, nu putea fi nici vorbă: ştia doar că în aceeaşi clipă "Bucle de aur" ar fi murit.
     Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. "Bucle de aur" visa şi vorbea în somn, zicând: "O, cât sunt de mulţumită şi fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!"
     Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei... Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei "Bucle de aur", se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi "Bucle de aur" şi, pipăindu-şi părul, simţi că nu mai este de aur, ci un păr uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi văzu că nu mai simte nicio greutate.
     Nebună de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau lacrimi de fericire. 
     Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza luă în cioc norul de aur şi zbură lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.

-

Am ales-o pe aceasta, nu pentru că mi-ar fi fost cea mai dragă - Mâna neagră era favorita mea :) - ci pentru că, recitind-o acum, mi-am amintit de un filmuleţ pe care l-am primit de câteva ori pe e-mail :)

Via YouTube

Anatoli Vinogradov "Defăimarea lui Paganini"

Defăimarea lui Paganini
de Anatoli Vinogradov

Traducere de Vasile Teodorescu şi Ecaterina Bandrabur
volum editat de Opera Română
în colaborare cu Editura Muzicală,
Bucureşti, 1987






Am mai început o dată cartea asta când eram mică şi am renunţat înainte de a o termina. Mi s-a părut stufoasă şi greoaie - şi acum îmi dau seama că într-adevăr este -, lucru ce m-a împiedicat să insist în descoperirea poveştii fascinante a marelui violonist, personalitate controversată a culturii mondiale. Acum ceva timp am regăsit volumul şi m-am dovedit mai disciplinată ca altădată. Repet, stilul mi s-a părut extrem de greoi - nu cunosc deloc rusă, deci nu-mi pot da seama dacă e din traducere ori din scrierea originală -, dar de data asta am lăsat curiozitatea să câştige şi povestea să mă captiveze. Şi, credeţi-mă, e fascinantă! Iată câteva fragmente despre copilăria lui Paganini, un muzician desăvârşit pentru care - se pare - boala a fost şi element distructiv, dar şi - paradoxal - factorul care a favorizat măiestria desăvârşită în stăpânirea viorii.

Din gangul care se strecura printre case, dând într-altă uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă... Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scâncetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, care era Paganini.

Signor Costa începu să strângă tot felul de informaţii despre botezul şi copilăria elevului său şi ajunse la concluzia că talentul de violonist al băiatului, muzicalitatea lui excepţională şi tehnica artistică, neobişnuită la o vârstă atât de fragedă, nu puteau fi explicate prin amestecul cerului. Fără îndoială că aici îşi vârâse coada necuratul; desigur, nu putea fi vorba decât de amestecul diavolului. Blestemul moaşei era pricina neobişnuitelor succese ale micului Paganini.

"N-am mai întâlnit la nimeni o asemenea ureche. Şi, voind parcă să sublinieze însemnătatea celor spuse, signor Niecco dădu din cap. Trebuie să-ţi spun însă că te-am ascultat cu mai multă plăcere data trecută, când ai cântat după imaginaţia ta, decât când mi-ai executat lucrările. Tu schimbi lucrările, nu le execuţi aşa cum le-aş executa eu. În viaţă vei transforma mereu totul. N-ai să fii mulţumit decât schimbând lucrurile după pofta inimii tale. Tocmai de aceea, când vei apărea în public, te sfătuiesc să nu cânţi operele compozitorilor în viaţă: îi vei jigni prin interpretarea ta, chiar dacă ceea ce vei adăuga creaţiei lor va fi, poate, mai bogat decât în însăşi intenţia lor."

Când băiatul apăru pe scenă cu vioara, publicul, alcătuit din burghezi sadea, ofiţeri, feţe bisericeşti, neveste de agenţi de bursă, negustori, notari, misiţi, marinari din străvechi familii cu titluri ieşite din uz, nobili scăpătaţi, conţi decăzuţi, începu să se agite, dând cu toţii din cap. Cu paşi sfioşi, de parcă ar fi mers în saboţi de lemn, copilul acesta plăpând, cu pieptul scofâlcit, cu umerii colţuroşi, cu mâinile atât de lungi, încât îi ajungeau aproape de genunchii proeminenţi, se apropie de rampă. Un uşor freamăt de nemulţumire trecu printre rânduri. Ici-colo, încolţiră câteva zâmbete. Niccolo cânta pentru prima oară în faţa unui public atât de numeros. [...] Curiozitatea se prefăcu repede în uimire. Dintr-o vioară enormă pentru statura lui, băiatul scotea nişte sunete de o forţă şi frumuseţe uluitoare. Iată - începe orchestra şi valurile corului sunt acoperite de sunetele sutelor de instrumente, dar deasupra tuturor acestor sunete răsună puternic un clinchet de clopoţei, de parcă ar cânta nu o vioară, ci zeci de viori. Unda largă a cantilenei potopeşte şi orchestra şi corul. Încheind ultimele acorduri, o notă viguroasă, nesfârşit de lungă, rămâne suspendată în aer. Pluteşte fără să se frângă, un minut, două... Publicul se ridică. Prin sală trece un freamăt. Capetele unduiesc ca spicele în bătaia vântului. Auditorii nu-şi pot lua ochii de la băiat. Uimirea de preface în entuziasm. Pe feţele multora se iveşte un fel de spaimă superstiţioasă.

Acesta este doar începutul. Urmează un destin excepţional, prezentat într-o oglindă dublă: cu evenimente aşa cum le înfăptuia ori le vedea Paganini, cum le explica celor apropiaţi, şi aşa cum apăreau în presă, din zvonuri maliţioase născute din invidii şi nimicnicii veninoase. O să aflaţi despre profunda lui neatenţie faţă de dogma bisericească, care îi era complet indiferentă; despre cum, într-o zi, din greşeală, a înlocuit o coardă de violă cu una de violoncel şi a experimentat de atunci fără oprire combinaţii cu diverse corzi de diverse instrumente şi lungimi; cum micii muzicanţi de prin oraşele în care poposea îl rugau să le dea melodii noi, iar el le schiţa în fugă, pentru ca apoi să circule tipărite, vândute, schimbate, vulgarizate, interpretate prost, ştirbindu-i, de fapt, faima, lucru de care nu se sinchisea câtuşi de puţin; despre La Mancanza delle corde pe care nimeni nu a mai putut să o cânte după moartea sa; despre faptul că niciun doctor nu a putut stabili de ce boală suferea (se pare că era vorba de sindromul Marfan, pe care însă cartea nu-l aduce în discuţie), dar că, paradoxal, pe măsură ce puterile fizice îi scădeau, muzica sa devenea tot mai năucitoare, însă fiecare concert îi scurta viaţa cu un an, ca o combustie uriaşă. Şi veţi mai citi despre articolele defăimătoare din ziare, în care se povesteau desfrâuri, averi incomensurabile născute din avariţie, patima pentru jocurile de noroc pentru care şi-ar fi vândut viorile, închisori în care ar fi zăcut, colaborări cu diavolul şi, în sfârşit, moartea sa trâmbiţată de nenumărate ori în mod nefondat, în vreme ce dovezi de necontestat îl plasează în vreo altă parte a lumii. Când însă, până la urmă, inevitabilul s-a produs, fiul său, Achillo, nu a reuşit să obţină aprobare pentru înmormântare decât după 56 de ani de la deces.

-           

Nu ştiu dacă v-am zis vreodată că uneori mi-aş dori să fiu altceva... uite, de exemplu, o bucată de cântec. Dacă aş arăta aşa, aş renunţa într-o bătaie de pleoape la starea de om.


Via YouTube

DOOM 2

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic
al limbii române 
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005



Lumea dicţionarelor este una destul de complicată, în care profanii se descurcă cu greu, în condiţiile în care puţini dintre ei înţeleg că fiecare dintre acestea (independent de faptul că pe toate scrie, grav, "dicţionar") este specializat într-o anumită problemă lingvistică. Prin urmare, trebuie de ştiut, fie că suntem sau nu de acord cu precizările din el, că DOOM-ul este cel care stabileşte regulile referitoare la formele corecte şi la paradigma cuvintelor limbii române actuale.

Nu se vor găsi aici decât extrem de sumare indicaţii referitoare la sens, dar pentru lămurirea acestuia se poate apela la DEX, care însă - nu trebuie uitat - are "datoria" să înregistreze toate formele care există la un moment dat în limbă, de unde şi precizarea variantelor libere, pe care DOOM-ul nu le notează. În consecinţă, acestea pot fi considerate incorecte, deşi sunt utilizate în limbajul curent.

De asemenea, nu trebuie niciodată uitat faptul că definiţiile din DEX sunt destinate publicului larg, ceea ce presupune, din partea autorilor, un oarece efort de accesibilizare a informaţiei, care se repercutează negativ asupra exactităţii. Prin urmare, pentru termeni de specialitate, este recomandat a se consulta dicţionarele specializate ale ştiinţei respective (presupunând că cel care caută are minime cunoştinţe în domeniu şi este interesat de explicaţia exactă).

Tot astfel, pentru originea şi evoluţia în limbă a unui cuvânt trebuie mers la un dicţionar etimologic, pentru sinonime, antonime şi paronime - la cele special destinate acestora, pentru cele mai noi intrări în limbă (fie ca termeni, fie ca sens) - la cel de neologisme. Adaug la toate acestea precizarea că trebuie citite cu atenţie indicaţiile referitoare la surse, atunci când se consultă dexonline.

Desigur, putem (aşa cum spuneam încă de la început) să nu fim de acord cu unele indicaţii ale DOOM-ului. Ele rezolvă însă, în mod oficial, orice dilemă de natură ortografică, ortoepică şi morfologică ce apare pe câmpul minat al limbii române actuale. Şi n-ar trebui să lipsească din nicio casă de român.

Shakespeare sau Bacon?

Religie interzisă. Erezii tăinuite ale Occidentului
de J. Douglas Kenyon

Editura House of Guides, 2008

"Ni s-a spus că William Shakespeare s-a născut din părinţi analfabeţi, a avut parte de educaţie doar în şcoala generală şi a devenit apoi ucenicul unui măcelar. La 5 ani după ce s-a căsătorit, având deja trei copii, s-a hotărât să-şi părăsească familia şi oraşul natal, plecând spre Londra. Odată ajuns în marele oraş, a început să scrie piese de teatru, angajându-se într-o companie teatrală care avea să le pună în scenă. Piesele sale demonstrau cunoştinţe de istorie engleză, franceză, greacă şi romană, principii juridice şi medicale, termeni militari şi marinăreşti, domesticirea şoimilor, călărie şi termeni folosiţi exclusiv în campusul universitar din Cambridge. Pe scurt, piesele sale etalau cunoştinţe ce depăşeau complet propria experienţă.

După o carieră îndelungată, s-a întors acasă, unde şi-a pus cea de-a şasea şi ultimă semnătură pe testament, prin care lăsa o serie de obiecte casnice, inclusiv un pat, dar nicio carte sau - în mod special - vreun dosar cu lucrări de-ale sale. Moartea lui a trecut neobservată atât în Stantford, cât şi la Londra, timp de mai mulţi ani.

Scriitorii sunt, de obicei, cititori nesăţioşi, iubitori de carte, păstrători de jurnale şi de corespondenţă; însă individul cunoscut drept William Shakespeare este exact opusul. Cel mai probabil nu ştia să scrie sau să citească, nu avusese niciodată o carte şi nu scrisese niciodată într-un jurnal; numai la multă vreme după moartea sa i-a trecut cuiva prin cap să-l laude pe 'autorul de teatru'. La fel, doar după mult timp s-a realizat un 'inventar' al lucrărilor sale. Acesta nu conţinea originale, dat fiind faptul că nici nu se ştia să existe vreunul. În mod sigur trebuie să fie pe undeva manuscrisele originale, care au fost apoi copiate, dar niciunul dintre ele nu a apărut deocamdată. Ceea ce, la un număr atât de mare, este cel puţin ciudat.

Ideea că William Shakespreare este autorul acestor piese a fost şi este, în continuare greu de acceptat; în scurt timp, au început să apară o serie de detractori - printre care s-au numărat Walt Whitman, Mark Twain, John Greenleaf Whittier, Benjamin Disraeli şi Ralph Waldo Emerson - convinşi că este imposibil ca Shakespreare să fi scris piesele care i se atribuie."

"La 150 de ani după publicarea primului volum complet, un cleric dintr-un sat vecin cu Stratford, James Wilmot, a petrecut multe ore în Stratford şi în împrejurimi, în ceea ce s-a dovenit a fi o căutare nereuşită de informaţii despre marele autor. A fost nevoit să admită că nu a putut găsi nici măcar un element care să indice că un geniu al poeziei, oricare ar fi fost el, ar fi trăit în acest sat. Doat puţini săteni erau în stare să îşi scrie măcar propriul nume (între care soţia lui Shakespreare şi cele două fiice ale sale); nu existau cărţi care ar fi putut fi folosite de autor; niciunul dintre localnici nu îşi aduce aminte de vreun detaliu sau istorisire legate de viaţa unui nume atât de faimos. Rectorul a tras concluzia că singurul om din întreaga Anglie a acelei epoci care ar fi putut să scrie asemenea piese era strălucitul, eruditul filosof, psiholog şi avocat, Sir Francis Bacon. Wilmot dezvăluie acest secret doar Societăţii Literare Ipswich, cerând păstrarea tainei. Secretul a fost păstrat într-un mod atât de conştiincios, încât nu a fost descoperit decât la începutul secolului XX, în documentele Societăţii."

Tare, sau ce?! Cunoşteam de multă vreme îndoielile asupra paternităţii operelor shakespeariene, dar acum am aflat numeroase detalii despre posibilele motive ale înţelegerii dintre Will şi Bacon, despre potrivirile dintre operă şi detaliile biografice ale celui din urmă, despre numeroase alte nume vehiculate ca posibili autori, despre personalitatea excepţională a lui Sir Francis (inclusiv ipoteza că ar fi tăinuitul fiu natural al reginei Elisabeta şi al lui Robert Dudley, Lord Leicester), despre cifrul extraordinar pe care Bacon l-a folosit pentru a ascunde - în uriaşa operă shakespeariană - întreaga sa poveste incredibilă, despre relaţiile marelui om cu societăţile secrete şi despre felul în care limba engleză a devenit, graţie proiectului său, unul dintre cele mai importante coduri lingvistice al omenirii.

Paginile bizare ale lui Urmuz

Pagini bizare
de Urmuz


Ediţia a doua
Notă asupra ediţiei Ion Pop
Postfaţă Corin Braga
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001




Nu insist să vi-l prezint pe Urmuz mai mult decât e necesar şi vă trebuie, ca un capăt de ţară care arde când babele se piaptănă cu prosopul. Dacă totuşi vi se face foame, sau vă face cineva cum îi vine la gură, puteţi să citiţi aici, în timp ce dormiţi, ca să fim siguri că nu vă scapă hoţul - neprins, e negustor cinstit - pe care l-aţi fi adus în dar copiilor, dacă ei ar fi fost ascultători de unde - nu e, nici dumnezeu nu cere. N-o mai lălăi, vi-l trântesc pe Maestru', că la el avem di tăti:

• amenajări interioare

"Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie. 

În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a „lucrului în sine", un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş... Restul nu prezintă nici o importanţă. Trebuieşte însă reţinut că această cameră, veşnic pătrunsă de întuneric, nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum şi prin care se poate vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuţă şi un şir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit şi inutil...” (Pâlnia şi Stamate)

• portreturi-roboate

„Ismaïl este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie… Alţi viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale.” (Ismaïl şi Turnavitu) 

• călătorii spâncenate

„Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz până sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obicei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spânzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie…” (Ismaïl şi Turnavitu) 

• făcături politicale

„A reuşit în curând să ne dea o nouă îndrumare în politica noastră externă, emiţând cel dintâi şi cu multă autoritate părerea că trebuie să luăm pe transilvăneni fără Transilvania; susţine însă că trebuie cu orice preţ să obţinem prin intervenţia Vaticanului Năsăudul cu trei kilometri, kilometri situaţi nu însă împrejur, ci aliniaţi unul lângă altul, în lungime alături de oraş şi cu direcţia spre ducatul de Luxemburg, ca semn de admonestare pentru că a permis să i se violeze neutralitatea de armatele germane.” (Emil Gayk)

• cestiuni ardente la ordinea zilelor

„Se mai ştie despre Cotadi că se hrăneşte numai cu ouă de furnici, pe care le introduce pe o pâlnie, dând în schimb afară sifon şi că este astupat timp de şase luni pe an cu un dop de sticlă de şampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă în loturi inalienabile şi să-l distribuie populaţiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric şi primitiv, delicata şi complicata chestiune agrară...” (Cotadi şi Dragomir)

• nefericiri fiscale

„Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeţi, cari la început i se dădură drept prieteni şi care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimişi din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuşi dreptul de a sta urcat în copac…

Pentru a se arăta însă binecrescuţi şi a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felul de mijloace piezişe să îl silească a părăsi copacul… mai întâi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-i în cele din urmă saci cu chirie, aforisme şi rumegătură de lemn.

El rămase însă indiferent şi rece la toate aceste ademeniri, mulţumindu-se să scoată pur şi simplu actul său de pauperitate, pe care întâmplarea făcuse să îl aibă în acea zi la sine şi care, printre alte scutiri şi avantagii, îi conferea dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit şi oricât timp ar fi voit…

Totuşi, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună şi ca să le dea în acelaşi timp o lecţie fină, de tact şi urbanitate, se dete jos, îşi scoase spada şi intră de bunăvoie în lacul mocirlos şi infect din vecinătate, unde înotă iepureşte timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită şi ruşinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate şi oraşe, prin munţi şi prin câmpii, un miros pestilenţial fiscal.” (După furtună)

• şi altele.

Evanghelia după Saramago

Evanghelia după Isus Cristos
de José Saramago

Traducere şi postfaţă de Mioara Caragea
Editura Polirom, Iaşi, 2003




În original O Evangelho segundo Jesus Cristo, cel mai controversat roman al lui José Saramago (autorul s-a stins luna trecută, pe 18), a fost publicat în 1991. Nu insist asupra detaliilor despre reacţiile şi disputele pe care le-a stârnit, căci le puteţi afla de oriunde de pe net. Spun doar că e o carte extrem de puternică, răscolitoare, care te face să te întrebi şi te învaţă să taci. Asta numai dacă vă intrigă posibilitatea de a vedea lucrurile cu alţi ochi... Poate că religiile nu sunt ceea ce credem noi, ori povestea omenirii e diferită de ceea ce ni se pare că ştim. Poate că explicaţiile pe care le luăm de bune nu justifică totul, şi până la urmă dumnezeii ne sunt, cu adevărat, vecini. Cei de dincolo de gard, străini care au vieţile lor, ca şi noi. Şi păcatele lor, aşa cum le avem şi noi pe ale noastre... Poate că păcatele arată altfel decât ni le închipuim noi.

Selectez câteva fragmente, să simţiţi gustul prozei lui S., încercând, în acelaşi timp, să nu vă divulg secretul pe care-l ascunde romanul.

Deodată, un geamăt surd, nestăpânit, scapă de pe buzele Mariei. Iosif se sperie, întreabă, Încep durerile, iar ea răspunde, Da, însă în aceeaşi clipă o expresie de incredulitate i se răspândeşte pe chip, de parcă tocmai ar fi întâlnit ceva inaccesibil înţelegerii sale, căci nu în propriul trup simţise ea durerea, ci o simţise ca pe o durere a altcuiva, a cui, a fiului ce se află înăuntrul său, cum este cu putinţă un trup să poată resimţi o durere străină, ştiind că nu este a sa, şi totuşi simţind-o de parcă i-ar aparţine, sau poate nu chiar în acest fel şi cu aceste cuvinte, să spunem, mai bine, ca pe un ecou care, din vreo stranie perversiune a fenomenelor acustice, s-ar auzi cu o mai mare intensitate decât sunetul ce l-a provocat. Cu băgare de seamă, vrând şi nevrând să ştie, Iosif întreabă, Te mai doare, iar ea nu ştie ce să răspundă, ar minţi dac-ar zice nu, ar minţi dac-ar zice da, de aceea tace, dar durerea e acolo şi o simte, totuşi i se pare că doar se uită la ea, fără să poată interveni, înăuntrul pântecelor o dor durerile fiului, iar ea nu-l poate ajuta, atât de departe se află.

Îngerul spuse, Pacea fie cu tine, femeie a lui Iosif, şi pacea fie şi cu fiul tău, amândoi norocoşi pentru că vă aveţi casa în această peşteră, căci, altminteri, unul dintre voi ar fi acum sfârtecat şi mort, iar celălalt ar fi viu şi sfârtecat. Maria rosti, Am auzit ţipetele. Îngerul spuse, Da, doar le-ai auzit, dar, într-o zi, ţipetele pe care nu le-ai scos vor ţipa pentru tine, şi, înainte să sosească ziua aceea, vei auzi de mii de ori ţipând lângă tine. Maria spuse, Bărbatul meu s-a dus pe drum să vadă dacă au plecat soldaţii, n-ar fi bine să te găsească aici. Îngerul spuse, Nu-mi purta tu de grijă, voi pleca înainte să se întoarcă, am venit să-ţi spun că nu mă vei mai revedea prea curând, tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, mai lipseau aceste morţi, lipsea, înaintea lor, crima lui Iosif. Maria spuse, Crima lui Iosif, bărbatul meu n-a făcut nicio crimă, e un om bun. Îngerul spuse, Un om bun care a făcut o crimă, nu-ţi imaginezi câţi alţii înainte au făcut şi ei crime, căci crimele oamenilor buni sunt fără număr, şi, în pofida a ceea ce se crede, sunt singurii ce nu pot fi iertaţi. Maria întrebă, Ce crimă a făcut bărbatul meu. Îngerul spuse, O cunoşti, să nu vrei să fii la fel de vinovată ca şi el. Maria spuse, Jur. Îngerul spuse, Nu jura, sau atunci jură, dacă vrei, un jurământ făcut în faţa mea e ca o suflare de vânt care nu ştie încotro bate. Maria spuse, Ce-am făcut. Îngerul spuse, Cruzimea lui Irod a scos pumnalele din teacă, dar egoismul şi laşitatea voastră au fost corzile care au legat picioarele şi mâinile victimelor. Maria spuse, Ce-aş fi putut face. Îngerul, Tu, nimic, pentru că ai aflat prea târziu, dar tâmplarul ar fi putut face totul, să avertizeze satul că veneau soldaţii să omoare copiii, mai era încă timp ca părinţii să-i ia şi să fugă, puteau, de exemplu, să se ascundă în deşert, să fugă în Egipt, aşteptând să moară Irod, că nu mai e mult. Maria spuse, Nu s-a gândit. Îngerul spuse, Nu, nu s-a gândit, dar asta nu-l scuză. Maria spuse plângând, Tu, care eşti înger, iartă-l. Îngerul spuse, Nu fac parte dintre îngerii iertării. Maria repetă, Iartă-l. Îngerul spuse, Ţi-am spus că nu există iertare pentru această crimă, mai degrabă va fi iertat Irod decât bărbatul tău, mai curând va fi iertat un trădător decât un renegat. Maria spuse, Ce vom face. Îngerul spuse, Veţi trăi şi veţi suferi ca toată lumea. Maria spuse, Dar copilul meu. Îngerul spuse, Greşeala părinţilor va cădea veşnic pe capul copiilor, umbra greşelii lui Iosif întunecă deja fruntea copilului tău. Maria spuse, nefericiţii de noi. Îngerul spuse, Aşa este. Şi nu veţi avea scăpare.

Iar atunci un gând de o nemăsurată trufie, de un orgoliu plin poate de păcat, suprapunându-se peste întunecatele avertismente ale îngerului, făcu să se învârtă capul Mariei, care se întreba dacă salvarea fiului ei n-a fost cumva un gest al lui Dumnezeu, faptul că cineva scapă de cruda moarte are neapărat o semnificaţie, când, la doi paşi, alţii care au trebuit să moară, nu mai pot decât să aştepte prilejul pentru a-l întreba pe acelaşi Dumnezeu, De ce ne-ai omorât, mulţumindu-se cu răspunsul, oricare ar fi acesta. Doar o clipă ţinu delirul Mariei, îndată îşi imagină că ar putea acum să legene în braţe un prunc mort, precum mamele din Betleem la această oră, şi, spre binele spiritului său şi salvarea sufletului ei, o podidiră din nou lacrimile, curgând ca două izvoare. Încă plângea când sosi Iosif, îl auzi că vine, dar nu se mişcă, nu-i păsa dacă ar fi certat-o, Maria plângea acum împreună cu celelalte femei, toate aşezate în cerc, cu copiii în poale, aşteptând învierea.

La miezul nopţii, Iosif avu un vis. Călărea pe un drum care cobora spre un sat din care se zăreau deja primele case, era în uniformă şi avea tot armamentul la el, spadă, lance şi pumnal, soldat între soldaţi, iar comandantul îl întreba, Unde te duci, tâmplarule, la care el răspunde, mândru că-şi cunoştea atât de bine misiunea ce-i fusese încredinţată, Mă duc la Betleem să-mi omor fiul, şi, după ce pronunţă aceste cuvinte, se deşteptă cu un geamăt înfiorător, cu trupul crispat, înţepenit de teroare, Maria întrebându-l, Ce ai, ce s-a întâmplat, iar el, tremurând din cap până în picioare, nu reuşea decât să repete, Nu, nu, nu, deodată suferinţa se dezlănţui într-un plâns convulsiv, în hohote care îi sfâşiau pieptul.

E adevărat, Iosif aproape nu mai doarme. Somnul e duşmanul lui de fiecare noapte, cu el trebuie să se lupte ca pentru propria-i viaţă, şi e un război pe care întotdeauna îl pierde, chiar dacă învinge în anumite bătălii, căci vine inevitabil un moment când trupul lui epuizat se predă şi adoarme, pentru ca imediat să vadă apărând pe drum un detaşament de soldaţi, în mijlocul cărora vine călare chiar el, uneori învârtind spada deasupra capului, iar atunci când groaza începe să se încolăcească pe stavilele protectoare ale conştiinţei nefericitului, comandatul expediţiei întreabă, Tu unde mergi, tâmplarule, sărmanul nu vrea să răspundă, se opune cu puţinele forţe care i-au rămas, ale spiritului, căci trupul a cedat, dar visul e mai puternic, îi deschide cu mâini de fier gura încleştată, iar el, gemând şi pe pragul trezirii, trebuie să dea înfiorătorul răspuns, veşnic acelaşi, Mă duc la Betleem să-mi omor fiul.

Acesta este începutul, iar de aici, totul se justifică prin vină. Vina eternă trecută din generaţie în generaţie, din tată în fiu. Cea care nu iartă nimic, cea care condamnă, fără putinţă de scăpare. Pentru totdeauna.

Eminescu şi Veronica

Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit
Corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle: scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea


Ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de
Christina Zarifopol-Illias
Editura Polirom, Iaşi, 2000



Am promis acum ceva timp că o să revin asupra corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle. Tezaurul a fost, multă vreme, ascuns ochilor străini de către urmaşele doamnei Micle, care au considerat epistolele ca fiind documente de familie, mai mult chiar, constituind exclusiv o problemă personală a Veronicăi. Recunosc onest că a fost una dintre cele mai captivante lecturi pe care le-am... trăit. :) Absolut fascinantă iubirea lui Eminescu, într-un complex, divers, cuceritor şi pasionant discurs, extraordinar de actual limbajul, mai "curat" decât cel din poezii şi mult mai aproape de ceea ce folosim noi astăzi. O să adaug aici câteva observaţii despre subiect, pe care le-am găsit în critica de specialitate, precum şi câteva informaţii despre conţinutul scrisorilor, ca să vedeţi despre ce este vorba. Dar înainte de asta, aş vrea să spun doar că... mă bucur că au apărut. :) Întotdeauna am intuit povestea asta, dar nu am avut curaj să cred în ea, pentru că toate mizeriile care au ajuns până la noi au făcut-o să pară nedemnă şi urâtă.
Şi nu e :)


Relaţia dintre Eminescu şi Veronica a fost dintotdeauna unul dintre subiectele cele mai controversate ale vieţii scriitorului. Erau cunoscute anterior 48 de scrisori ale Veronicăi şi doar 18 ale poetului, lucru ce a indus ideea - unanim acceptată fără niciun fel de rezervă - că unul (de fapt, una) iubea mai mult decât celălalt, că Eminescu era permanent în defensivă, asaltat, chinuit de o femeie năbădăiosă, agresivă, pretenţioasă şi cicălitoare. Odată cu apariţii acestor noi epistole - 93 ale lui Eminescu şi încă 15 ale Veronicăi - situaţia se schimbă radical, nu doar pentru că acum ies la suprafaţă, fără putinţă de tăgadă, sentimentele scriitorului, ci şi pentru că se modifică fundamental imaginea femeii pe care a iubit-o complet şi definitiv, până la moarte. Tot ce ştim despre relaţia dintre ei este distorsionat de meschinăria epocii puritane în care au trăit şi de nedreptatea unei posterităţi care l-ar fi vrut pe Eminescu rupt de uman, desprins de patimile omeneşti, ca şi Luceafărul căruia l-am asimilat, uitând frumuseţea fiinţei vii. N-am întâlnit decât foarte puţine materiale care îi fac dreptate Veronicăi, aşa că vă recomand unul găsit din întâmplare pe net, aici.


Conţinutul scrisorilor este fascinant şi din alte puncte de vedere, căci Eminescu îi scrie Veronicăi despre absolut orice. Prin urmare, aflăm despre programul extrem de încărcat al scriitorului, despre munca titanică de la "Timpul", despre viaţa politică bucureşteană, despre activitatea Camerei, despre luptele politice, amiciţiile şi inamiciţiile de tot felul ale lui Eminescu, despre cărţi şi partituri muzicale pe care Veronica îl ruga să i le procure, despre Iacob Negruzzi, Carmen Sylva, Maiorescu şi (mai ales, mult detestatul) Caragiale, despre boala lui Eminescu, chinurile atroce prin care trecea şi tratamentele care nu aveau niciun efect, despre procesele de conştiinţă pe care şi le făcea pentru că nu poate să-i ofere o situaţie onorabilă şi s-o ferească de gura lumii, despre durerea pe care i-o provoca suferinţa ei - al cărei autor moral se considera, despre creaţii de-ale ei (Eminescu se miră la un moment dat că trimite la "Literatorul"!), despre creaţii de-ale lui (există o epistolă năucitoare despre "Luceafărul"!), despre cum îi cere opinia cu privire la poeziile lui, despre cât era de critic cu privire la textele lui şi etern nemulţumit, despre planuri de a trăi împreună, fericiţi în sfârşit, care niciodată nu s-au împlinit...


Şi atâta-atâta-atâta alint... :)

Despre ce nu se schimbă

Interbelicul reprezintă, în cultura românescă, unul dintre momentele de referinţă, una dintre perioadele de glorie ale ţărişoarei. Putem să cădem de acord asupra acestui aspect, aşa că nu pierd vremea cu detalii pro. Ceea ce-mi stârneşte mie interesul sunt oamenii şi ideile care demonstrează că timpul acela al României avea la fel de multe belele ca şi cel actual, într-o teribilă coincidenţă de mentalitate... Nu ştiu dacă mă îngrijorează sau mă linişteşte asta... dar mă gândesc: dacă aşa suntem noi mereu... treaba mea care e? ce am eu a lucra cât timp trăiesc sub soare?

Mă opresc la Camil Petrescu şi selectez câteva pasaje din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (pe care am citit-o luna aceasta cu elevii mei din clasa a XI-a). Să vedem dacă vă sună cunoscut:

"În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din Capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de palmă, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.

În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi 'gropi de lupi' erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de la Valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu 'gropi de lupi' cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-le, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui Stat-Major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun -, duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre 'valea fortificată' a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă.

[E perfect adevărat că, în timpul luptelor de mai târziu, niciunui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranşee, care parodiau în mic satele lui Potemkin, mai ales că nemţii nu s-au simţit obligaţi să vie pe şosea, ca să poată fi vânaţi cu puşca, ci au ocupat dealurile împădurite negru şi clăbuceturile cu păşuni verzi-gălbui (n.a.).]"

Sigur, e doar un exemplu (sunt foarte multe în carte), care însă mie mi se pare grăitor pentru ceea ce am putea să numim "mentalitatea românească". De asemenea, puteţi spune că este vorba de o lucrare de ficţiune; dar vă reamintesc faptul că partea acesta cu "războiul" are la bază jurnalul de campanie - autentic - al scriitorului, deci putem suspecta că trimiterile acestea la o serie de aspecte sociale sunt veritabile. Iar dacă nu sunteţi convinşi, iată câteva rânduri din cele scrise după 25 de ani de la prima apariţie, în care Camil Petrescu vorbea despre "trădarea burgheziei":

"Termenul de 'burghezie' nu e, bineînţeles, tocmai potrivit, mai aproape ar fi fost cel de "aristocraţie" cu care se exprima mânia îndurerată a lui Bălcescu, mai cuprinzător ar fi sunat cel de 'pătura suprapusă' prin care o denunţa Eminescu şi, după el, Caragiale, împreună cu o bună parte dintre scriitorii noştri, care vedeau aici, îndureraţi, drama poporului român, tot aşa cum o văzuse marele poet. Nu era poate rău nici termenul de 'oligarhie hrăpăreaţă', scris cu peniţa incandescentă de un dârz pamfletar. Totuşi, pentru că încă din preajma celui dintâi război autorul a folosit necontenit doar termenul de 'burghezie', el ar vrea să rămână la această denumire. Acum, că o fi 'aristocraţie', 'pătură suprapusă' ori 'oligarhie' se poate discuta, însă oricum ai cocoloşi cuvântul, e cam greu să nu ajungi la încheierea că burghezia, oarbă la poftele ei, şi-a pus necontenit interesele proprii înaintea intereselor poporului român.

Să zicem trădare, deci, şi să constatăm cuviincios că ea începuse cu mult, cu mult mai înainte decât vremea în care o descoperiseră ochii adolescentului [Camil Petrescu]. Se vădea această neomenie cu veacuri în urmă, aşa cum arăta în cuvinte amare istoricul [Bălcescu]: 'Încât pentru aristocraţia noastră, noi, care studiem de atâta vreme istoria patriei noastre, suntem convinşi, mai mult ca oricare, că egoismului ei, mârşăviei, ambiţiei şi laşităţii ei, ţara a fost datoare suferinţele sale.'

De acord: fără tonul patetic. Sublinierea numelor marilor oameni de cultură pe care îi menţionează scriitorul îmi aparţine, pentru a evidenţia tocmai faptul că societatea românească nu a dus niciodată (nici în paşoptism, nici în celebra epocă a clasicilor) lipsă de voci care au tunat împotriva unei situaţii sociale care pare să se manifeste repetitiv în istoria românească.

Şi pentru că am adus în discuţie răzvrătiţii, şi întrucât recent mi-am reamintit de acest artist pe care l-am admirat întotdeauna fără să-l fi văzut vreodată, adaug aici linkuri pe care le-am găsit pe Youtube cu marele Constantin Tănase. Citiţi-i scurta biografie de pe Wikipedia, şi apoi spuneţi-mi voi dacă ce zice el acolo, în cupletele lui care nu lăsau cenzura să doarmă, nu e România noastră eternă... De azi.

Mulţumim eternalglamour pentru postări :)

De ce avem încălzire globală

Acum doi ani sărbătoream pentru prima dată Earth Hour. Mi se părea o intenţie lăudabilă, aceea de a conştientiza faptul că ne putem lipsi de anumite elemente ale vieţii noastre, pentru a avea în vedere un... "greater good" (e potrivită şi sintetică expresia).

Mi se pare şi acum că Ora Pământului este un obicei pe care ar trebui să-l respectăm şi să-l transmitem mai departe. Motivele pentru care cred asta acum sunt, însă, diferite. Prin urmare, prezint aici o nouă (pentru mine) perspectivă asupra lucrurilor. Nu spun că este cea bună (putem fi manipulaţi din multe direcţii), spun doar că mie mi-a stârnit o mulţime de nesiguranţe, legate de idei pe care le credeam deja lămurite, neclintite...

Mai întâi, recomand cartea:

Michael Crichton este autorul celebrelor romane Sfera, Jurassic Park şi Hărţuire sexuală (şi al multor altora, dar pe acestea le-am văzut transformate în filme de referinţă) şi creatorul serialului ER (Spitalul de urgenţă), pe care l-am urmărit câteva sezoane bune. Frica (original State of Fear, tradusă la Polirom) este un roman de ficţiune, ale cărui note de subsol şi trimiteri ştiinţifice sunt - însă - toate adevărate. Iar ipotezele pe care le aduce în atenţia cititorului sunt de-a dreptul şocante.

Nu vreau să vă stric surpriza lecturii, dar o să selectez câteva pasaje la care merită să ne gândim...

În mod similar, în teoriile ecologice, în anii 1960 se accepta pe scară largă ideea că exista ceva numit "echilibrul naturii". Dacă lăsai în pace natura, ar fi ajuns la o stare de echilibru pe care şi-ar fi menţinut-o singură. O idee încântătoare, cu un trecut îndelungat. Grecii credeau în ea acum trei mii de ani, dar nu se bazau pe nimic. Doar că suna drăguţ. Totuşi, în 1900, niciun om de ştiinţă nu mai credea în echilibrul naturii. Ecologiştii renunţaseră la concept pentru că era pur şi simplu greşit. Fals. O fantezie. Acum vorbesc despre dezechilibru dinamic, de stări de echilibru multiple. Dar înţeleg deja că natura nu este niciodată în echilibru. N-a fost niciodată, nu va fi niciodată. Dimpotrivă, natura e întotdeauna în dezechilibru şi asta înseamnă [...] că omenirea, care fusese înainte privită ca marea vinovată pentru distrugerea ordinii naturale, nu e deloc aşa ceva. Echilibrul mediului e oricum mereu tulburat.

[Cu o singură observaţie... Dacă noi definim greşit conceptul de echilibru?]

-- Vreţi să spuneţi că această criză ecologică a luat locul Războiului Rece?

-- Aşa ne arată probele. Desigur, acum avem şi fundamentalism radical şi terorism post-unsprezece septembrie care să ne sperie, şi acestea chiar sunt motive reale de frică, dar nu asta vreau să spun. Vreau să spun că întotdeauna există o cauză a fricii. Cauza se poate schimba cu timpul, dar frica e mereu în noi. Înainte de terorism ne temeam de mediul toxic. Înainte de asta aveam ameninţarea comunistă. Ideea este că, deşi cauza specifică a fricii se poate schimba, nu trăim niciodată fără frică. Frica domină societatea, în toate aspectele ei.

[Nu ştiu despre americani, dar la români funcţionează perfect logica asta... Şi cineva o foloseşte sistematic.]

Te-ai gândit vreodată cât de uimitoare e cultura societăţii occidentale? Statele industrializate le oferă cetăţenilor siguranţă, sănătate şi confort fără precedent. Durata medie de viaţă a crescut cu cincizeci la sută în ultimul secol. Şi totuşi oamenii moderni trăiesc cu o frică abjectă. Le e frică de străini, de boli, de crime, de mediu. Le e frică de casele în care locuiesc, de mâncarea pe care o consumă, de tehnologia care-i înconjoară. Sunt cuprinşi de panică din cauza unor lucruri pe care nici măcar nu le pot vedea - microbi, substanţe chimice, aditivi, poluanţi. Sunt speriaţi, nervoşi, nemulţumiţi şi deprimaţi. Şi, mai surprinzător, sunt convinşi că mediul întregii planete este pe cale de a fi distrus în jurul lor. Remarcabil! Ca şi credinţa în vrăjitorie, e o iluzie extraordinară - o fantezie globală demnă de Evul Mediu.

Iar una dintre observaţiile finale ale autorului m-a speriat cel mai tare...

Am ajuns la concluzia că cele mai ecologiste "principii" (cum ar fi dezvoltarea ecologică sau principiul precauţiei [conform căruia e mai uşor şi mai puţin costisitor să previi poluarea decât să repari şi să redresezi echilibrul ecologic; este unul dintre argumentele forte în păstrarea statu-quo-ului în ţările lumii a treia...]) au ca efect menţinerea avantajelor economice ale Vestului şi constituie deci o formă modernă de imperialism faţă de lumea în curs de dezvoltare. E un mod elegant de a spune "Noi avem, dar nu vrem să aveţi şi voi, pentru că veţi produce prea multă poluare".

Aceeaşi concluzie - la care recunosc onest că n-am fost capabilă a mă gândi de una singură - o aduce în discuţie şi documentarul The Great Global Warming Swindle, produs de WAG TV. L-am găsit pe YouTube în întregime, însă între timp a dispărut... Dacă îl găsiţi pe undeva, lăsaţi un link şi aici. Are aproximativ o oră jumătate... şi vă poate face să vedeţi lumea altfel.

P.S. Cred că nouă, celor din ţările unde se trăieşte omeneşte, ne-ar prinde bine să stingem din când în când lumina. Şi nu vreau să sugerez în nicun fel că omul nu este capabil de distrugere! Însă moralismul şi extremismul verde n-ar trebui să aibă prioritate pe o planetă unde oamenii mor din pricina condiţiilor subumane de trai.

Update, 3 martie 2011
L-am regăsit, sper să nu dispară iar :)

Via Google Videos

Basmele lui Vladimir Colin

Când eram copilă, una dintre cărţile de care m-am minunat cel mai mult şi mai mult a fost una de basme, scrisă de Vladimir Colin... Îmi reamintesc senzaţia de nefiresc şi de ciudat, de neobişnuit şi de - cumva - exotic pe care am avut-o în urma lecturii; am lăsat-o să cadă din mână, puţin intrigată, admirându-i coperta. Am uitat apoi de ea, prinsă de tumultul vieţii mele ce are foarte puţin a face cu fanteziile.

Însă acum câtva timp am regăsit-o într-o bibliotecă străină şi mi-a apărut deodată ca un prieten vechi şi drag, iar uitatele senzaţii au reînviat... I-am recunoscut pe Bob-de -Grâu, pe Mladen, fiul ursului, pe Slava, fiica pământului, pe Iani palicarul, pe Cioplitorul din cetatea cea albă, pe Sânger vânătorul şi pe ceilalţi. Mi-am reamintit Povestea cântecului, despre Puterea dragostei, cum a fost când cu Deşteptăciunea proştilor şi cu minunăţia Cerbului de sticlă... Răscolind pe net, am găsit şi pentru voi una cu totul şi cu totul frumoasă - Povestea fericirii.

Dintre toate, însă, cea mai aproape sufletului meu a fost Fata de Fum. N-am reuşit să o găsesc aici, să v-o dăruiesc ascunsă-ntr-un link, dar dacă vă întâlniţi cu ea, poposiţi un strop de vreme şi-ntrebaţi-o, ca din partea mea:

"Ce mai faci tu, fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ, cu plete fumurii şi ochi cenuşii?"

Paradoxurile lui Creangă

Iaca despre ce m-am mai leşinat de râs aseară (că la mine învăţatul e mereu cu "dixtracţie"!) Clasicul tot clasic, dom'le!

"Tăceţi, gura vă meargă că nu-i bună pacea şi mi-e dragă gâlceava."

"Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!" sau "Na-ţi-o bună, că ţi-am frânt-o!"

"Ba Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură."

"Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare, dacă mă sculam, nu aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut treabă, o cam răream de pe-acasă." :))

"Din mâncare şi băutură las' dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne punem cu toţi nebunii."

"Nevasta lui... era cam proastă, dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră." :))

"Pân-acum ţ-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie."

"Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieţii din urmă. De n-aveţi ce mânca acolo, poftim la noi să postim cu toţii." :))

"Numai de nu i-ar muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri." =))

"Stăpânu-tău ca stăpânu-tău; ce ţ-a face el, aceasta-i deosebit de başca."

"Una-i una şi două-s mai multe."

"prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului."

Ochilă e "frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi."

"Noi râioşii din Broşteni, care făcusem atâta bucurie la casa Irinucăi." =))

Popa Buligă umbla "tămâiet şi aghezmuit gata des-dimineaţă."

"eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş" :)

Oşlobanu "cel cu ciubotele dintr-o vacă şi cu talpele dintr-o alta" =))

"Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă stai şi-l aştepţi." :)

"decât să dai de pomană la calici sâmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor marţea" =))

Popa Duhu, "cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi ia cătenel drumul spre gazdă, unde-l aşteaptă sărăcia cu masa întinsă."

Davidică "a murit sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaer de flăcău." =))

"Însă, fie vorba între noi, nu ni-era a învăţa, cum nu-i e cânelui a linge sare."

Cartea "aşa e făcută, dracu s-o ieie! cum pui mâna pe dânsa îndată-ţi vine somn". =))

Selecţia a fost făcută pornind de la o lucrare a Zoei Dumitrescu-Buşulenga (cap. Specificul naraţiunii din Ion Creangă, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963), apoi am completat de pe unde mi-au mai căzut sub ochi.

Despre traducere

Întrucât de curând am observat că pe blogul meu nu se găsesc deloc lucruri de literatură (ceea ce nu se face!), am hotărât să-mi fac mea culpa cu voce tare şi să postez cartea-de-pe-lună ca obligaţie minimală; în traducere liberă - măcar o carte pe lună, din cele care îmi cad (inevitabil) în mână, ori trebe (musai) să stau cu burta pe ele.

În episodul de astăzi, câteva "lecţii" de traducere, din volumul

Interpretare şi raţionalitate al profesorului Paul Cornea, apărut la Editura Polirom în 2006, iar capitolul se intitulează Genurile interpretării.

"În această versiune [traductio care îl înlocuieşte pe translatio începând cu Leonardo Bruni De interpretatione recta, cca. 1420] , proprie modernităţii, traducerea e înţeleasă ca deplasare simbolică; ea conştientizează pluralitatea cunoaşterii, prin aceea că o situează de ambele părţi ale frontierei lingvistice, care separă naţiunile între ele şi indivizii între ei. Declanşând un mecanism interpretativ care compară şi evaluează modul de a spune aceleaşi lucruri prin alte cuvinte, traducerea îşi propune, în fond, să integreze diferenţele în contextul cultural propriu, făcându-le inteligibile şi fecunde." (p.216)

"Traducerea nu este, în primul rând, o chestiune tehnică, ci una de mentalitate şi de angajament existenţial. În cazurile semnificative, când e vorba de opere religioase, filozofice sau literare, ea constituie, cum pe drept cuvânt a subliniat Martin Buber, o activitate creativă, o participare la o experienţă intelectuală, de care ne apropiem nu ca s-o apropriem, ci ca s-o înţelegem deplin şi să ne bucurăm de ecloziunea ei. Traducătorul veritabil este un meseriaş, un profesionist competent, dar şi un suflet sensibil, un om al dialogului şi al deschiderii. El e legat de editor printr-un contract, iar de autor prin empatie şi bună-credinţă." (p.218)

"În opinia mea, postularea intraductibilităţii este o erezie logistică, ai cărei aderenţi împărtăşesc principiul 'totul sau nimic'. Lumea noastră e însă prea complexă şi prea învălmăşită ca să poată fi guvernată de un principiu atât de radical. Recunosc din capul locului îndreptăţirea celor care afirmă că nu pot fi produse traduceri perfecte. Totuşi, neputinţa de a atinge absolutul n-a descurajat şi nici nu va descuraja vreodată efortul de a-l căuta. Realitatea ne arată că noţiunile directoare: adevăr, bine, înţelegere etc. constituie 'tipuri ideale', în sensul lui Max Weber, care ne servesc drept referinţe într-o practică silită să se învârtească doar printre simulacre, aproximaţii şi hibrizi." (p.221)

"Cazul tipic al unor dificultăţi ce par insurmontabile, punând în discuţie însăşi posibilitatea traducerii, e reprezentat de poezie. [Roman] Jakobson arăta că principala piedică o reprezintă paronomasia, altfel spus, similitudinea fonică simţită ca similitudine semantică. Totuşi, joncţiunea dintre sonoritate şi sens îmi pare o problemă mai degrabă tehnică în raport cu adevărata dificultate, aceea a deconstruirii de către poet a limbii comune pentru a-i folosi reziduurile într-o construcţie proprie, autotelică, inclasabilă, trimiţând totuşi la mari simboluri universalizabile. Drept urmare, textul se răsuceşte în sine, exprimarea devenind idiosincratică, părând un fel de jonglerie impenitentă cu cuvintele şi sintaxa. De fapt, tocmai jocul acesta în preajma enigmei unui sens incomunicabil, dar încărcat de promisiuni mirifice, unde tot timpul ceva se dezvăluie şi în acelaşi timp se ascunde, constituie miza anevoioasă a traducerii, şi nu doar în altă limbă, ci, înainte de toate, în propria limbă a poetului." (pp.221-222)

"Este totuşi probabil că o versiune interliniară desăvârşită, capabilă să transceandă în aşa măsură barierele lingvistice, încât să facă textul-sursă nu doar compatibil, ci coincident cu textul-ţintă, transferându-i celui din urmă întreaga putere de semnificare şi seducţie a celui dintâi, e sortită să rămână un dezirat utopic." (p.223)

"Încât, rămânând la cadrul discutat, voi încheia spunând că majoritatea traducerilor creditabile par a urma azi calea de mijloc: nici literalism, nici transpunere arbitrară. Fidelitatea faţă de litera şi spiritul textului [s.n.] - principiu admis de mai toată lumea - e aplicată în funcţie de natura operei: de pildă, pentru clasicii francezi ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea e utilizată o limbă cu plasticităţi moderate, fără neologisme, concentrată, de mare claritate expresivă; pentru autorii americani contemporani - o limbă vie, agresivă, colorată, cu elemente de oralitate şi forme argotice. [...] Procedura plauzibilă de a examina calitatea unei traduceri rămâne comparaţia cu originalul, întrucât criteriul 'fidelităţii' (incluzând semnificaţia şi expresia) oferă şansa unei aprecieri echilibrate." (p.225)

P.S. Dacă iau notă bună, vă spun mai târziu şi că am dat examen din astea... Şşşşşt!

P.S.S. 10 :)