Stoluri

Interior.

Exterior

Autumn Leaves

M-am gândit că poate vreţi să ştiţi ce mai fac zilele astea :)

P.S. Când mi-am făcut lucrarea de licenţă învăţam "cu fetele" şi plângeam după o dragoste pierdută. Când mi-am terminat disertaţia de masterat stăteam în cămin şi am lucrat pe nerăsuflate, într-o viteză groaznică... Nu-mi amintesc ce muzică ascultam...

Doctoratul nu ştiu dacă-l termin înainte să mă sfârşească el pe mine... dar mi l-a dat pe Miles Davis :)

Frunze, foi...

Evident.

"Cine, în acea dimineaţă ceţoasă de 16 decembrie 19.., ar fi intrat pe furiş, pe propria piele, în camera în care se desfăşoară scena cu care începe povestea noastră, ar fi rămas din cale afară de surprins găsind un tânăr cu părul vâlvoi şi faţa palidă, care se plimba nervos de colo până colo; un tânăr în care nimeni nu l-ar fi recunoscut pe doctorul Falcuccio, înainte de toate pentru că nu era doctorul Falcuccio şi, în al doilea rând, pentru că nu semăna deloc cu doctorul Falcuccio."(Achille Campanile, Se la luna mi porta fortuna - citat de Umberto Eco în Lector in fabula, p.256)

=)) =)) =))

P.S. O să mă omoare lucrarea asta, jur! Da' şi cât mă distrez!... face toţi nervii. :))

Jurnal de doc. Ziua 109-110-111-112-113-114-115

Azi am participat la o conferinţă extrem de relaxa(n)tă şi de agreabilă. V-am spus deja că am început să le prind gustul :)) Aştept acum să văd ce condiţii de publicare trebuie îndeplinite. Am revăzut cunoştinţe vechi, am făcut cunoştinţe noi şi chiar m-am încadrat în programul meu de-claun-care-ţine-toate-mingile-în-aer. Nu mai spun că am făcut rost de încă o invitaţie :)) Vă ţin la curent.

P.S. Pot să vreau vacanţă? Pot? POt? POT???
P.P.S. Sau ar trebui să-mi fie suficient că - de exemplu - am bilet la concertul lui Carreras şi mai sunt doar câteva ore până atunci? :))

Jurnal de doc. Ziua 102-103-104-105-106-107-108

Am rezolvat cu situaţia ciudată de la "conferinţa pierdută". Am negociat o examinare în vederea publicării celor două articole trimise. Poate merge măcar unu. Tot e ceva, bun şi ăla.

Între timp, m-am mai înscris la o conferinţă. Cre'că le-am prins gustul, dar aş zice că asta e ultima. Culmea e că problema asta cu publicarea articolelor şi cu participările la conferinţe s-a rezolvat cel mai uşor.

Nu m-aş fi gândit la asta... În fine. Până la urmă eu tot cu lucrarea mă duelez. La momentul ăsta, îi sunt ca o mama vitregă, iar ea e ca un copil terorist şi prost-crescut :))

Jurnal de doc. Ziua 97-98-99-100-101

Din ciclul "O conferinţă pierdută". Renunţasem să mai aştept răspuns de la organizatorii unei conferinţe la care trimisesem ceva material... Ca să aflu astăzi, de la un coleg, că eram [am fost!] trecută în program şi aveam [aş fi avut!] de făcut o susţinere publică... Nu mi-au confirmat niciodată acceptarea lucrării... n-am primit niciun e-mail, niciun avertisment, niciun program... n-am plătit nicio taxă de participare...

Mă dau în vânt după organizatori.

Jurnal de doc. Ziua 88-89-90-91-92-93-94-95-96

N-are legătură cu lucrarea mea, dar m-am lovit de asta, că tot studiez epoca. Doamnelor şi domnilor, Titu Maiorescu :))

     Rămâne acum la tactul limbistic al poetului de a simţi care metaforă se poate întrebuinţa cu succes şi care a încetat de a mai fi comparaţiune sensibilă şi prin urmare trebuieşte pentru un timp sau cu totul depărtată, sau cel puţin modificată în poezie. În această privinţă nouă ne pare că în poeziile române de astăzi sunt mai ales trei imagini aşa de uzate şi abuzate, încât poeţii cei tineri ar face bine să se ferească de ele; acestea sunt florile, stelele şi filomelele.
     Toate amantele poeţilor noştri sunt ca o floricică sau ca o steluţă sau ca amândouă în acelaşi timp (lucru mai greu de închipuit), toţi prinţii, toate aniversarele, toate "zilele mărite" sunt ca o stea mare, şi toate impresiile poetice se deşteaptă când cântă filomela. Astăzi însă am cetit atâtea flori şi floricele, stele, steluţe, stelişoare şi filomele în versurile române, încât acum primim aceste cuvinte numai ca nişte semne uscate, obişnuite în vorbire, prin urmare fără niciun rezultat poetic.  

("Poezia română. Cercetare critică")

Jurnal de doc. Ziua 73-74-75-76-77-78-79-80-81-82-83-84-85-86-87

Am luat la bani mărunţi partea teoretică. Din păcate, am o impresie din ce în ce mai clară referitoare la faptul că partea practică e cea care interesează... Aşa că nu mă bat cu cărămida-n piept, că e degeaba.

Astăzi am primit confirmarea publicării unuia dintre articolele de la o conferinţă de anul trecut... Cam în ritmul ăsta şi în termenii ăştia se discută... prin urmare...  În fine, e bine că mai am o publicare certă.

Vreau să vină vara şi să se termine examenele :)

Jurnal de doc. Ziua 60-61-62-63-64-65-66-67-68-69-70-71-72

"Este, într-adevăr, întotdeauna riscant să recunoşti că metafora sau simbolul poetic, realitatea sonoră sau forma plastică constituie [sic!] elemente de cunoaştere a realităţii mai profunde decât instrumentele elaborate de logică. Cunoaşterea lumii îşi are în ştiinţă calea ei autorizată şi orice aspiraţie a artistului la vizionarism, chiar dacă este productivă sub raport poetic, are întotdeauna în ea ceva echivoc. Mai mult decât o cunoaştere a lumii, arta produce complemente ale lumii, forme autonome care se adaugă celor existente, manifestând legi proprii şi o viaţă personală. Totuşi, orice formă artistică poate foarte bine să fie considerată, dacă nu un substitut al cunoaşterii ştiinţifice, cel puţin ca o metaforă epistemologică: adică, în fiecare secol, modul în care se structurează formele artei reflectă în forma comparaţiei, a metaforei, a rezolvării conceptului în imagine - modul în care ştiinţa sau, oricum, cultura epocii concep realitatea." (Umberto Eco, Opera deschisă)

A venit vacanţa. Am câteva zile libere... Nu sunt mulţumită de felul în care merge treaba, dar am o încredere ciudată că totul se va rezolva... Eu şi iluziile mele :)
Între timp, am avut probleme cu sursa, aşa că am fost computerless vreo două zile, motiv pentru care am ratat înscrierea la o conferinţă... Sper să ajungă ce am până acum. Ori să mai apară ocazii.

Jurnal de doc. Ziua 49-50-51-52-53-54-55-56-57-58-59

Bun. Am mai terminat (mă rog, una dintre lucrări mai trebuie gâdilată... dar azi era deadline-ul pentru înscriere, aşa că le-am înscris) două materiale (părţi ale tezei) pentru o conferinţa din mai. Deci una bucată conferinţă, cu posibilitatea de a susţine două materiale, adică o ocazie ce nu era de ratat. Vom vedea ce aprobări primesc.

În plus, a mai apărut o ocazie de publicare, la o conferinţă de la Galaţi, la sfârşitul lui mai. Am ceva dubii legate de rezultat, şi cred că am deja suficient material susţinut şi publicat, dar... mai am suficient timp să rezolv şi asta, dacă mă adun de prin asteniile care mă scot din sănătate. Slavă cerului că sunt în concediu!!!

Lucrarea merge minunat, dar stagnează cu desăvârşire :)) Glumesc. O scot la capăt, chiar să ştiu că ăsta e ultimul lucru pe care îl fac! Prea mi-a mâncat ficaţii! Ceea ce vă doresc şi vouă, că doar n-oi ţine - egoistic - doar pentru mine aşa trebuşoară!

Jurnal de doc. Ziua 41-42-43-44-45-46-47-48

Citim, citim şi iar citim, când nu muncim, muncim şi iar muncim. Bine, recunosc - ne mai şi gândim, gândim şi iar gândim :)) Dar pe asta trebuia să v-o spun:

     Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gâturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.
     Dar mai ales a existat o baladă numită „Mioriţa", care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: "Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef”.
     Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă. Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi - l-am văzut eu cu ochii mei - care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis... Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu de la ţâţă, cu lapte...
     Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea - li s-a spus simplu: Caragiale...

Pentru cine nu şi-a dat seama, textul este unul parodic, în oglindă, plecând de la celebrul Trebuiau să poarte un nume al lui Sorescu. Este semnat de Cristian Popescu şi l-am găsit în Eminescu. Negocierea unei imagini de Iulian Costache.

Să dăm canonului ce-i al canonului, zic. Ăştia suntem, iar "coafura" Caragiale rezistă :)

Jurnal de doc. Ziua 33-34-35-36-37-38-39-40

Da, recunosc: de când am aflat că termenul de predare e septembrie, am mai slăbit un pic ritmul. Citesc şi lucrez, dar fără să fac eforturi peste măsură. Poate şi pentru că sunt p-r-a-f din cauza asteniei! Abia mă ridic singură de jos :)) VREAU VARĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!

Dar lucrez. Astăzi era ultima zi pentru expedierea articolului ce ar trebui să apară în volumul colectiv, şi tocmai am rezolvat şi cu asta. L-am citit şi răscitit... şi parcă tot am emoţii să nu-mi fi scăpat ceva, vreo greşeală de doi bani... Dar nu mai puteam amâna. Deci... iacta alea est!

Mai am un proiect, însă cam incert. S-ar putea să muncesc degeaba, adică fără să obţin publicarea. Motiv pentru care o să mă concentrez pe lucrare, şi o să încerc să folosesc vreun capitol al ei. Dacă nu iese cum intenţionez, măcar să fie un efort direcţionat spre varianta finală a tezei.

Jurnal de doc. Ziua 31-32

V-am zis ce-am făcut ieri (ziua 31). În plus - asta am uitat să vă spun - am aflat că termenul de predare a lucrării şi depunere a dosarului este 30 SEPTEMBRIE!!! Şi există şi posibilitatea să prelungesc termenul ăsta, dacă doresc!

Io zic că termin doctoratul ăsta, totuşi :D :D :D

Azi, la mine pe birou, în calendarul cu citate: "Nu te grăbi, nu-ţi face griji. Eşti aici doar pentru o scurtă vizită. Aşa că opreşte-te şi bucură-te de parfumul florilor." (Walter C. Hagen)

:)

P.S. Nu cred că se referă, totuşi, la opritul din redactarea lucrării... :)) Deci... câteva zile până la următorul deadline.

Gîgă la conferinţă

Buuuuuuuuun. Se trezeşte Gîgă dis-de-dimineaţă, tot numa' gânduri şi emoţii, pentru că se ducea la conferinţă. Unde trebuia să susţină neşte lucruri, neşte chestii, care nu prea îi ieşiseră şi... S-ar fi vrut pe altă planetă. Una mai aproape de Soare, eventual, că prea e zăpadă şi frig aici. Încropise, totuşi, un material, ideea era bună, da' n-ar fi stricat să fie cine s-o şi spună mai bine decât el - mama lui de doctorat, că de şcoală ne arde nouă acuma, Gîgă! mai ales că nu ne mai aduce niciun beneficiu...

Înghite în sec la două-trei secunde, se învârte prin casă doar-doar l-o suna cineva să-i spună că nu mai e necesar, că lumea se poate lipsi de prostiile lui şi să stea liniştit pe cuptor, că - oricum - fiecare participant la conferinţă ştie că lui îi e rău şi nu trebuie să facă pe viteazul. Aş, telefonul o fi defect! Îl verifică, are ton, e în reţea, se aude bine, dar nu ce vrea el să audă. Gîgă e praf de nervi, ar vrea să fie şobolan, sau măcar vreo gaură de şarpe... mama lui de doctorat, cui i-o mai trebui!

Gîgă decide instant (ca supa) că mai face unul, imediat după ce îl termină pe ăsta, deci trebuie să-şi găsească o temă, urgent, orice... numai să nu se gândească la conferinţa spre care pleacă acum. Drumul cu metroul e un coşmar, toată lumea din oraş e sub pământ şi încearcă cu sprijinul Forţei negre să-l împiedice pe Gîgă să ajungă... unde trebuie să ajungă, nici el nu mai ştie unde, acu' se sufocă, acu' se hiperventilează, ar rămâne în metrou să se ducă la altă staţie, pe alt drum, în altă parte, mama lui de doctorat...

La Decathlon, de exemplu: pare un moment bun să-şi ia cizme de echitaţie. Se răzgândeşte - de vreo sută de ori, rămâne lipit de bara de metrou, parcă şi un dans la bară i se pare mai la-ndemână acum, dar Gîgă se repliază, se adună singur de jos, strânge din pumni şi scutură nărăvaş din cap. Se trezeşte, nu ştie cum, în sala de conferinţe, îşi anunţă prezenţa, salută rigid câţiva cunoscuţi şi îşi concentrează toată atenţia asupra vorbitorilor. Mama lui de doctorat...

Gîgă ascultă neclintit, se mai relaxează, oamenii au subiecte frumoase, au emoţii, se vede, dar pot citi de pe foi, nimeni nu sare să-i mănânce, totul pare foarte calm, relaxat, civilizat chiar, ideile se plimbă prin aer suave, mişcătoare, cuceritoare, interesante, cuvintele îl captivează, le aude cum sună armonios şi surâzător, unele după altele, elegant, în engleză, în franceză... Cum? În engleză, în franceză? În engleză, în franceză. El pricepe ce se zice, râde la glume, face conexiuni... dar brusc înţelege: nu se vorbeşte româneşte! Deloc!

Gîgă nu e prost, într-adevăr nu stă prea bine la conversaţie, da' ştie să citească şi în franceză, şi în engleză, şi în italiană chiar. Numa' să aibă după ce citi!!! Şi-ar da o mână pentru un Flaubert, un Shakespeare sau un Dante, însă materialul lui e în româneşte, iar de tradus pe loc şi de improvizat e IMPOSIBIL!!! Gîgă mai speră într-o minune, cheamă pronia cerească, face-n cap mătănii şi harachiri, nu mai ştie nicio boabă din nicio limbă a pământului, îi paralizează şi creierul şi sinapsa, şi gâtul şi osul frunţii... şi îi vine rândul!

........................................................................................................................

Gîgă se scuză pentru improvizaţie şi anunţă că prezentarea va fi scurtă şi ineficientă (verifică în minte mailul de confirmare, zicea clar "limbile conferinţei vor fi româna, franceza, engleza, italiana"), se concentrează, îmbălmăjeşte vreo cinci-zece minute, molfăie vorbele, le amestecă, le poceşte, le ia de la capăt. Culmea e că lumea înţelege, dar lui i se pare aşa un dezastru de infern, încât uită unde rămâne, se blochează, se uită milog la moderator, care zâmbeşte şi spune suav "It's OK" dar citeşte - probabil - în ochii lui Gîgă apocalipsa...

I se permite să completeze informaţia în româneşte, cu scuzele de rigoare pentru cele două persoane din sală  care nu ştiu limba oii de Gîgă, după care acesta se retrage cu coada între picioare. Iar următoarea vorbitoare precizează de la început că materialul pe care l-a pregătit este redactat în româneşte şi aşa îl va citi. Gîgă e enervat la culme - putea să facă şi el la fel! Dar discuţiile de la sfârşitul sesiunii aduc o surpriză: lumea îl bagă în seamă, subliniază că e foarte interesantă ideea lui şi îi adresează întrebări.

P.S. Lecţiile lui Gîgă:
     1. NU fugiţi niciodată de examene şi de verificări cu public! Eu n-am ratat nicio oportunitate de felul ăsta, însă la conferinţe n-am fost, deşi materiale am mai trimis. O să vă povestesc într-o zi, poate, de ce...
     2. NU mergeţi la conferinţă fără un material clar, concis, la obiect şi într-o limbă de circulaţie internaţională - INDIFERENT ce se precizează în prezentarea conferinţei.
     3. NU acceptaţi în ruptul capului să susţineţi materialul în altă limbă decât cea în care este redactat, decât dacă stăpâniţi foarte bine limba în care improvizaţi; nu e vina voastră că organizatorii nu au asigurat interpreţi, deşi nu toţi participanţii vorbesc aceeaşi limbă.

Dacă-i mai vine vreo idee lui Gîgă, vă transmit. Până atunci, a-tuta-lior, monşer!

Jurnal de doc. Ziua 26-27-28-29-30

Lucrurile merg aşa şi-aşa. Adică s-ar putea mai bine.

Am rezolvat cu o conferinţă la Galaţi; încă n-am certitudinea publicării (adică până nu văd, nu cred), dar măcar am terminat cu ea. Mâine urmează o conferinţă de TL la Bucureşti, unde am un spaţiu de prezentare. Am un pic  emoţii, pentru că sunt precisă :)) că or să mă facă praf :))

Vă ţin la curent. Voi ţineţi pumnii!

Jurnal de doc. Ziua 23-24-25

Zilele-astea am avut capul un pic în altă traistă.

Dar merge înainte cititul, iar articolele mai au nevoie de ceva aranjamente. Vine, vine 29. Şi martie vreau să mă prindă scăpată de redactare. Chiar la început o să fie un colocviu. Sau chiar două.

Jurnal de doc. Ziua 21-22

Tot asta fac. Articolele, zic. La sfârşitul lunii e termenul de predare, aşa că...

Ieri şi azi am fost foarte ocupată cu altele, mai pământeşti :) Şi mai vin încă...
În plus - recunosc - am tras cu ochiul la filmele de Oscar :D Bine, mă cam laud, că n-am reuşit decât performanţa de "juma dă film per seară", înainte de culcare :)) Când termin, vi le spun.

Jurnal de doc. Ziua 20

Lucru. Pregătesc încă două materiale: pentru o conferinţă de TL şi pentru o publicare într-un volum colectiv. Poate chiar trei... Oricum, sunt secvenţe din lucrare, deci - cu folos.

Azi adorm devreme! Dimineţile au devenit un coşmar...

Later edit: Retrag. Tocmai am găsit The Artist. Dorm mâine noapte :D

Jurnal de doc. Ziua 16-17-18-19

N-am mai avut timp să scriu aici. De tot, de data asta :D

Au tot fost zile cu multe drumuri, cu program încărcat, iar seara - teatru (şi vineri, şi sâmbătă). Voi scrie şi despre asta. În toată vremea asta, a stat la mine Mika - o să vă pove şi despre ea, aşa că a fost... pe bază de musafiri :))

Dar am citit. De fapt, m-am apucat să recitesc un volum - cu autograf :) - al lui Matei Călinescu, pe care îl găsesc foarte-foarte-foarte bun: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii.

    Ajunşi în acest punct, ne confruntăm cu o serie de probleme teoretice mai generale. Care este, exact, statutul distincţiei dintre citire şi recitire? Există un lucru pe care să-l numim o primă lectură pură a unei opere literare? Când suntem îndreptăţiţi să vorbim de o relectură? Pot fi separate cu o precizie oarecare operaţiile mentale angrenate în lectură şi în relectură? Sau desemnează cei doi termeni concepte esenţiale vagi, iar deosebirea dintre ei este fluidă? Şi dacă este aşa, pot fi ei folosiţi ca "tipuri ideale", nu de dragul unei simple discuţii abstracte, ci cu scopuri analitice formulabile? [...]
     Ceea ce trebuie să se înţeleagă clar este că citirea şi recitirea merg deseori mână în mână. Astfel, în anumite împrejurări, prima lectură a unei opere poate fi, de fapt, o lectură dublă, adică poate adopta, în paralel cu logica prospectivă a citirii, şi logica retrospectivă a recitirii. O asemenea lectură dublă constă, natural, în mişcarea temporală a minţii cititorului (atenţie, memorare, anticipare ipotetică, curiozitate, angajare emoţională) de-a lungul axei orizontale, sintagmatice, a operei; dar ea constă totodată şi în încercarea de "a construi" (observaţi metafora spaţială a şantierului) textul pe care cititorul îl parcurge, de a-l percepe ca pe o "construcţie" cu anumite proprietăţi structurale clar definibile. [...]
     Dar să exemplificăm: cineva s-a putut ataşa personal de un anumit autor şi atunci îi va citi cea mai recentă carte cu toată atenţia dublă caracteristică lecturii duble. Cum cea mai recentă carte a unui autor este întotdeauna şi o rescriere a celor precedente, cititorul informat se va găsi în situaţia de a citi şi reciti în acelaşi timp, în situaţia, adică, de a (re)citi. Profesional (să ne gândim la cazul criticului literar sau al studentului la Litere), putem fi angajaţi într-o anumită arie de investigaţie şi astfel vom citi noile opere apărute în respectiva arie cu atenţia structurală ascuţită caracteritică (re)citirii. 

V-aţi întrebat vreodată ce fel de Lector sunteţi? Cum citiţi? Şi ce fel citiţi când recitiţi?

P.S. Mâine mă întorc la "programul impus" :))

       

Jurnal de doc. Ziua 15

Am trimis articolul refăcut.

...

Fără legătură, am citit aşa:

Se tot repetă cu diferite prilejuri - şi uneori chiar de către persoane avizate - o anumită definiţie a criticii. Critica - ni se spune - este conştiinţa unei literaturi. De cele mai multe ori afirmaţia aceasta n-are un caracter laudativ şi nici măcar unul compensator, ci se constituie ca bază a unui proces de intenţie, ca premisă a unui reproş. Regimul de luciditate al criticii e recunoscut şi subliniat anume pentru a agrava sentimentul ei de răspundere, pentru a fi făcută răspunzătoare nu numai de propria-i evoluţie, dar şi de aceea a unei întregi literaturi. 

(Mircea Martin)