Despre Ea, în anul 2009

Tocmai a început ultima zi a anului - countdown-ul meu de pe pagina de iGoogle arată că am intrat în ziua 0(zero). Să vedem ce-am mai aflat despre mine în anul care tocmai se încheie. Aleatoriu, aşa cum au apărut în mintea mea:

1. E jale mare cu testele de personalitate! Încerc şi eu, ca tot omul, să mă "cunoaşte-te pe tine însuţi!" şi tot îmi dă cu virgulă. Ori nu mă ştiu eu, ori ele sunt prost făcute, ori mă chinui să le trişez! Să luăm câteva exemple... În Global 5 Type a zis că sunt RCOEN (şi nu, nu e o înjurătură) din care înţeleg cel puţin că mi-am cam greşit meseria, ceea ce e fals; m-au nimerit cu super-mega organizatorismul. Am încercat şi Jung; a zis o dată că sunt INTJ (care spune aşa, sau aşa), iar altă dată că sunt ISFJ (adică aşa, aşa, aşa sau aşa). Concluzia pe care am tras-o eu este că punctele mele constante sunt Introversion şi Judgement, dar oscilez între iNtuition şi Sensing, între Thinking şi Feeling (sau le folosesc deopotrivă). La un test de personalitate cu personaje din Lord of the Rings mi-a ieşit cumva (nu mă întrebaţi cum, că n-aş mai şti să-l reiau) că sunt un cumul de vreo 4 personaje diferite - şi Frodo, şi Gandalf, şi Aragorn, şi Legolas (cum se vede... nu prea-s fată!). Prin urmare, care vă pricepeţi, poate mă descâlciţi şi pe mine şi mă lămuriţi cum sunt :)). Până atunci, încerc să fiu cel mai bun om dintre toate posibilităţile care se poate, ca să parafrazez un celebru filozof bulgar :)

2. Am aflat când voi muri. Dacă vă interesează, faceţi o încercare aici, la The Death Clock. Pentru mine a ieşit 7 decembrie 2054, ceea ce înseamnă puţin după ce voi fi împlinit 79 de ani. Vom vedea, vă ţin la curent.

Ceea ce mi se pare interesant, este faptul că 7 decembrie are pentru mine semnificaţii deosebite: de ziua asta leg momentul în care, în 2001, am devenit prima dată proprietara unei case, iar 4 ani mai târziu se făceau actele pentru prima mea maşină :)

Ceea ce înseamnă că o să mă sting la ceas aniversar, deci ziua e ok. Nu prea-mi place anul, mi se pare un pic cam mult, pentru că n-aş vrea să mă chinuie bătrâneţea astfel încât să ajung să-mi blestem zilele.

3. Anul acesta de ziua mea am fost foarte bună cu mine şi am avut foarte mult noroc. Mi-am dăruit un spectacol pe care voiam de mult să-l văd ("Străini în noapte" cu Emilia Popescu şi Florin Piersic). Am dat, din greşeală, cu exact câteva zile înainte de aniversare, peste o reclamă online care promova piesa, la care am găsit, absolut miraculos, şi bilete... vânzătoarea m-a felicitat cu ochi mari şi uimiţi, pentru că primise nişte retururi cu câteva minute înainte să mă opresc eu la standul ei. Ceea ce înseamnă că am noroc. Ceea ce ştiu dintotdeauna şi sunt recunoscătoare :)

4. Tot acum am descoperit că se poate viaţă şi după Răspândac :)

Mi-a părut tare rău după ce s-a închis, dar a fost o decizie înţeleaptă; cum spun americanii, "better quit while you're ahead"! Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, aveţi în blogul vechi toate articolele mele, iar dacă îl răsfoiţi pe acesta nou, le găsiţi în tagul verba. Colaborarea mea cu soţii Velea (pe care îi iubesc) a continuat fără cusur.

5. Sunt recunoscătoare tututor celor care mă apreciază, care îmi citesc articolele şi blogul. Le mulţumesc pentru fidelitate şi pentru comentariile apreciative. Un an bun vă doresc, cu împliniri şi fericiri!

6. Vă aştept cu drag pe Twitter, unde am cont deja de câteva luni; dacă vă logaţi, daţi un semn. Ţin legătura cu lumea, aflu ce se întâmplă în Moldova şi dezaprob internauţii care încă mai văd steaua în frunte a conducătorului iubit. Care s-a stins, dar raza ei abia acu' luci vederii... lor. Când ne-om prinde, ne-om desprinde.

7. Referitor la fotografii, anul acesta mi-a adus o publicare în Schmap Guide, cu o fotografie făcută anul trecut în Veneţia. Amintirile mele... vizuale (să spun) din Italia sunt pe Flickr!, iar cele mai recente sunt pe contul de Picasa, deschis cu onor anul acesta. Găsiţi linkuri pentru amândouă jos de tot, pe pagina de blog.

8. M-am ţinut de promisiune - la sfârşitul lui 2007 mi-am dăruit lumea :) - şi am ieşit din ţară şi în 2009. Am văzut Istanbul şi Corfu, locuri superbe de care m-am îndrăgostit şi despre a căror magie pot să depun mărturie. Cu notele de călătorie stau însă rău... sunt în lucru şi poate doar o promisiune fermă pentru 2010 să mă determine să le duc la bun sfârşit. Nu fac însă promisiunea, pentru că nu ştiu dacă o voi putea respecta; a fost un an foarte greu, în care energia mea a fost cu prioritate îndreptată spre aspectele financiare şi pragmatice, iar cel care vine se prefigurează asemănător. Însă dacă le postez, veţi fi primii care află :)

9. Şi nu voi ca să mă laud, nici nu voi să mă-spăimânt, anul acesta am descoperit că pot fi, simultan, doctorandă şi înscrisă la gradul I... Aşa a ieşit, dintr-o eroare de calcul, şi n-am mai avut încotro. Atâta că de-abia acum începe greul... Nu insist asupra subiectului. Când aflu dacă ies vie din povestea asta, raportez!

10. Închei cu un lucru frumos pe care tocmai l-a descoperit (că veni vorba de Twitter, pe pagina lui @manafu). Este vorba despre New Year's Resolution Generator al Moninei Velarde. Daţi click-uri, zâmbiţi şi contribuiţi.

Fie ca anul 2010 să fie mai bun ca 2009, şi mai rău ca 2011!

O mie de ani pace!

Dreptul la judecată dreaptă

Cred că Ceauşeştii au murit din cauza a ceea ce, în sfârşit, reuşiseră să ne înveţe: drepturile omului nu se respectă. Niciodată. Cu nicio excepţie. 

Ştefan Hruşcă - "Cerul şi pământul"

O colindă extraordinară :) în cea mai bună interpretare pe care am găsit-o.

(Fără glumă... mi se pare cumplit de grea melodia, şi dacă veţi căuta şi alte interpretări, vă veţi lămuri de ce Hruşcă e Chuck Norris!)

Despre dragoste şi alte glume

Zilele trecute am vizionat încă un film, ceea ce mi-a permis să completez o altă serie de trei - aşa cum mi-am făcut un obicei - pe care o aduc acum în faţa Domniilor Voastre, după cum urmează.

Începând din octombrie 2009, urmărim pe marile ecrane Idilă cu dădaca mea (The Rebound), rom-com destul de reuşit, care le-ar putea stârni interesul iubitorilor genului. Filmul este, într-adevăr, o demonstraţie agreabilă care aduce în discuţie, într-un mod relaxat şi relaxant, două probleme importante (cel puţin din punctul meu de vedere, ca spectator). Una dintre ele se referă la ce este de făcut atunci când persoana pe care o iubeşti pare una nepotrivită pentru tine. Rezolvarea este uneori extrem de simplă, pentru că viaţa îţi oferă întotdeauna scuze pentru a pune punct lucrurilor prea dificile. Iar din momentul în care deciziile – cele care-ţi aparţin – par să-ţi fie definitive, o putere mai mare decât tine preia controlul şi îţi poartă paşii spre un loc în care lucrurile sunt – într-o zi – mai puţin complicate şi mai simplu de înţeles. Şi aceasta este cea de-a doua idee despre care vorbeam: câteodată, singura modalitate de a găsi lucrul pe care-l cauţi este îndepărtarea de el. Esenţa căutării este călătoria, iar pentru cei norocoşi, aceasta este un cerc complet, închis, frumos.

Mi se întâmplă, uneori, să mă îndoiesc de faptul că vârsta mea emoţională are nivelul pe care ar trebui să-l aibă, lucru ce mă umple, fără voie, de spaime şi de insecurităţi. Însă după ce am vizionat Saga Amurg: Luna nouă mi-a venit inima la loc: există un acord perfect între fiinţa mea în vârstă de 34 de ani şi esenţa mea matură şi selectivă, care nu a putut (şi mă ridic foarte rar de pe scaunul de cinematograf înainte de final) să vadă până la sfârşit această peliculă. Seria “Amurg” are o destinaţie clară în ceea ce priveşte publicul: adolescenţii şi tinerii. Ideile pe care le prelucrează sunt acelea specifice unei anumite vârste a fiinţei noastre, aceea când trăieşte în fantezie, caută pericolul şi îl savurează, crede în miracole şi în iubiri interzise, dar şi în atotputernicia lor. Lucruri ce nu-mi sunt deloc (dar absolut deloc) străine, însă perspectiva mea asupra lor nu coincide cu cea din film. Pasiunea pentru personaje din zona pe care adulţii o numesc “dark”, pentru creaturi fantastice, dar şi gustul pericolului sunt pe deplin satisfăcute aici, iar incompatibilităţile şi interdicţiile sunt rezolvate prin dispariţia oricărei urme de obedienţă. Nu e nicio îndoială că destinul îi favorizează pe cei curajoşi, iar iubirea învinge totul. Chiar şi barierele dintre forme diferite de existenţă: iubirile între oameni şi vârcolaci, sau între oameni şi vampiri sunt sarea şi piperul imaginaţiei adolescenţilor din zilele noastre.

Şi închei cu - de departe - favoritul meu în această serie, Old Dogs, una dintre cele mai reuşite comedii pe care le-am văzut în ultima vreme, cu o distribuţie de excepţie. O să trec elegant pentru miza tipic americană a filmului şi peste finalul previzibil al unei comedii romantice; e ca la oamenii pe care îi iubiţi – dacă luaţi defectele lor ca fiind imposibil de eliminat, vă puteţi bucura din plin de ei. În acelaşi fel, Disney mizează totul pe farmecul actorilor, pe acţiunea alertă şi pe dialogul spumos, iar rezultatul este o peliculă pentru „audienţă generală” pe care o recomand călduros, dacă vreţi să vă bine dispuneţi şi să vă încărcaţi bateriile. Dacă asociaţi sărbătorile de sfârşit de an cu romantismul vesel, aveţi de-a face cu un festin, iar dacă aveţi păreri bune despre Robin William şi John Travolta, prestaţia lor n-o să vă dezamăgească. Pe mine m-a surprins asocierea celor doi (nu-mi dau seama dacă i-am mai văzut împreună), dar trebuie să recunosc faptul că efectul este unul excelent. Ne-am tăvălit de râs în sală – eu şi câteva zeci de oameni, şi am hohotit aproape tot timpul filmului, în aşa fel încât la final aveam încremenit pe faţă un râs asemănător cu efectul secundar al pastilelor din film. Cei care-l vor viziona, vor înţelege.

Bradul Ei (2 în 1: ecologic şi de criză)

De când se ştie Ea, în casele în care a locuit, a existat un brad de Crăciun. Din cel natural, fără excepţie. Ea e dintre aceia pentru care mirosul de brad în casă în preajma sărbătorilor era vital. Până acum.

Întrucât de anul acesta este locuitor al frumosului Hopenhagen, a hotărât să închidă (pentru prima dată) în viaţa ei, frumoasa tradiţie a pomului de brad - e vorba despre cel natural şi tăiat, desigur. Căci nu se vede renunţând cu totul şi cu totul la o sărbătoare care îi luminează sufletul. :)

Prima dată s-a gândit să rezolve problema cu ajutorul Copacului de hârtie, dar costurile pe care le implica operaţiunea depăşesc bugetul pe care anul acesta şi-l poate permite. Pentru cei care nu ştiu încă, bugetarii au dus-o foarte greu la sfârşitul acesta de an, iar previziunile pentru următorul sunt şi mai sumbre: se pare că vor sta acasă câte 10 zile în fiecare lună... Sigur, zvonuri. Problema e că până acum s-au cam adeverit, aşa că Ea nu mai are vreme să asculte gogoşile marelui conducător ori ale şi-mai-marelui prim-ministru (felicitări celor suficient de naivi ca să-i fi crezut). Deci, foarte simplu, Ea s-a apucat de făcut economii :)

Şi după ce a rezolvat cu toate cheltuielile, cu toate ratele şi asigurările, a venit rândul bradului. Pentru care bugetul a fost zero, dar veselia se apropie de [+infinit], ca-ntotdeauna. Trebuia găsită o soluţie, în acelaşi timp ecologică şi de criză; în plus creativitatea e la mare cinste, pentru că plictiseala aceluiaşi brad artificial în fiecare an este complet inacceptabilă. Şi vedeţi în fotografie ce-a ieşit!

Pentru lămuriri, iată procesul tehnologic: se ia una bucată suport înalt de flori, se înveleşte cu eşarfe verzi (frumoase, turceşti), de care se agaţă (cu mare atenţie) beculeţe colorate, globuri, moşi, îngeraşi, clopoţei etc. Se garniseşte totul cu beteală, se adaugă arome de scorţişoară şi vin fiert (marca AirWick), miros de brad veritabil de la o cununiţă adevărată, şi noroc de la o crenguţă de vâsc ce nu trebuie să lipsească din casă. Se ţine totul montat cu grijă până la Bobotează!

Sărbători fericite!

Cleopatra Stratan - "A venit, a venit iarna"

Nu's deloc fan al Cleopatrei Stratan, dar colindiţa asta îmi place grozav, şi n-am prea găsit-o în alte interpretări.

:)

Bugatti Veyron vs Euro Fighter Typhoon

Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată. S-a întâmplat prin 2007, dar uitasem... până am văzut aseară un rerun.

Găsiţi aici povestea. Ah, şi numele eroului este Jim Walls.

:)

Angels We Have Heard On High

Una dintre favoritele mele (când vine vorba despre melodii de Crăciun în engleză).




Sau, dacă preferaţi, varianta corală.

Paula Seling - Corindăm, corindăm iarna

Minunat :)

Feliz Navidad!

:)

"Mă văd nevoită" (ca să parafrazez un contemporan celebru) să încep cu un zâmbet postul de astăzi. Pentru simplul motiv că mai sunt 7 zile până la Crăciun. Încep seria muzichiilor de sezon, cu o melodie care mă bântuie în ultima vreme.

Mulţumiri MagicFM care a devenit încă de pe 1 Decembrie radioul lui Moş Crăciun, devenind unicul post pe care îl audiez în maşineta care se blochează des în trafic. Să mai uităm de rele :)

Banc post-electoral (via email)

Băsescu, Antonescu şi Geoană naufragiază pe o insulă pustie. Ajunşi pe plajă, Crin se erijează în conducător al grupului şi le propune să o ia fiecare în altă direcţie, să-şi crească şansele de a găsi resurse pentru supravieţuire.
Zis şi făcut, se despart. Crin merge ce merge prin pădure, caută, ciuleşte urechile, dar degeaba! Nici urmă de ceva comestibil... Într-un final, ajunge într-un luminiş în care Băsescu tocmai îşi făcea un grătar! Fericit, se duce la el şi îl îmbrăţişează!
- Bravo, Băsescule! Măi Traiane, eu întotdeauna te-am admirat. Ştii să te descurci în orice situaţie, se vede că ai fost marinar... ce mai, eşti tare! Auzi, între noi fie vorba, mie Geoană ăsta nu mi-a plăcut niciodată!
La care Băsescu răspunde sec:
- Nu-ţi place, nu mănânci!

Exit poll

Se poate concepe gândul că dacă nu existau exit poll-urile n-am fi ştiut niciodată adevărul?

Democracy

A good democracy needs Woodward and Bernstein.

Culmea votului românesc

Să votezi un preşedinte care ascultă telefoane azi, de frica unui partid care asculta telefoane acum 20 de ani.

Paritate

Războaiele electorale strânse demonstrează că nici unii, nici alţii nu controlează totul în ţara asta. Deocamdată.

Cavalerism

Bine, dle Băsescu, mai aşteptăm până mâine, să vedem cum aţi câştigat. :) Cavalerismul ne obligă, iar dvs. sunteţi un model.

Presidency

I can hardly find a more inappropriate moment to say “May the best man win!” :))

Candidatură

Astă-noapte am visat că eram contracandidata Elenei Băsescu la preşedinţia României.

Aflu mâine cum s-a terminat visul.

:)

Mâine votez încă o schimbare

Am tot citit în zilele astea de campanie multe feluri de articole legate de susţinerea dlui Băsescu. Nu sunt de acord cu ele :) , dar n-am nimic împotriva lor; fiecare cum îl taie capul. Mi se pare doar interesant să analizez şi alte puncte de vedere. Cele ce-mi repugnă în toată povestea asta "electorală" sunt tocmai mizeriile pe care oamenii, de altfel de bună credinţă, şi le aruncă în faţă unul altuia, de parcă merită vreun "catindat" ori celălalt să mă iau eu de piept cu orişicine de pe lumea asta. Să fim serioşi!... Din tot ce-am citit însă, două lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia şi m-au făcut să mă gândesc.

Unul dintre ele e despre cum ar trebui, ca oameni omeneşti ce suntem, să dovedim compasiune şi cavalerism faţă de un semen al nostru, amărât, pe care îl lovesc toţi duşmanii din toate părţile, despre cum toată cumsecădenia din noi ar trebui să iasă la suprafaţă şi să sărim cu mic cu mare în apărarea celui prăbuşit la pământ...

Aici n-am multe de adăugat: fiecare cu puseurile lui de creştinism, după suflet. Eu însă mă disociez, în acest caz, de orice morală - creştină sau de alt soi. Şi nu pentru că m-ar fi drogat vehemenţa hienelor care-l atacă pe Domnia-Sa (sic!). Ci pentru că, deşi nu sunt o cinică din fire, doar două concluzii s-au decantat în urma considerării ideilor acestora binevoitoare. Prima este minunat exprimată în dictonul latinesc Sic transit gloria mundi! Cea de-a doua, infinit mai dură, a venit sub forma replicii din filmul lui Caranfil: "Vă e milă? V-am luat banii!" :)) Culmea este că atunci când am văzut filmul m-a şocat brutalitatea ei şi nu am putut s-o accept ca fiind esenţialmente credibilă. Dar azi mi se pare că se potriveşte... Se poate să mă înşel.

Un alt curent de opinie merge pe poveştile despre cum am dus-o mult mai bine în timpul lui Băsescu şi cam cu câte (intended!) televizoare, electrocasnice şi maşini cu roţi a sporit averea familiei.

Păi şi eu am realizat o groază de lucruri în perioada asta! Că doar n-am fost moartă! Nici eu şi nici ai mei. Iar datorită muncii noastre cinstite avem toţi maşini şi proprietăţi imobiliare (eu am chiar două). Am crescut în 5 ani, mi-am schimbat mentalitatea, am muncit ca un câine. Chiar trebuie să-i mulţumesc partidului pentru asta? Nu. Pentru asta îmi aleg "prezidentele" o dată la câţiva ani! Asigurarea unui trai decent pentru mine nu este un merit al său, ci o datorie.

Şi peste toate, depinde la cine te raportezi, până la urmă. Sunt oameni care în aceeaşi perioadă de timp au ajuns în pragul dezastrului, şi pentru care prăpădul este - prin comparaţie - cu atât mai mare, cu cât o duc eu mai bine. Nu cred că cei care s-au descurcat mai bine financiar au dreptul să decidă numele preşedintelui după numărul de maşini din propria curte. Paradoxal, ştiu. :)

Bunăstarea unei ţări se decide - cel puţin din punctul meu de vedere - în funcţie de starea drumurilor (Bucureştiul e un coşmar!) şi numărul autostrăzilor (derâderea de pasaj de la Băneasa şi cei 42 de km "di la" Turda la Gilău s-or potrivi cu victoria socialismului, mai curând). De curăţenia din oraşe - nu c-aş avea pretenţia să-mi ridice preşedintele gunoiul, că nu-i intră-n atribuţii, dar (mă scuzaţi) "peştele de la cap se-mpute" zice-o vorbă mai bătrână ca vremea. De situaţia spitalelor (!!!) şi a învăţământului (!!!). Şi - fără discuţie - de nivelul de corupţie şi eficacitatea sistemului Justiţiei, ori a sistemului de asistenţă socială (care sunt într-o teribilă degringoladă). Şi nu în ultimul rând - de fapt în primul rând, dacă stau să mă gândesc - bunăstarea unei naţii se decide după încrederea pe care omul de rând o are în sistemul conform căruia este guvernat. Poate or fi alţii mai documentaţi, mai citiţi şi mai informaţi ca mine, dar eu nu văd niciun plus la nici măcar una din astea.

Cineva vorbea zilele trecute de IQ politic - cel care ar trebui, desigur, să-mi determine mie gestul şi convingerea de a-l vota pe reprezentantul PD-L la preşedinţie. Nu mai am IQ de rezervă. L-am terminat după două runde (în 2004 şi în 2007) când am crezut că agresivitatea şi grobianismul dlui Băsescu vor face ordine în ţara asta. Şi nu l-am votat ca să-l apăr de ţânţari. Trebuia să-şi facă treaba. Poate nu a fost vina lui, poate nu a putut ori nu a fost lăsat. Nu ştiu ce-ar fi trebuit să facă. Nu mă priveşte şi nu e treaba mea să-i găsesc soluţii. Scuze - cu atât mai puţin.

Şi că veni vorba de scuze, ce să-i mai găsesc şi eu? :)) Că face treabă destul de bună şi singur! M-a omorât cu scuzele de tot felul. Poate că ar trebui să fim mai puţin darnici cu acceptarea scuzelor din partea oamenilor politici. Există ceea ce se numeşte răspundere. Şi toate recunoaşterile de culpe şi regretele din lumea asta nu au nimic de-a face cu asumarea acesteia. Ar trebui să ne taxăm oamenii politici pentru greşeli. Poate aşa vor mai elimina din ele.

Ştiţi ce? Luna asta am luat cu câteva milioane bune mai puţin decât de obicei; salariul meu a scăzut pentru prima oară de când sunt angajată. Statul şi-a permis să mă trimită acasă câteva zile şi să-mi oprească din salariu. Foarte bine - e criză. Nu-mi pare rău de asta. M-am organizat din timp şi mă voi descurca, aşa cum fac întotdeauna. De un singur lucru îmi pare rău: că nu trăiesc într-un stat în care să am încredere că cei care mă conduc vor face ce trebuie cu banii ăştia şi nu îşi bat joc de munca mea. N-o am. Şi pentru asta consider că am dreptul să-mi trag la răspundere preşedintele. De tot cavalerismul şi de toată loialitatea de care sunt capabilă, şeful statului s-a bucurat, deja, în primul său mandat. Acum 5 ani şi timp de 5 ani.

Poate nu va fi mai bine cum aleg eu. De fapt sunt absolut sigură că va fi foarte greu de-acum înainte indiferent ce va ieşi din urnă. Dar pe dl Băsescu l-am văzut la lucru. Şi sincer, nu cred că am motive să-l mai votez încă o dată. Pentru simplul fapt că azi, în anul de graţie 2009, eu încă nu am încredere în statul în care trăiesc.

Ţara

Îmi iubesc ţara, în ciuda comuniştilor. Ei au crezut că mă pot obliga la asta.

România mea :)

Azi e ziua Ţării mele. Şi am realizat că a trecut... toată viaţa mea... de când n-am avut curajul să spun gândul ăsta cu voce tare. Iar de vreo 20 de ani, am citit şi am auzit lucruri oribile despre ea, căci mulţi o hulesc şi o înjură, o judecă şi o condamnă... aş putea să vă dau exemple, dar azi n-am chef şi voinţă de mizerii. Azi e ziua Ei.

Iar când am hotărât să scriu despre asta m-am trezit într-un vid al vorbelor, incapabile să se înlănţuie şi să scoată la suprafaţă sentimente care există acolo, bine ascunse, temătoare de lumina zilei şi oripilate încă de sforăitoarele urări care s-au auzit an de an înainte de '89, când patriotismul era doar paradă. Apoi, dimpotrivă, patriotismul a devenit ruşine, ca şi cum să-ţi iubeşti ţara şi s-o vorbeşti de bine n-ar fi cool, n-ar fi tredy, iar omul care îşi iubeşte ţara ar fi un idiot incapabil să realizeze şi să înţeleagă valorile noilor timpuri.

Citesc stupide posturi pe diverse bloguri scrise de oameni care se consideră deştepţi - şi poate sunt, nu's eu autoritatea care să le conteste nivelul de performanţă... pline de ură şi de invective şi de frustrări tâmpite, reale sau de ochii lumii, lume care trebuie să rămână mută de încântare şi să cadă pe spate cu admiraţia lui "iote, mă, ce tare-i ăsta!"... Atâta suntem de iuţi la a preţui înjurătura...

Ceea ce mă umple însă de uimire este iluzoriul bătăliei cu un Principiu! Ţara e un Principiu. E o Valoare absolută. Nu e un om pe care să-l pui la pământ, să-l scuipi şi să-l umpli cu noroi. Nu-ţi va răspunde niciodată înapoi şi, mai mult decât atât, este ce faci tu din Ea! Este alcătuită din toţi cei care fac parte din Ea, care fură, care distrug şi care corup, dar e alcătuită - mai mult, mai important şi mai ales - din mine! Crede cineva că e zadarnic s-o iubeşti? De ce? Care dintre noi a iubit numai oameni care merită a fi iubiţi? De ce este pământul pe care te-ai născut mai prejos decât femeile care nu-ţi răspund la sentimente sau bărbaţii pe care îi vrei, deşi te calcă în picioare? Sau poate tocmai din sentimente lezate şi frustrări vin înjurăturile?

În fine, nu mi-am propus aici să rezolv marea dilemă a iubirii sau ne-iubirii de ţară. Vreau doar să-i spun "La mulţi ani!" Pentru că din punctul meu de vedere, pueril şi uncool, merită :)

Găsiţi AICI ce-a ieşit.

Şi începând de azi, blogul meu deschide un nou tag. I-am spus "gând", iar criteriul fundamental al compoziţiei este concizia. Primul sună aşa:

Îmi iubesc ţara. Împotriva celor care o detestă.

P.S. Just... no comment! :)

Transfăgărăşanul - "grand finale" :)

Vot 2009

Foarte mult timp din viaţa mea de om matur am refuzat, în mod conştient, argumentat şi încăpăţânat (pare un nonsens, dar n-aveţi idee de câte sunt capabilă), să votez. Ştiam povestea cu luptătorii pentru drepturile omului, ale femeii (sic!) şi ale animalelor, dar consideram că dacă nu am vreme să mă informez şi să iau o decizie corectă, mai bine nu mă bag. Şi niciodată n-aveam: nici vreme, nici informaţie, nici decizie fermă.

În plus (ăsta încă mai e, în ochii mei, un argument valid) omul este liber şi să-şi exercite dreptul de a nu-şi exercita dreptul; la vot, sau la orice altceva. Atâta timp cât se numeşte "drept", iară nu obligaţie de a vota (nu punem la socoteli "spiritele" civice, "datoriile" faţă de neam şi partid, manipulările demagogice şi apelul la "ru-şi-ni-că!"), fiecare dintre noi e liber să se spele pe cap - sau pe orice altă parte a corpului doreşte - cu acesta. Pentru că omul îşi înţelege dreptul ca pe o obligaţie atunci când simte - nu neapărat că primeşte ceva înapoi, dar că are vreun rost, cumva, pe undeva, măcar în forul lui interior, gestul în sine; dacă lipseşte rostul, unde e valoarea gestului? Şi ştim foarte bine cu ce cărţi jucăm aici. Cunoaştem cu toţii societatea în care trăim, şi oameni deştepti care refuză să voteze, pentru că, din punctul lor de vedere, votul, fără convingeri, nu face nici cât o ceapă degerată... Şi nu pot să-i condamn pe cei care nu votează. Onest. Pe lângă toate astea, cred cu o nezdruncinată convingere că fiecare dintre noi rezolvă dilema aceasta doar cu sine însuşi, în momentul în care este pregătit să o rezolve. Cel puţin pentru mine aşa a fost.

La începutul vieţii mele de votant, nimic nu mă putea determina să umblu pe al urne; nici exemplul alor mei (care se îmbrăcau frumos şi se duceau la braţ de fiecare dată când se alegea câte ceva), nici îndemnurile prietenilor (care se mai şi înfuriau pe încăpăţânarea mea neclintită), nici jignirile celor care nici amici nu-mi erau - dar ţineau neapărat să mă corijeze în vreun fel). Nu vedeam rostul, nu credeam în gest, nu-i simţeam valoarea. Dar când am crezut că ceva trebuie schimbat, am votat: pe Emil Constantinescu în finale prin '96, ori pe Băsescu în 2004... După cum se observă, am mână bună, unde votez eu iese; desigur, dezastrul ulterior este imposibil de înlăturat de vreo putere omenească =)). Ca să vă faceţi o idee, în 2007, la referendumul pentru suspendarea lui Băsescu, scriam aşa. Şi încă de atunci se cristalizase în mintea mea o altă perspectivă asupra lucrurilor. Îmi făcusem timp să mă informez, citisem, căutasem, pricepusem că sunt în joc mizerii care n-au nicio legătură cu mine şi cu votul meu. Şi eram groaznic de enervată pe treaba asta! - Întotdeauna mă ambalez din lucruri :) - Dar între timp am mai înţeles ceva: nu foloseşte la nimic să te superi pe Ideea de vot şi pe candidaţi. Pentru că fiecare face cât îl duce capul, iar Preşedinţii, cei adevăraţi, apar foarte rar, poate câte unul la fiecare generaţie... ceilalţi, toţi, sunt bucăţi de humă ca oricare. Noi avem însă dreptul să sperăm, să votăm, să blamăm, să schimbăm şi să sperăm iar. În această ordine. Dezamăgirile nu-şi au locul atâta vreme cât te împiedică să vezi asta.

Eu sunt naivă şi idealistă. Am un optimism aproape imbatabil, trăiesc cu încredere în ziua de mâine, le acord oamenilor prezumţia de nevinovăţie şi consider că fiecare merită a doua şansă. Că singura soluţie pentru lumea asta e ca fiecare să facă treaba la care se pricepe cel mai bine şi că mai-binele zilei de mâine stă în puterea copiilor noştri, pe care trebuie să-i învăţăm să decidă şi să fie fericiţi.. Şi da, am sperat în schimbarea spre bine de fiecare dată când a fost nevoie de speranţa asta. Şi nu-mi pare rău, pentru simplul motiv că nu are rost să-ţi pară rău pentru ce s-a dus şi nu se mai întoarce. Acum a venit vremea pentru încă ceva nou. Nu aştept garanţii, că m-am lămurit destul că nu's. Dar nu-i pricep nici pe cei care se dau realişti şi se laudă că nu mai cred în basme, dar aşteaptă cavaleri fără teamă şi fără prihană să candideze la preşedinţia României. Nu există. Omu-i om, şi dacă ăştia sunt, de-aici alegem. Mâine poate fi mai bine, da' tre' să te îndrepţi într-acolo.

Şi ca să parafrazez celebru...
"O mie de ani pace, stimabililor! Eu ştiu cu cine votez."
:)

"Catindatul" Băsescu despre educaţia neamului

Iată cum mă înşelasem eu asupra părerii preşedintelui despre importanţa învăţământului într-un stat!

Atâta l-am auzit în ultimii ani declamându-şi autodidacţia de doi bani, bălăcărindu-mi munca şi afirmându-mi inutilitatea. Şi atâta-atâta-atâta mi-i de silă de legile croite după ureche şi după cum bate vântul - inclusiv legea 329/2009 (care e aşa de bine scrisă încât va trebui - ÎN ACELAŞI TIMP - să-mi scadă din salariu şi să mă duc şi la serviciu!), încât să-l aud acum - în campanie, firesc! - vorbind despre "importanţa educaţiei" şi cum a făcut ea frumos în Japonia este peste orice limită a suportabilului pe care o cunosc!

Mă, oamenii ăştia manifestă vreo constanţă în vreo ceva??? Ceva cât de mic, acolo, şi de insignifiant?

Top Gear în România

Deşi nu sunt bărbat şi nici nu mă pricep la mecanici de maşini, trebuie să acceptaţi că am două pasiuni auto. Prima - şi cea mai grozavă - este maşineta mea gălbioară, un Seat Arosa pe care îl iubesc ca pe o parte din mine şi despre care suspectez că e... masculină - pentru că prea îmi rabdă hachiţele şi mofturile cu stoicism. Cea de-a doua este emisiunea britanicilor de la Top Gear (Jeremy Clarkson, Richard Hammond şi James May), pe care îi urmăresc cu mare plăcere pe oriunde îi prind pe canalele româneşti la tv. Am aflat acum câtva timp că au filmat în România şi eram gro-zav de curioasă să văd ce-a ieşit...

Iată că a venit vremea! Primele imagini le-am găsit aici, deci mulţumim, DorDeDucă. Şi cercetând de-aici încolo, am găsit pe YouTube câteva clipuri din emisiunea pe care o aşteptam.
Enjoy! :)

Cu Aston Martin DBS Volante, Ferrari California, Lamborghini Gallardo prin Mamaia :)) şi apoi pe celebra noastră "autostradă", spre Bucureşti.




Cum lipseşte România de pe GPS, dar are cea mai "grea" clădire din lume, cu un parcurs bes-ti-al în subterane! Dacă vă interesează o prezentare a Daciei Sandero în ruseşte (realizatorii de la Top Gear sunt fooooooarte subtili!), sau noutăţile auto pe care băieţii le discută în stilul lor inconfundabil.






Şi iată-l pe The Stig, urmat de Eric Bana - pe care îl iubim. În segmentul următor, e pe post de pilot de curse pe circuit ud.




Revenim în România rurală şi încercăm Sandero - pe care James o iubeşte, dar o parchează în drumul unui camion :)).
Şi, dincolo de toate, "Et in Romania ego" :)


Ceai de canabis :)) şi ţuică de prune :)). Şi Transfăgărăşanul - "grand finale" :)



Reacţii ulterioare şi comentarii - aici.

Vis cu flori

Visele mele sunt nişte lucruri extrem de ciudate... De cele mai multe ori dispar, odată cu prima zbatere de pleoapă care dă voie luminii să pătrundă, lăsând în urmă doar o uşoară senzaţie a trecerii lor prin nopţile mele... Când eram copilă, credeam că nu visez niciodată, atât de insesizabile erau aceste resturi de vise. Mai apoi, treptat, am învăţat să le "citesc" în mine: mă trezeam cu sentimentul că am visat, cu certitudinea că totul era extrem de important şi cu nevoia de a-mi reaminti... După ce am învăţat să le găsesc urmele, visele mele au devenit teribil de chinuitoare, tocmai pentru că amintirea lor era atât de ştearsă, semănând mai curând cu o iluzie, şi mă străduiam ore în şir să-mi scormonesc printre închipuirile de noapte, doar-doar mi le-aş putea reîntregi în minte, cu un soi de obsesivă încăpăţânare de a le cunoaşte... Acum, însă, visele mele pierdute îmi sunt dintre cei mai buni prieteni. Simpla umbră a prezenţei lor mă face să zâmbesc de cum deschid ochii şi nu mai încerc de multă vreme să le opresc ducerea... Le las să plece, iar uneori - poate tocmai bucurate de libertate - ele se întorc la mine peste zi, în crâmpeie strălucitoare, aduse de vreun gest, de vreo vorbă sau de vreun om. Şi - foarte rar - îmi amintesc ce am visat :)

Azi-noapte am visat că am primit de la unii elevi ai mei un buchet u-ri-aş, u-ri-aş, u-ri-aş de flori... simple, mici şi albe, agăţate pe crenguţe viguroase şi verzi. E mai mult o plantă decorativă, o ştiu de mult, însă nu ştiu cum o cheamă şi nici nu-mi place în mod special, dar îi agreez simplitatea. Şi eram atât de fericită în vis, încât senzaţia a revenit puternic peste zi... aşa că am căutat - curioasă despre ce-mi înseamnă visele - şi am aflat că florile din vise reprezintă prin excelenţă feminitatea, iar cele proaspete şi înflorite îi aduc celui ce visează o nouă tinereţe, redându-i totodată puritatea; dacă e vorba despre plante - recunoscute pentru calităţile lor curative - ele pot semnifica, în vis, soluţia la o problemă sau răspunsul la o întrebare. Fiind un simbol de vigoare, de sănătate şi de forţă, florile sunt în egală măsură - paradoxal - de o extremă fragilitate, putând semnala apariţia unor întrebări legate de propria imagine, de propriile calităţi; iar adunate în buchet sugerează sentimente profunde, nevoie de afecţiune şi atenţie din partea celorlalţi.

E distractivă slujba lui Freud :)

"Trăiţi bine?" (cu P.S.)

Nu prea mă pricep la politici, dar iată ce este, după părerea mea, o reclamă electorală excelentă. Singurul panou (aproape) electoral care a reuşit să-mi atragă şi să-mi reţină atenţia în toamna asta se găseşte la mine în cartier. Nu obişnuiesc să citesc multe lucruri de pe marginea drumului, dar de data asta, stând la un semafor acum câteva zile, mi-au picat ochii pe el.

Spunea, fără comentarii, fără semnătură, fără huo! sau tuo!, simplu şi la obiect: "Trăiţi bine?" Şi m-a făcut să zâmbesc. Şi să mă gândesc la lucruri pe care le ştiam deja, pentru că răspunsul este evident pentru toţi, şi ar trebui să ne determine chiar să votăm într-un anumit fel. Sigur, nu rezolvă dilema reală: "cu cine?", dar se pare că cel care a gândit sloganul nu consideră relevant aspectul... Până la urmă asta chiar e o decizie pe care fiecare trebuie să o ia pentru sine.

În fine, până m-am gândit să scot telefonul şi să fotografiez panoul, s-a făcut verde şi a trebuit să mă mişc, dar câteva zile mai târziu eram pregătită. Se pare însă că mai pricepuse şi altcineva mesajul, pentru că vorbele erau năclăite în nişte pete de vopsea de toată frumuseţea, care nu împiedică neapărat citirea mesajului, cât servesc la exprimarea dezacordului. Cel al unui anonim, cu alt anonim... Ţara noastră minunată :)

13 nov. - P.S. Acelaşi slogan tronează, mare, pe Magheru. L-am văzut în seara asta... Deci sunt indiscutabil paralelisimă cu domeniul, cum ziceam...
Am găsit, cercetând puţin, şi autorii.

Lumea copilului din mine (în 3D)

Anul acesta am văzut pentru prima dată desene animate 3D. Nu ştiu dacă mai e nevoie să vă spun că pentru mine animaţiile sunt un prilej miraculos de fericire deplină şi liniştitoare. Uneori mă gândesc la faptul că lucrul acesta zice ceva despre vârsta mea emoţională :)) , că ar trebui să cuget mai adânc la asta şi să iau ceva măsuri... Da' până la urmă, parcă nici să mă iau prea în serios nu-mi vine, că n-am niciun gând să trăiesc o sută de ani. Prin urmare, mai măsor şi eu pe spinare pe cine pot, măsor din ochi distanţe, îmi măsor puterile cu toate de-mi apar în cale, îmi măsor cuvintele din când în când, mai plătesc uneori cu aceeaşi măsură, de ce să zic eu acuma că nu... Şi, în măsura posibilului, încerc să vă conving să vă uitaţi la desene animate. Fără măsură :)

Prima mea întâlnire cu animaţia 3D a venit de la un preferat al meu în ale filmelor, producătorul Jerry Bruckheimer: G-Force - Salvatorii planetei. O noutate absolută pentru mine, filmul este o combinaţie de comedie, aventură, spionaj şi high tech, de m-a lăsat cu gura căscată la propriu, şi cu ochii holbaţi prin ochelarii care-mi apropiau din cale-afară animalele dresate, devenite spioni super-instruiţi dintr-un program guvernamental special şi ultrasecret. Şi care, bineînţeles, îşi făceau de cap în jurul meu, uneori extrem de aproape (jur! că la un moment dat am stat nas în nas cu "steluţa" lui Speckles!), desfăşurând o misiune aproape imposibilă de salvare a lumii. Darwin este liderul, Blaster - expertul în arme, Juarez - profesionista (sexy) în artele marţiale, Mooch - responsabilul cu misiunile de recunoaştere, iar Speckles - specialistul în computere. Ideea pare să se fi născut datorită fiului regizorului Hoyt Yeatman, care a adus acasă cobaiul/soldat/mascotă de la grădi. Prinzând viaţă pe ecran, eroii au o sumedenie de gadgeturi uluitoare, inclusiv căşti speciale, care le permit să vorbească engleza. O distribuţie grozavă le dă glas pentru noi, ceilalţi, iar aventurile lor, cu multe şi surprinzătoare răsturnări de situaţie, te ţin cu sufletul la gură.




Apoi a fost Toy Story, de care m-am pur şi simplu în-dră-gos-tit! :)) A fost o surpriză extrem de plăcută, pentru că nu văzusem primele aventuri ale lui Woody, deoarece - recunosc cinstit - reclamele nu-mi spuseseră nimic, nu-mi stârniseră niciun interes. Animatul 3D văzut de mine este o combinaţie de Toy Story şi Toy Story2, în care acţiunea se concentrează pe rivalitatea dintre cowboy-ul Woody şi cosmonautul Buzz Lightyear, care însă, supuşi unor încercări istovitoare, devin prieteni nedespărţiţi. Ceea ce m-a captivat cel mai mult a fost tensiunea acţiunii, pe care mi s-a părut că filmul o dozează foarte bine. Neştiind nimic despre personaje, aşteptările şi suspansul m-au prins complet nepregătită, iar alergătura prin oraş a celor doi eroi ce caută drumul spre casă m-a ţinut cu sufletul la gură într-un mod atât de real, încât la un moment dat m-am surprins cocoţată pe scaun, cu genunchii adunaţi sub mine şi cu pumnii strânşi! :)) Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut mesajul filmuleţului: cu jucării care nu se dau în lături să-l pedepsească pe Woody-vedeta când se dovedeşte nedrept şi invidios; cu ideea că obiectele cu care se joacă un copil rău (nu Andy) pot să pară că-i seamănă, dar nimic nu le schimbă esenţa fundamental bună, care le face capabile să-şi ajute semenii; şi cu prietenii născute din recunoaşterea greşelilor, a răutăţilor proprii, dar şi a calităţilor celuilalt. Dacă n-aţi văzut încă Toy Story, poftiţi la film!




Şi ca să închei, vă recomand cu mare căldură noua producţie Disney după celebra Poveste de Crăciun (A Christmas Carol) a lui Charles Dickens. Dacă vă este dor de sărbătorile de iarnă şi vreţi să vi le apropiaţi, cu greu se poate găsi o cale mai bună. Cunoscând fascinaţia pe care a exercitat-o de-a lungul timpului minunata creaţie a scriitorului englez, echipa care şi-a adus contribuţia la realizarea filmului respectă aproape neabătut litera cărţii, însă pune la bătaie toate noutăţile tehnologiei 3D. Privitorul devine un participant activ, absorbit pur şi simplu în universul magnific al unui desen animat captivant, în care actorii reali, făcuţi din carne şi oase, sunt metamorfozaţi în personaje uluitoare ce aparţin unei lumi care ne transcende timpul şi simţurile. Regia şi distribuţia sunt absolut extraordinare, iar spectacolul este unul complet, magic şi emoţionant, în voia căruia te poţi lăsa fără teamă, ca într-o vrajă desăvârşită. Şi spun asta ca un mare iubitor de filme dedicate copiilor care trăiesc în sufletele oamenii mari. Odată intrată în sala de spectacol, am străbătut Londra în lung şi-n lat, am făcut una dintre cele mai frumoase dintre călătoriile mele în timp, m-am trezit întinzând mâna după primii fulgi de nea văzuţi anul acesta, m-am lipit speriată de spătarul scaunului la vederea vreunei fantome şi am râs dând din picioare la sfârşitul păţaniilor sărmanului Scrooge. Filmul nu este recomandat celor care nu au încă 12 ani (şi susţin recomandarea), însă tuturor celorlalţi, le doresc, din inimă, vizionare plăcută.
Şi „Crăciun fericit!” :)

Astăzi în cancelarie...

... se crapă timid uşa, şi un pitic de la nu'ş ce clasă se strecoară încet prin deschizătură. În situaţii de genul acesta, intrusul caută repede şi cu disperare să găsească ceva ajutor la vreunul pe care îl vede înăuntru, şi îşi lipeşte privirea - devenită de o fixitate năucitoare - de vreo pereche de ochi ce se opresc interogativ asupra lui. În cazul ăsta, ai mei... deşi nu mă mai văzuse în viaţa lui şi nici nu ştia dacă am vreo intenţie să-l ajut sau nu. În secunda doi, m-am încruntat (nu-mi plac nici elevii care dau buzna în cancelarie peste amărâta mea de pauză în care îmi trag sufletul sau mă lupt cu vreun sendviş, nici profesorii obişnuiţi să-i caute copiii la cancelarie!). Mă uit deci printre gene la el, sperând să-şi întoarcă ochii şi să caute pe cine-i trebuia, dar el deja începuse cu voce slabă să-şi spună poezia despre cum caută el o hartă şi că să-i spun eu de unde s-o ia. "Ce hartă?" zic întunecată. "A Europei", răspunde plăpând. Îi arăt locul (erau chiar sub nasul lui, rezemate de tocul uşii), iar vocile câtorva colegi mai drăguţi ai mei i se reped în ajutor. Rămas o secundă perplex, copilul ne întreabă, la grămadă, "care e?" şi pe noi ne năvăleşte deodată râsul: nu era nimeni de geografie acolo, şi oricum, se presupune că dacă-ţi trebuie vreo hartă din bârlogul leului, o iei repede şi fugi, nu-l rogi pe el să ţi-o caute. "Auzi, îl interpelez eu un pic mai veselă, ia du-te tu şi întreab-o pe doamna unde e harta, şi când ştii de unde s-o iei, te întorci. Cu cine faci geografia?" "Păi, ştiţi, piuie el dezorientat, eu sunt nou în şcoală, nu ştiu cum se denumeşte doamna..."

:))

Ipoteze despre viitorul umanităţii

Acum câtva timp am început să merg la vizionările de presă pentru care Citatepedia (site-ul la care colaborez de ani buni) primeşte invitaţii. Este o îndeletnicire care-mi place aceea de a vedea filme, iar în felul acesta mai câştig şi pentru mine câteva ceasuri pe săptămână, în condiţiile în care programul meu zilnic m-a transformat uşor-uşor într-un perpetuum mobile uman, optimist şi încrezător în toate cele bune, care n-are timp însă a ajunge nici la coafor.

Nu reuşesc să postez după fiecare vizionare, dar am hotărât să le grupez în funcţie de vreun criteriu, şi să vi le prezint scurt - poate vă va fi de vreun folos.

Primul dintre acestea a fost, pe 16 septembrie, Gamer - Jocul supravieţuirii. Filmul este destul de violent la nivel vizual şi e bine-venită restricţia referitoare la persoanele sub 18 ani. Fără a intra în categoria producţiilor cu valoare estetică, aduce însă în faţa spectatorului de astăzi un posibil scenariu al evoluţiei umanităţii dependente de universul virtual - viaţa oamenilor se desfăşoară aproape exclusiv în spaţiul cibernetic, iar jocul, de orice fel ar fi el, le oferă totul. În cazul în care privitorul cunoaşte şi recunoaşte importanţa din ce în ce mai mare pe care computerul o are în vieţile noastre, întrebările “Până unde se va merge?” şi “Cum va arăta lumea în care virtualul va lua definitiv locul realului?” primesc răspunsuri înspăimântătoare. Pentru că noul imperiu se va clădi pe slăbiciunile umane cele mai josnice, pe instinctele cele mai animalice şi pe dorinţele cele mai abjecte; toate vor fi hrănite şi satisfăcute, astfel că lumea va deveni un haos. Iar căderea va fi definitivă. Sau nu?




O lună mai târziu, pe 13 octombrie, vedeam pe ecran mare o altă versiune a viitorului umanităţii, de data asta desfăşurat undeva în spaţiul nesfârşit al cosmosului. Pandorum este un SF bulversant, interzis minorilor (din cauza violenţei scenelor), despre ce s-ar putea întâmpla atunci când planeta-mamă, suprapopulată şi incapabilă să-şi mai hrănească locuitorii, ar dispărea. Momentul fiind previzibil în ordinea firească a lucrurilor, oamenii fac totul pentru găsirea unei soluţii de salvare, înainte ca dezastrul să se producă. Iar tehnologia le permite să găsească, departe în spaţiu, o altă casă… Însă adevărata dovadă că umanitatea merită un nou paradis este însuşi drumul într-acolo. Pentru că întrebarea pe care o exploatează filmul este: încotro se îndreaptă omul care îi supravieţuieşte Terrei, care-l pierde astfel pe “acasă”, care-şi vede Dumnezeul dispărând în neant, care simte gustul libertăţii absolute, date de lipsa moralei şi a legii. Încotro călătoreşte omul, cel rămas singurul său stăpân, deschizând cutia Pandorei?




Şi închei seria viziunilor despre destinul omenirii cu Surrogates, ultima producţie a lui Bruce Willis. Filmul se construieşte pornind de la ideea că viitorul ne-ar putea oferi posibilitatea de a manevra, cu ajutorul unor dispozitive conectate la propria reţea neuronală, roboţi care să ne reprezinte în lume, care să meargă la slujbă sau la piaţă în locul nostru. Se aduce în faţa spectatorului o lume născută din comoditatea oamenilor şi din teama noastră, a tuturor, de a ne înfăţişa celorlalţi slăbiciunile şi urâciunea, mizeria şi nefericirea. Viaţa ar fi oare ea mai simplă dacă am putea să arătăm lumii, în loc de obrazul ridat şi obosit, în loc de expresia îndurerată şi deznădăjduită, o iluzie a eternei tinereţi, a perfecţiunii fizice, a frumuseţii fără cusur? Care ar fi oare lucrul acela ce ne-ar lipsi cel mai mult atunci când, graţie tehnologiei, trupurile noastre ar arăta perfect? Răspunsul e simplu: atingerea caldă a omului imperfect de lângă noi.

Despre "Ion"

Nu mi-au plăcut niciodată "colecţiile" alea de "iote, bă, cum scriu aştia!" pe care le tot vehiculează presa după fiecare examen naţional. Sunt ferm convinsă că unele dintre ele sunt inventate chiar de cei care le publică, să nu mai vorbesc de cele pe care le citim în fiecare an cu pretenţia de "calde". Sigur, nu vreau deloc să spun că încurajez tălâmbismul, dar eu cred că dreptul elevului la perla-cea-de-toate-zilele e unul inalienabil şi vechi de când lumea (am şi eu nişte amintiri "lingvistice" grozave de prin liceu).

Însă unele dintre ele merită (sunt veritabile, de prin tezele alor mei):
"Prin urmare, opera literară "Ion" de Liviu Rebreanu reprezintă o monogramă a soţului ardelean umblând după avuţie."

=))
Dacă aveţi nevoie de translator, nu ezitaţi!

Din nou la început

Celor care mă mai citeau şi-mi mai pândeau blogul (mulţumiri!) trebuie să le cer scuze pentru îndelungata tăcere. Nu pentru că nu s-ar fi întâmplat o mie de catralioane de lucruri între timp am stat ascunsă, ci dimpotrivă... am o mulţime de draft-uri pe care nu reuşesc defel să le fac publicabile... (poate-mi va ieşi cumva şi asta....)

În afară de faptul că traversez una dintre cele mai intense, mai consumante şi mai extenuante perioade din ultimii ani ai acestei vieţi ale mele (motiv pentru care se întâmplă o sumedenie de lucruri neplăcute care mă enervează şi mă irită absurd, obosindu-mă peste măsură), trebuie să anunţ şi vestea cea bună: astăzi am început cursurile Şcolii Doctorale.
:)

E un lucru bun pentru mine, nu am nicio îndoială. Atâta că varianta oficială a deschiderii din seara asta m-a speriat dintr-o mulţime de motive: este vorba de un volum de muncă pe care abia acum îl percep ca fiind uriaş, cu destule cursuri cât să mi se învârtă capul, cu profesori renumiţi pe care i-am citit acum o sută de ani când eram studentă. Şi cu obligativitatea obţinerii, de la profesorii aceştia, a notelor de peste 8... lucru pe care, în exact momentul acesta, îl găsesc imposibil de realizat fără greşeală.

Poate că nu aveam nevoie de încă un element stresant ca să-mi însorească zilele şi nopţile...
but what the heck, I'll sleep when I'm dead!

În căutarea timpului pierdut :)

M-am tot gândit în toate felurile şi chinuit pe toate părţile despre cum aş putea să recuperez vechile posturi de pe decedatul Yahoo!360 (Sit tibi terra levit!)... Nu că n-aş fi putut dormi din cauza asta, dar... ce te faci cu atâta istorie personală irosită? Sigur, pentru cei bloggeri adevăraţi lucrul ar părea rizibil (ceva din fondul meu critic şi obiectiv îmi spune că le-aş putea chiar da şi dreptate), însă tot ţiganu-şi laudă ciocanul, aşa că n-am motive reale să nu-mi recuperez, cum şi dacă pot, munculiţa de doi ani şi ceva (sau măcar ce-mi mai convine din ea)...

Am ajuns până la urmă la concluzia că ar trebui să întreb pe cineva care se pricepe, poate există vreo metodă deşteaptă şi economisitoare de timp pentru importul ăsta de blog.

[Încă nu-i târziu, pentru că ce am eu de gând să fac o să dureze... Aşa că dacă ştiţi cum aş putea face, daţi o mână de ajutor. Şuturi nu, pentru că picioare avem exact câte ne trebuie şi încă frumoase destul!]

Însă îs şi încăpăţânată, aşa că mi-am zis că, dacă cercetez destul, trebuie să găsesc o soluţie. Am realizat apoi, la un moment dat, că nu tot ce am acolo merită adus la lumină, aşa că hotărâsem deja să fac o selecţie în funcţie de ineditul experienţelor prezentate, de preferinţele mele personale şi orgolioase de autor (închipuit!), ori de părerile pe care prietenii mei şi le-au exprimat din când în când legat de ceea ce citeau, şi să le actualizez bucată cu bucată... Mai rămânea de găsit o soluţie legată de data de postare, o soluţie care să nu-i oblige pe cei care mă urmăresc de multă vreme să mă recitească volens nolens... Şi am găsit (!!!) o setare deşteaptă pe care vechiul meu blog nu o avea (sau n-oi fi găsit-o eu, ceea ce nu m-ar surprinde chiar deloc), care îmi permite să aleg data apariţiei fiecărui post din jurnalul meu virtual. Ca să nu mai lungesc vorba, începând de astăzi, blogul se îmbogăţeşte cu anul meu 2008 (poate şi 2007 dacă voi mai găsi ceva bun de-acolo), aşa cum a fost.

O mie de ani pace!
:)

Claude Debussy "Clair de lune"

Suite bergamasque
Mă bântuie de vreo două zile, aşa că... trebuie să-i dau drumul în lume :)
(Faceţi abstracţie de imagini.)

Vacanţă în Corfu, Grecia - iulie 2009

Probabil unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată (nu că aş fi văzut extrem de multe până acum, dar voi remedia asta în timp). Am petrecut câteva zile grozave, vreme în care m-am pur şi simplu îndrăgostit de mirajul insulei...

Impresiile de călătorie vor urma, sper că nu foarte târziu. Până atunci, puteţi vizita Picasa :)
Mergeţi în meniul principal, iar de acolo...

6 Laguna noastra albastra

ori

12 Achilleion

sau

17 Paradise Beach

ori

19 Horse Riding

Dacă nu ştiţi cum se face scuba diving (nu mă-ntrebaţi pe mine!) vedeţi

20 Scuba Diving

şi imagini din toate localităţile prin care am trecut.

Enjoy!
:)

"Ice Age 3" la drive-in

Bucureştiul are o nouă distracţie estivală: Drive-in Cinema. În zona comercială Băneasa, undeva între Ikea şi mall, poţi merge, în fiecare seară după ora 10pm, să vezi un film, aşezat comod în maşina personală. Trecem peste faptul că americanii făceau lucrul acesta acum câteva zeci de ani... important e că azi se poate şi la noi.

Am aflat despre deschiderea de pe 1 iulie din întâmplare, datorită unei ştiri de la televizor, care mi-a atras atenţia, în timp ce butonam să găsesc vreun film (nu-mi plac ştirile, nu urmăresc decât din greşeală). Am dat fuga pe internat să fac cercetări, am aflat detalii - titluri, ore, procedură -, am făcut convocarea şi am declarat câştigătorul: Ice Age 3 - Dawn of the Dinosaurs

cu bătăi din palme de fericire, că Ea e nebună după desene animate de toate felurile!

Ne-am distrat copios alături de mai vechii Manny, Sid şi Diego şi ne-au încântat noile găselniţe ale desenatorilor: Buck-the-diesel-weasel, Rudy-the-colossal-fossil (m-am ales şi cu două noi fixaţii lingvistice) şi, bineînţeles, Ea-veveriţa (care rămâne, până la urmă, cu ghinda în lumea ei jurasică). Secretul succesului garantat al noii distracţii este să te duci la vizionare cu inima deschisă şi veseloasă, să nu compari locaţia cu vreuna din State pe care ai văzut-o tu vreodată pe viu sau prin filme, şi - nu în ultimul rând - să ai o maşină cu un sistem audio bestial! Jos pălăria în faţa Jaguarului lu' Răzvan, că mi-a cutremurat pământul sub picioare!

Vreme de teatru

Anul acesta a fost unul special pentru mine, din punctul de vedere al numărului de piese de teatru la care am avut plăcerea să asist. Pentru cele mai multe dintre ele trebuie să-i mulţumesc doamnei Manolea, mama unuia dintre elevii mei - şi voi face lucrul acesta, chiar dacă ştiu că nu va citi niciodată post-ul acesta, iar pentru altele lui Stan :), care a stat la rând cot la cot cu pensionarii pentru ca la primele ore ale amiezii să cumpere bilete...

*Mi-am dat seama brusc de faptul că Ei îi lipsesc grozav emoticon-urile de pe Yahoo!... Fata asta nu mai termină cu tot soiul de exprimări a ceea ce simte în legătură cu toate alea... :)

De fiecare dată când ajungeam acasă după o piesă reuşită, cu zâmbetul pe buze, mă gândeam că ar trebui să notez ceva impresii pe blog... însă programul meu în timpul anului şcolar este unul înfiorător, aşa că zilele au trecut una câte una, fără să reuşesc să aştern măcar câteva cuvinte despre frumoasele experienţe teatrale. Acum, că s-au cam închis stagiunile şi am terminat biletele, e musai să nu las lucrurile în uitare. Aşa că... iată recomandările mele:

Totul a început duminică, 8 Martie 2009, când am primit un frumos cadou de Ziua Femeii: am văzut Unchiul Vanea. Trebuie să spun că nu-mi place Cehov. Îi admir scriitura, gust cu toată inima umorul lui, îl găsesc inteligent şi sclipitor, dar... nu-mi place Cehov. Viziunea pe care o am eu asupra lumii nu se potriveşte deloc cu a lui, iar piesele sale mi-au lăsat întotdeauna un gust amar. E drept că din cauza asta i-am şi ocolit lecturile, iar din teatru am văzut puţin. Pe Vanea îl ştiam, iar distribuţia a fost excepţională! Pe toţi actorii aceia, despre care auzisem atâtea, pe care îi văzusem de multe ori la televizor, îi urmăream acum pentru întâia dată pe viu, pentru că aceasta a fost prima mea vizită la Bvlandra.

Sâmbătă, 28 martie 2009, am fost la Cafeneaua, de departe favorita mea dintre toate :)). Piesa are doar trei personaje (Dana Dogaru, Emilia Popescu şi Mălăele, în acest caz) privite pe parcursul câtorva decenii din viaţa lor, şi aduce în atenţia spectatorului spinoasa problemă a fericirii/ratării umane: unde se termină prima şi unde începe cealaltă, şi câtă putere reală de decizie avem asupra zilelor noastre. Ceea ce m-a încântat (în-cân-tat!) a fost dialogul extrem de spumos, cu un umor savuros care provoacă un râs revigorant. O minunăţie! Iar recitalul lui Mălăele constituie o experienţă pe care niciun iubitor de teatru n-ar trebui s-o rateze :) deşi... Cafeneaua pe care am văzut-o eu aţi ratat-o deja, pentru că libertatea de a improviza pe care şi-a luat-o actorul este atât de mare, încât (spun cunoscătorii) niciun spectacol nu seamănă cu celelalte.

Duminică, 26 aprilie 2009, din nou Cehov: Căsătoria. Mi s-a părut o poveste care are premisele într-o altă lume, pe care nu o înţeleg (în care peţitoarele de meserie pregătesc câteva partide mai mult sau mai puţin bune pentru tânăra fată de măritat), care pare însă să se rezolve ca în timpurile pe care le cunosc eu: cu alegeri greşite, cu tentaţii, cu gesturi făcute pe jumătate, cu decepţii, ratări şi fugi. Dialogul strălucitor, râsul liber, personajele (mai ales cele masculine, atât de diverse şi de excepţional de bine individualizate) - toate constituie atuurile unui spectacol reuşit, frumos despre libertatea noastră de a alege şi cum se duce ea pe apa sâmbetei...


Sâmbătă, 6 iunie 2009, a fost Clinica, o comedie fără prea multe pretenţii, la care am râs însă pe burtă. M-au încântat George Mihăiţă (pe care îl vedeam pentru prima dată pe scenă) şi Virginia Mirea - o tanti Angelica haioasă şi cu personalitate, în continuă căutare de iubiţi, bazându-se pe talentele ei culinare. Cred că Adrian Lustig (dramaturgul) merge urmărit.

Marţi, 16 iunie 2009, Revizorul - cu un George Mihăiţă de zile mari şi un Ştefan Bănică Jr. care se străduieşte :). Spectacolul este regizat de Horaţiu Mălăele, care joacă uneori şi rolul personajului care dă numele piesei. Mi-am adus aminte de vremurile de tristă amintire care au trecut şi pe la noi, m-am distrat amar ştiind că toate comicăriile alea se întâmplau cândva şi în vieţile noastre (iar slugărniciile şi mita n-or să dispară nicicând din mentalitatea noastră), dar am râs sănătos graţie cuvintelor lui Gogol şi jocului reuşit al actorilor. Spectacolul este, în mod cert, unul de revăzut.

Cel mai bun Cehov pe care l-am văzut: duminică, 5 iulie 2009 - Măscăriciul! O minunăţie de piesă cu final aparent surprinzător, cu două roluri care le permit jocuri de mare virtuozitate actorilor. Am avut plăcerea să-l revăd încă o dată pe Horaţiu Mălăele, alături de o vioară a doua de o mare timiditate şi delicateţe (sufleorului dedicat interpretat de Nicolae Urs). M-au fascinat întotdeauna meta-structurile (fie ele în literatură, în teatru sau în film); mi se pare că sunt spuse acolo secrete pe care noi, neiniţiaţii, ar trebui să le ascultăm cu atenţie, pentru că nimeni nu poate vorbi despre teatru decât oamenii care au făcut din teatru viaţa lor. Mergeţi şi vedeţi Măscăriciul!

Şi pentru că soarta mă favorizează întotdeauna, ultima reprezentaţie la care am asistat a fost (cum altfel) un Caragiale - sâmbătă, 11 iulie 2009 O scrisoare pierdută. Pentru mine scriitorul acesta este inegalabil :), iar piesele i le urmăresc în aceleaşi montări fără să mă plictisesc vreodată. Nu mă oboseşte repetiţia, ştiu pasaje întregi pe de rost şi savurez fiecare întorsătură de frază şi de voce. Am cunoscut oameni plictisiţi de punerea clasică în scenă a lui Caragiale... eu nu înţeleg asta. :) Cred că singurul motiv pentru care poate să nu-ţi placă o reprezentaţie care respectă la literă indicaţiile regizorale este că piesa e prost jucată. Aseară am văzut însă o punere în scenă care a mers pe actualizare. M-am acordat greu, căci mi s-a părut că până la pauză ceva n-a mers acolo, la nivelul superior unde se constituie conexiunea dintre piesă şi spectator. Ultimele două acte, însă, m-au convins! Şi a ieşit bine: un decor modern cu uşă cu termopane şi celulă fotoelectrică, cu birou dotat cu laptop, cu Tipătescu îmbrăcat la Armani şi Zoe pasionată de shopping; Pristanda este acum echipat fie ca un soldat din trupele antitero (are chiar şi cagulă, la un moment dat), fie ca un agent loial de la Serviciile Secrete... mi-a fost puţin dor de seniorul Bănică - pentru mine inegalabil, dar a mers; Trahanache este un om de afaceri de succes care mi-a făcut impresia că ştie exact pe ce lume e (spre deosebire de ramolitul intenţionat de Caragiale) şi nu ascunde deloc lucrul acesta, deşi face relaxat jocul nevestei; nu m-am împăcat cu noul Cetăţean Turmentat, transformat în împătimit dinamovist (pe de altă parte, atâta iubesc rolul ăsta, încât foarte rar îmi place cu adevărat o întrupare a lui); player-ii sunt băieţi tineri ai timpurilor noastre - Caţavencu e interpretat cu farmec capabil să cucerească, iar Agamiţă e un fante de cartier, june şi cu maşină de ultimul răcnet, pentru care deputăţia pare mai curând un atu pentru a marca la pipiţe; toată lumea are telefoane mobile şi aceeaşi pasiune pentru a mânca gratis... Mă întreb dacă i-ar fi plăcut lui Caragiale... poate nu, dar un lucru e cert: societatea românească a ajuns acum aşa cum am văzut-o la Bvlandra.

"O mie de ani pace!"
:)

Matei Călinescu (15 iun 1934 - 24 iun 2009)

Trebuie să spun că l-am cunoscut pe Matei Călinescu. Şi mai trebuie să spun că, prinsă în rutina blestemată a zilelor mele, am ratat momentul stingerii sale. Aşa că plâng abia azi.

Cât de orgolios sună… „l-am cunoscut pe Matei Călinescu”. Atât cât îşi poate cunoaşte un elev profesorul, presupun. Poate chiar mai puţin, pentru că întâlnirea mea cu Domnia Sa a fost absolut meteorică. S-a întâmplat în primăvara lui 2004… Îmi completam studiile cu un master la Catedra de teoria literaturii şi trebuie să spun despre momentul acesta al vieţii mele că a fost una dintre experienţele năucitoare şi revelatorii pe care uneori am avut norocul să le trăiesc. Mi s-a oferit atunci prilejul să cunosc câţiva Profesori pe care etern-începătorul-şi-nedesăvârşitul-într-ale-profesoratului care sunt eu însămi i-a privit cu gură căscată de uimire şi cu sufletul îmbătat de încântare… am învăţat acolo ce înseamnă profesionalism şi ce înseamnă respect.

Una dintre marile surprize ale anului aceluia a fost faptul că domnul Mircea Martin a reuşit să ne înscrie pe lista cursurilor de urmat, unul pe care îl semna Matei Călinescu. Profesor la Universitatea din Indiana, savantul de origine română fusese de acord să-şi rupă din timpul preţios pentru a susţine, în Bucureşti, un curs de un semestru pentru masteranzii domnului Martin. Numele era suficient să ne stârnească surpriza, interesul şi nerăbdarea, dar momentul în care mi-au căzut ochii pe descrierea tematică a cursului am rămas trăsnită: seminarul se numea „Recitiri, rescrieri: teorii şi analize”, iar în el era vorba despre una dintre „obsesiile” cu care m-am ales de pe urma experienţei mele universitare. Lucrarea mea de licenţă a avut ca subiect actul de lectură şi re-lectură, iar cărţile lui Matei Călinescu fuseseră una dintre minunatele descoperiri în efortul de a o scrie, şi cap de listă în toate bibliografiile mele. Era un cadou grozav pe care îl primeam.

Din păcate sunt o furnică muncitoare şi ascultătoare. De ani de zile jonglam cu orele de curs pe care le aveam eu de susţinut la şcoală şi cele pe care trebuia să le audiez la universitate. S-a făcut că seminarul domnului Călinescu se desfăşura concomitent cu orele mele de predare… aşa că pentru cele pe care am avut plăcerea să le urmăresc… am chiulit de la slujbă… Retrospectiv privind lucrurile, aş vrea să nu fi fost aşa de al naibii de conştiincioasă!

Cele câteva cursuri au fost de o intensitate uluitoare. Extrem de dense, de bine organizate, de solicitante. Ne obligau la citit, la judecat şi la exprimat de opinii, iar atmosfera era, paradoxal, surprinzător de relaxată şi caldă. Îmi aduc aminte de nişte conversaţii şi demontări de text miraculoase pe „Scrisoarea furată” a lui Poe şi pe „Moartea şi busola” al lui Borges. A FOST INCREDIBIL CÂT M-AM SIMŢIT DE DEŞTEAPTĂ CĂ ÎNŢELEG LUCRURILE ALEA! Şi am învăţat atunci câteva legi fundamentale ale actului de lectură:

- cum teoria literară este cea care furnizează instrumentele, dar aparatul acesta de lucru nu trebuie niciodată ţinut la vedere, iar eseistul elegant îşi ascunde ştiinţa, pentru că descrierea unei lecturi personale este o comunicare despre cel care citeşte

- cum actul de lectură este o abilă negociere cu textul

- cum tot ceea ce se scrie trebuie să aibă legătură cu teza de la care porneşti, nimic din ce scrii nu trebuie să rupă unitatea textului

- cum NU POŢI NICIODATĂ DEPĂŞI TEXTUL! iar supoziţiile care nu au fundament, pe care textul nu le susţine, trebuie obligatoriu eliminate

- cum există grade diferite de înţelegere a unui text şi cum totul depinde de competenţele cititorului

- cum contează enorm experienţa cititorului, DAR CEL COMPETENT ESTE ÎNTOTDEAUNA CAPABIL SĂ-ŞI ÎMBOGĂŢEASCĂ EXPERIENŢA

………………………………………………………………………………………………

Probabil că pentru unii oameni lucrurile astea nu înseamnă nimic. Pentru mine, însă… cu greu pot să spun în cuvinte cât de mult.

Probabil pe modelul relaţiilor profesor-student aşa cum se stabilesc ele pe tărâm american, ultima întâlnire cu Matei Călinescu a fost rezultatul unei invitaţii pe care ne-a făcut-o tuturor la o cafea, la Edgar’s Pub. Am vorbit, am râs, ne-a povestit, ne-a întrebat despre noi, ne-a povestit…

Urma să plece în State, înapoi, dar am reuşit în zilele alea una dintre cele mai bune scamatorii din viaţa mea: l-am rugat pe M.M. să-mi dea acordul pentru realizarea lucrării de disertaţie sub îndrumarea lui Matei Călinescu. Şi l-am obţinut. A fost un test dificil… aveam emoţii uriaşe de câte ori îi trimiteam ceva pe mail pentru verificare. Îmi trimitea repede înapoi materialele, citite şi adnotate, cu observaţii care mă ajutau să corectez şi să-mi reglez discursul. Mi-a dat 10 pe teza aceea, deşi am îndoielile mele legate de valoarea reală a analizei făcute de mine…

La scurt timp după ce s-a încheiat colaborarea mea cu profesorul Matei Călinescu, am reuşit să intru în posesia unei mărturisiri stupefiante din viaţa omului Matei Călinescu: Portretul lui M este, de departe, una dintre cele mai tulburătoare lecturi pe care am făcut-o vreodată, o transliteraţie a unei operaţii pe cord deschis prin care un tata dezvăluie lumii extraordinara sa întâlnire cu un fiu autist… romanul de 40 de zile al lui Matthew, care se stinsese…

………………………………………………………………………………………………

Nu cred că am învăţat încă să mor. E un concept căruia – am conştiinţa că – nu-i înţeleg pe deplin semnificaţiile profunde… Ştiu că toţi ne ducem, mai devreme sau mai târziu, dar e unul dintre lucrurile acelea despre care nu-ţi dai seama la ce-ţi foloseşte să le ştii. Şi despre care, oricât ai vorbi, îţi rămâne învăluit într-un mister dincolo de orice putere de înţelegere. Moartea m-a zdruncinat de câteva ori în viaţa asta, n-a ajuns însă foarte aproape de mine, dar am văzut-o, aşa… în trecere… Am avut un sentiment greu când am aflat de plecarea lui Matei Călinescu… nu sunt sigură că am vreun drept de suferinţă… şi totuşi n-am putut-o împiedica să-mi invadeze sufletul şi să-mi umezească ochii.

Oriunde aţi fi, Domnule Profesor, vă mulţumesc pentru toate cele date!