Valentine with fortune cookie

P.S. De la Iv cel Naiv.
P.P.S. Mi-a luat o piatră de pe inimă... Ar fi şi cam obositor, nu? :)

Home.

before

AFTER

P.S. Love, love, love IT.

Catrenele mele

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopţi“
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

(Lucian Blaga, Catrenele fetei frumoase)

Evident.

"Cine, în acea dimineaţă ceţoasă de 16 decembrie 19.., ar fi intrat pe furiş, pe propria piele, în camera în care se desfăşoară scena cu care începe povestea noastră, ar fi rămas din cale afară de surprins găsind un tânăr cu părul vâlvoi şi faţa palidă, care se plimba nervos de colo până colo; un tânăr în care nimeni nu l-ar fi recunoscut pe doctorul Falcuccio, înainte de toate pentru că nu era doctorul Falcuccio şi, în al doilea rând, pentru că nu semăna deloc cu doctorul Falcuccio."(Achille Campanile, Se la luna mi porta fortuna - citat de Umberto Eco în Lector in fabula, p.256)

=)) =)) =))

P.S. O să mă omoare lucrarea asta, jur! Da' şi cât mă distrez!... face toţi nervii. :))

"The Secret Sits" de Robert Frost

"We dance round in a ring and suppose,
But the Secret sits in the middle and knows."

Marin Sorescu "Am legat..."

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

:)

Galateea Nichitii

... ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui, copacii - umbre de lemn ale vinelor tale, râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu ...

Cu un fel de ghilimele :)

Lucian Blaga "Vei plânge mult ori vei zâmbi?"

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi -
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Voi plânge mult. Dar voi zâmbi... Cândva.

Ion Barbu "Peisagiu retrospectiv"

I

O, desfrunzirile din urmă!
Te uită, vastele păduri
Stau veştede sub greaua turmă
De nori haotici şi obscuri.

Te uită, soli ai crustei albe
Ce-o să se-aşeze de pe-acum,
În dantelări de fine salbe,
Pe tufa umedă, pe drum.

Un cinic puf au nins scaieţii…
Şi totuşi, iată-mă venit
În faţa toamnei şi-a tristeţii
Cu gândul iarăşi ispitit,

De-avântul surd care destinde
Tot mai departe largu-i zbor
Deasupra zărilor murinde,
A sumbrei văi, a tuturor.

II

De-a lungul tristelor răzoare
Pe care vântul grămădi
Atâtea crengi rătăcitoare,
Mângâietoare vei veni?

Din glasul toamnei vei renaşte
Iubirii mele, vis fugar,
Şi însetatul va cunoaşte
Beţia vinului tău rar?

Vei fi atunci izbăvitoarea?
Deşi umbrit de-un mort trecut,
Îmi vei aduce totuşi floarea
Neprihănitului sărut?

Şi-n pacea-ntinderii, cuvântul
Pe-atâtea buze bănuit,
Dar iar intrat în noapte, sfântul
Cuvânt, va fi, va fi rostit?

III

Miraj fluid, formă fugară,
Străbate surele poteci
Şerpuitoare şi coboară
În toamna vânturilor reci.

Dorinţa mea îţi va aprinde
Ardori ce nu se pot grăi,
Şi-n ciuda umbrei ce se-ntinde
Ne vom iubi, ne vom iubi,

Până când anii vor aşterne,
În colb mărunt, argintul lor;
Până când, greu de ierni eterne,
Slăvitul prinţ al orelor

Va obosi să mai adaste
Ivirea ultimilor sloi,
Şi bolta nopţii sale vaste
Va-ncovoia şi peste noi. 

:)

Lucian Blaga "Vară de noiembrie"

Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul,
mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,
şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul,
dumbrava, cerbii, trestia şi veacul.
Cum stăm în faţa toamnei, muţi,
sporeşte-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.
Solar e tâlcul ce tu ştii oricând
atâtor lucruri să-mprumuţi.

O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veşmânt.
Că eşti cuvânt, că eşti pământ,
nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strânşi în taină,
ca vara sângelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.

Vară. De noiembrie.
:)

"Între frunza ce cade / şi ramura goală / moartea se circumscrie / c-un gest de extatică boală."

P.S. Fragmentul din titlu e din "Zi de septemvrie" a lui Blaga, pasajul muzical e "Octombrie" al lui Ceaikovski. Şi m-au dus cu gândul unul la altul :)

Nichita Stănescu "Cântec de primăvară"

E călduţ, da' nu primăvară de tot... Hai că se poate, Nichito! :))

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

Dimitrie Anghel "Reverie"

Cântai un cântec straniu din ţările de nord,
O melodie blânda şi limpede ca gheaţa;
Și eu visam pe gânduri ce dulce-ar fi fost viaţa
Să am cu tine-o casă pe-o margine de fiord.

Ca marmura curată, de sus şi până jos
Să fie albă toată, şi-n ape să se vadă,
Stătând misterioasă subt gluga de zăpadă
Cum stă pe-un vârf de stâncă un cuib de albatros.

S-o-mprejmuie tăcerea eternă de la poli,
Să pară-ncremenite de veacuri toate cele
Subt mantii somptuoase de albe catifele,
Şi noi să fim ai vieţii cei de pe urmă soli.

Să dea ocol cu spaimă corăbiile mari,
Şi-n locul lor, solemne pe calmul apei noastre,
Gheţarii să-şi pornească escadrele albastre,
Plutind fără de steaguri şi fără marinari.

Iar soarele fantastic să creasc-atunci şi el,
Nu-n zări, ci pretutindeni, ş-odată în tot locul
Să rumenească cerul, şi-n urmă roş ca focul,
Să stea deasupra noastră, rotind ca un inel.

Aşa visam, dar toate cu ultimul acord
Au reintrat în noapte, dar nu ţi-am spus nimică,
Şi-am sărutat cucernic mânuţa asta mică...
Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord.

:) Nu mor după poezia lui Dimitrie Anghel, dar asta sună bine din loc în loc...

Grigore Vieru "Nu am, moarte, cu tine nimic"

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc. 

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?! 

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. 

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Doamnei V., acolo unde merge ea. Întru frumoasă amintire.
I.

Ana Blandiana "Oul"

Ţi-aduci aminte cât de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiţi de-a pururi
Făptură singură, deplină
În care universu-ncape
Şi-şi este suficientă sieşi,
Plutind lumină în lumină?

Ţi-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fără dor de nimeni
Şi, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit şi mut -
Durerea nu se născocise,
Singurătatea era plină,
Cuvântul nu era născut.

Cine-a greşit şi până când?
Oul perfect, tăiat în două,
S-a rupt în cer şi în pământ
Însingurând deodată-o lume -
Ţi-aduci aminte cât de nouă? -
Iar lama străbătu prin mijloc,
Reinventându-ne pe rând.

Ţi-aduci aminte despărţirea
Celulelor de ele înseşi
Şi spaima sângelui voind
Să curgă într-un singur trup?
Pământul se-ntindea prin arbori
Şi cerul se-ncleşta în crengi,
Să nu se vadă, goală, rana
Pe locul căreia s-au rupt. 

Ţi-aduci aminte ce risipă
De sentimente şi de vorbe,
De animale şi de plante
Curgând spre-acelaşi ţărm pierdut
Şi aşteptând sfârşitul lumii
Din care, poate, se va naşte
Un ou perfect plutind pe ape
În liniştea dintru-nceput.

Emily Dickinson "A word is dead"

A word is dead
When it is said,
Some say.

I say it just
Begins to live
That day.

:)

Lucian Blaga "Zi de septemvrie"

Vino să vezi! În târzia bogata căldură
închis între ziduri cine-ar mai sta?
Precum a mai fost, până-n cealaltă zare
încă o dată tărâmul să crească ar vrea.
Şi-n unghi săgetat
pământu-şi trimite cocorii
spre cercul cel mare.

Lumina ce largă e!
Albastrul ce crud!
Unei noi creşteri, văratice-n toamnă, se pare
c-am fi hărăziţi şi aleşi.
Şi-o clipă ce ne e-ngăduit
bănuitului Sud
să-i trimitem un gând fără greş.

Între frunza ce cade
şi ramura goală
moartea se circumscrie
c-un gest de extatică boală.
Un joc îngânând cu lemnoasele membre
sună târziul, nebunul, caldul Septembre.

--------------------------------------------------

... între frunza ce cade şi ramura goală - moartea...
:)

P.S. Am tăcut iar mult. Am poze şi poveşti din urmă, aşa că revin.

Marin Sorescu "Jucării"

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.


Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.


Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.


O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.


P.S. Eu pot. Cred că nu sunt chiar aşa mare... :D

Giovanni Papini "Martorii patimilor"

imagine găsită aici

     Mă asculţi, Iuda? O să ai puterea să aduci la îndeplinire ceea ce îţi spun? Eşti gata să primeşti grozava ta sarcină? Gândeşte-te: dând pe Christos pe mâna judecătorilor, nu te răzbuni numai pe tine însuţi şi crima pe care a făcut-o împotriva ta, ci scapi pe toţi oamenii de un duşman crunt. A venit sub înfăţişarea mielului în vreme ce nu e decât un monstru crud şi prigonitor. Dacă iei seama bine, toată învăţătura lui stă în a cere omului lucruri peste putinţă. Oamenii trebuie să facă tocmai ceea ce nu le e dat lor să facă, iar, de nu, sunt sortiţi focului. Pune omenirea la cea mai neomenească încercare: ori să-şi lepede propria fire ori să ardă în focul cel veşnic. După spusele lui nu e alt drum de scăpare. El cere numai ceea ce este mai adânc împotriva firii voastre, adică ceea ce omul nu va şti şi nu va putea face niciodată. Voi iubiţi pe tatăl şi pe mama voastră, fraţii şi surorile, soţia şi fiii, şi El cere să-ţi părăseşti fiinţele cele mai dragi inimii tale şi, ca şi cum n-ar fi de-ajuns, să ajungi chiar să le urăşti. Vrea să răspunzi răului cu bine şi în chipul acesta îndeamnă pe asupritori să te batjocorească, pe hoţi să te jefuiască şi pe furioşi să te ucidă. Te obligă să ierţi pe duşmani, ba chiar să-i iubeşti şi astfel descurajează şi pedepseşte pe toţi cei care te iubesc, pentru că vor fi mai puţin răsplătiţi decât cei care te urăsc. Te îndeamnă să nu porţi grija zilei de mâine şi astfel te împinge la neştiinţă, la foame şi la ruină, pentru că ştiinţa nu e cu putinţă fără prevederea viitorului şi viaţa neamurilor şi a domniilor e întemeiată pe prevedere. Nu iubeşte decât pe săraci şi vrea ca şi bogaţii să ajungă săraci, dar când toţi vor fi săraci cine va mai da de lucru muncitorului, cine va mai milui pe înfometat, cine va mai hrăni pe bolnavi, cine va mai plăti dările care slujesc la ţinerea rânduielii, la siguranţa ţărilor şi popoarelor? Cercetează copiii şi spune că spre a fi mântuiţi trebuie să fiţi asemenea copiilor; dar cum va putea omul în puterea vârstei şi cu chibzuială, omul înzestrat la minte şi hrănit de ştiinţă, să se întoarcă la oarba prostie a copilăriei? Prin urmare, vor trebui oamenii să prefere slăbiciunea copilăriei puterii bărbăteşti, neştiinţa copilăriei înţelepciunii patriarhilor? O societate de copii n-ar putea să dăinuiască şi să trăiască nici măcar o săptămână. Împărăţia, făgăduită de El nu e, după cum vezi, a cerurilor, ci împărăţia imposibilului. El pretinde omului ceea ce ar prăpădi viaţa şi convieţuirea omenească, porunceşte ceea ce pentru om însemnează zădărnicie şi ucidere de sine. Şi cu toate că cere fapte şi lucruri dincolo de puterile omeneşti, El nu are nicio milă pentru cei ce nu izbutesc să îndeplinească ceea ce niciun fiu al lui Adam nu poate îndeplini. Ţi-aduci aminte pedeapsa făgăduită fecioarelor leneşe, oaspeţilor îndărătnici? Îngheţul, întunericul sau focul. Acest învăţător al iubirii nu face decât să ameninţe cu întunecimile din afară şi cu focul veşnic pe cei care nu ascultă poruncile sale — acele porunci pe care niciun om chiar dacă ar voi n-ar putea vreodată să le urmeze.       

     Cum ai numi tu pe cel care cere lucruri cu neputinţă şi făgăduieşte chinuri înspăimântătoare celui care nu face ceea ce nu poate să facă? Duşmanul oamenilor, prigonitorul şi schingiuitorul oamenilor. De ce nu te grăbeşti să scapi pe fraţii tăi de acest primejdios vrăjmaş? Câţiva orbi amăgiţi de vorbele lui mieroase îl numesc Mântuitor; dar vei fi tu, Iuda, dacă îl smulgi din lume, adevăratul liberator şi mântuitor al oamenilor. Du-te, frate, şi fă chiar acum ceea ce ţi-am spus să faci, ceea ce iubirea ta de oameni şi ura ta împotriva Lui te îndemna să faci. Trădează pe Cel care te-a trădat, trimite la moarte pe Cel care ar voi să vă osândească pe toţi la o viaţă mai rea decât moartea! Fii tare, Iuda, eu voi fi cu tine până la capăt! 

(Satana în Ispitirea lui Iuda)

Mi-am amintit de cartea asta acum câteva zile. Am răscolit după ea prin bibliotecă şi am găsit ediţia subţire şi obscură (apărută la o Editură ZZ...) pe care am procurat-o în grabă prin 2004, după o discuţie extrem de interesantă de la un curs... A fost o revelaţie atunci şi o redescoperire fascinantă acum... Astăzi am dat de ea online aici. Să vă fie. De Vineri.

Lucian Blaga "Focuri de primăvară"

Îngânând prin văi tăria 
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.


Prinşi de duhul înverzirii
prin grădini ne-nsufleţim.
Pe măsura-naltă-a firii 
gândul ni-l dezmărginim.


Ce-am uitat, aprindem iară. 
Sub veşminte ne ghicim. 
Căutăm în primăvară 
un tărâm ce-l bănuim.


Căutăm pământul unde 
mitic să ne-alcătuim, 
ochi ca oameni să deschidem, 
dar ca pomii să-nflorim.


:)

P.S. Acum două nopţi am visat că mă bătea un bărbat. Nu-l cunosc, nu l-am văzut în viaţa mea, dar în vis îmi era soţ şi considera că are dreptul ăsta. Eram prăbuşită într-un colţ de vis şi plângeam. Am căutat şi, bineînţeles, explicaţiile se bat cap în cap. Aşa că le-am ales pe cele care mi-au convenit :)) Cică plânsul în vis înseamnă bucurie, bogăţie, şi e de bine cu bătaia: "după boală vine sănătate" :))

Apoi am avut o zi plină, cu motoarele turate la maximum, care s-a încheiat foarte târziu, cu o prăbuşire în sine şi într-un somn fără vise. N-am mai deschis televizor, n-am mai citit presa, n-am aflat de schimbarea orei... Azi-dimineaţă era să fac atac de cord când mi-am dat seama că MI-AU FURAT O ORĂ!!! :)) Nu ştiu cine, dar sper să le stea-n gât... Însă, în timp ce mă înghesuiam să fac toate, să ies pe uşă şi să ajung unde eram aşteptată, m-a lovit: ieri mi-a fost groaznic de cald de cald! Groaznic! De cald. Deci... a venit vremea pândei de copac înflorit! :)) Nimic altceva nu mai contează!

Poate doar Blaga :)