Astăzi, Google a avut o „Coloană a infinitului” în plus:
Și mi-am adus aminte cum, în ianuarie 2013, ajungeam la Albertina din Viena și furam poza asta, cu „Pasărea” lui Brâncuși - fotografierea era interzisă, îmi cer public scuze, dar am fost atât de mândră!... :)
Acum ceva vreme găseam filmări rare cu Brâncuși...
... și câteva secunde prinse dintr-o întâlnire a Domniei Sale cu Enescu:
Frumoasă țară, trăiești prin cei care te-au iubit dincolo de tine, dincolo de ei, dincolo de timp... La mulți ani, Românie! :)
După cum ştiţi, n-am ratat niciun cirque(dusoleil) venit în România - dacă nu ştiţi, aveţi aici Saltimbanco şi Alegria. La fel ca şi celelalte, Quidam a fost excelent! Trebuie să recunosc fascinaţia mea pentru acrobaţiile impecabile şi pentru felul în care artiştii aceştia reuşesc să demonstreze, reprezentaţie după reprezentaţie, că, într-adevăr, corpul omenesc este o maşină desăvârşită. Tot aşa, mi se pare impresionant felul în care au reuşit să transforme circul într-o artă, deopotrivă solicitantă, dar şi profitabilă.
Aveţi în link-uri câteva informaţii suplimentare despre spectacolul Quidam, un documentar din culisele show-ului de la Lisabona şi pagina de Facebook dedicată. Mi s-a părut su-per-fain numărul cu German Wheel, am râs (NU vă puteţi închipui cât am putut să râd!) la improvizaţia clovnului cu "actori" aleşi dintre spectatori şi m-a încântat felul în care şi-au luat "la revedere" de la public, spunându-şi fiecare numele, ori muzica live. Au mai fost şi altele, dar cel mai mult mi-a plăcut Duo La Vision. În contextul stabilit în Quidam, mi s-a părut că se referă la felul în care ar trebuie să arate relaţia dintre cei doi părinţi ai micuţei Zoe. Sau, până la urmă, dintre oricare doi oameni care se iubesc. Filmarea e din alt loc, dar e păcat să n-o vedeţi... :)
Concertul lui Armin van Buuren a fost ca o gură de aer proaspăt! Nu mai fusesem la dans de la White Sensation - cred - şi era cu necesitate! Distracţia a fost totală, muzica excelentă, dansul nestăvilit! (later edit: M-au durut picioarele o săptămână!) Era, pentru noi, al nu-mai-ştiu-câtelea concert al lui Armin (n-am ratat decât unul de când vine p-aci), dar a fost - în mod indiscutabil - cel mai reuşit! Organizarea, însă... ca de obicei. (Înţeleg din mai jos postatul Road Movie, că trebuie să fim recunoscători că n-au fugit cu banii, cum s-a întâmplat în alte părţi...) Şi, desigur, poze.
Varianta oficială. Neil Armstrong punea piciorul pe Lună pentru prima dată, pe 20 iulie 1969. Apollo 11 devenea unul dintre cele mai răsunătoare succese ale misiunilor spaţiale.
Şi, pentru că nu neglijăm (nicioadată :D) vreo teorie a conspiraţiei, reversul medaliei arată aşa:
P.S. Umberto Eco avea undeva un pasaj care-mi pare foarte logic referitor la povestea asta...
El discuta, de fapt, despre raportul Adevăr-Încredere în lumea reală şi în cea ficţională, susţinând că pornim de la o premisă greşită: "Noi credem că în lumea reală trebuie să conteze principiul de Adevăr (Truth), în timp ce în lumile narative trebuie să conteze principiul de Încredere (Trust). Şi totuşi, şi în lumea reală principiul de Încredere e tot atât de important cât şi [sic!] principiul de Adevăr." Astfel, suntem absolut siguri de Adevărul faptului că Scarlett s-a căsătorit cu Rhett, dar în lumea reală suntem nevoiţi să cântărim cu atenţie Încrederea pe care o acordăm surselor noastre, pentru a decide ce e adevărat şi ce nu.
Deci: "În termeni epistemologici, nu putem fi siguri că americanii au fost pe Lună (...). Să încercăm şi noi să fim sceptici şi puţin paranoici: se poate să se fi întâmplat ca un grup de conspiratori (oameni ai Pentagonului sau ai canalelor de televiziune) să fi organizat o Mare Falsificare. Noi, cu alte cuvinte toţi cei care am urmărit lucrul acesta la TV, am acordat încredere imaginilor care ne vorbeau despre un om pe Lună. Există totuşi un motiv pentru care putem să credem că americanii s-au dus pe Lună: e faptul că ruşii nu au protestat şi n-au denunţat impostura. Ei aveau posibilitatea să controleze, să dovedească că e vorba de o păcăleală, şi aveau toate motivele să o facă, imediat ce ar fi putut. Nu au făcut-o, iar acesta e un bun motiv ca să mă încred în ei. Deci americanii au fost pe Lună. Dar vedeţi cum hotărârea că ceva e adevărat sau fals în lumea reală presupune multe decizii, destul de dificile, în ce priveşte gradul de încredere pe care eu îl conced comunităţii [...]."
Moment în care mi-am amintit de un documentar din seria "Lucruri pe care eu n-o să le pricep niciodată de-adevăratelea", dar mă intrigă şi mă fac curioasă ca o mâţă :)) - "Quantum Leap".
Cel mai tare mi-a plăcut secvenţa cu labirintul... m-am gândit atunci la cât de repede am găsi soluţiile cele mai bune la toate problemele... la cât am fi de eficienţi şi câştigători... Oare cât de blazaţi şi inerţi am deveni?
E un paradox pe-aici pe undeva, dar nu-l pot aşeza în gând limpede: deci fizica quantică spune că totul în univers e o sumă infinită de posibilităţi, dar putem construi aparate ca să le eliminăm rapid pe cele care nu-s bune, pentru a ajunge la soluţii/certitudini?
După ce m-am întors din Creta, m-am "îndopat" cu documentare despre ipoteza conform căreia celebra cetate a atlanţilor s-ar fi putut afla în acea parte de lume. Atlantida e o curiozitate mai veche a mea şi de mult voiam să văd Santorini, care este asociată acesteia (după unii cercetători). Am reuşit vara asta :) şi da, locul e fascinant!
Prin urmare, dacă vă interesează subiectul, iată câteva poveşti. Nu m-am putut opri la una singură, pentru că fiecare dintre documentarele astea are ceva diferit de celelalte, aşa că puteţi alege, după preferinţe. Primul e o producţie History Channel, narată pe un ton puţin cam prea... încins pentru gustul meu. Dar mi s-a părut cel mai sintetic şi cu cele mai puţine divagaţii. În plus, am recunoscut cu emoţie locurile - exact acelea! - pe care le văzusem în călătoria mea... E suficient să comparaţi imaginile din film cu cele din pozele de la final.
Dacă însă vreţi mai multe detalii, mai multe documente şi mai multă căldură în glasul care vă povesteşte, puteţi încerca producţia BBC pe acelaşi subiect. Bettany Hughes subliniază detalii absolut fascinante ale poveştii şi adaugă o emoţie uriaşă întregii construcţii narative. În plus, urmăreşte cu insistenţă textul lui Platon, surprinzând pe de o parte rostul alegoriei marelui filosof, iar pe de alta felul în care evenimentele istorice din această parte de lume (şi nu alta) ar fi putut fi rădăcina unui astfel de mit - o demonstraţie convingătoare.
O prezentare mai amplă a problemei, care aduce în discuţie toate ipotezele vehiculate până astăzi, puteţi vedea într-un documentar din 2000 care se numeşte The Search for Atlantis. Filmul insistă mai puţin pe "dovezile" numeroaselor "găsiri" ale Atlantidei, punând accent mai curând pe felul în care mitul a aprins imaginaţia oamenilor, de la leghele sub mări ale lui Verne şi până la omul arian al nazismului. Povestea superbă a insulei Santorini începe pe la 1:11:00, iar apoi sunt prezentate şi obiecţiile.
La final, iată şi o producţie BBC (2011) pentru cei care agreează variantele mixte, o transpunere pseudo-artistică, cu informaţii de documentar. Nu m-a încântat prea tare povestea în sine, dar vocea naratorului este absolut excepţională - Tom Conti. Iar undeva pe la minutul 43:00 începe o teribilă, halucinantă prezentare a fenomenului geologic în sine şi a felului în care fiinţele vii de pe insulele Santorini şi Creta trebuie să-l fi trăit, pas cu pas, până la sfârşit. Impresionant!
Da, ştiu că ipotezele localizării Atlantidei sunt numeroase, dar, deocamdată, aceasta este Atlantida sufletului meu :)
