Ipoteze despre viitorul umanităţii

Acum câtva timp am început să merg la vizionările de presă pentru care Citatepedia (site-ul la care colaborez de ani buni) primeşte invitaţii. Este o îndeletnicire care-mi place aceea de a vedea filme, iar în felul acesta mai câştig şi pentru mine câteva ceasuri pe săptămână, în condiţiile în care programul meu zilnic m-a transformat uşor-uşor într-un perpetuum mobile uman, optimist şi încrezător în toate cele bune, care n-are timp însă a ajunge nici la coafor.

Nu reuşesc să postez după fiecare vizionare, dar am hotărât să le grupez în funcţie de vreun criteriu, şi să vi le prezint scurt - poate vă va fi de vreun folos.

Primul dintre acestea a fost, pe 16 septembrie, Gamer - Jocul supravieţuirii. Filmul este destul de violent la nivel vizual şi e bine-venită restricţia referitoare la persoanele sub 18 ani. Fără a intra în categoria producţiilor cu valoare estetică, aduce însă în faţa spectatorului de astăzi un posibil scenariu al evoluţiei umanităţii dependente de universul virtual - viaţa oamenilor se desfăşoară aproape exclusiv în spaţiul cibernetic, iar jocul, de orice fel ar fi el, le oferă totul. În cazul în care privitorul cunoaşte şi recunoaşte importanţa din ce în ce mai mare pe care computerul o are în vieţile noastre, întrebările “Până unde se va merge?” şi “Cum va arăta lumea în care virtualul va lua definitiv locul realului?” primesc răspunsuri înspăimântătoare. Pentru că noul imperiu se va clădi pe slăbiciunile umane cele mai josnice, pe instinctele cele mai animalice şi pe dorinţele cele mai abjecte; toate vor fi hrănite şi satisfăcute, astfel că lumea va deveni un haos. Iar căderea va fi definitivă. Sau nu?




O lună mai târziu, pe 13 octombrie, vedeam pe ecran mare o altă versiune a viitorului umanităţii, de data asta desfăşurat undeva în spaţiul nesfârşit al cosmosului. Pandorum este un SF bulversant, interzis minorilor (din cauza violenţei scenelor), despre ce s-ar putea întâmpla atunci când planeta-mamă, suprapopulată şi incapabilă să-şi mai hrănească locuitorii, ar dispărea. Momentul fiind previzibil în ordinea firească a lucrurilor, oamenii fac totul pentru găsirea unei soluţii de salvare, înainte ca dezastrul să se producă. Iar tehnologia le permite să găsească, departe în spaţiu, o altă casă… Însă adevărata dovadă că umanitatea merită un nou paradis este însuşi drumul într-acolo. Pentru că întrebarea pe care o exploatează filmul este: încotro se îndreaptă omul care îi supravieţuieşte Terrei, care-l pierde astfel pe “acasă”, care-şi vede Dumnezeul dispărând în neant, care simte gustul libertăţii absolute, date de lipsa moralei şi a legii. Încotro călătoreşte omul, cel rămas singurul său stăpân, deschizând cutia Pandorei?




Şi închei seria viziunilor despre destinul omenirii cu Surrogates, ultima producţie a lui Bruce Willis. Filmul se construieşte pornind de la ideea că viitorul ne-ar putea oferi posibilitatea de a manevra, cu ajutorul unor dispozitive conectate la propria reţea neuronală, roboţi care să ne reprezinte în lume, care să meargă la slujbă sau la piaţă în locul nostru. Se aduce în faţa spectatorului o lume născută din comoditatea oamenilor şi din teama noastră, a tuturor, de a ne înfăţişa celorlalţi slăbiciunile şi urâciunea, mizeria şi nefericirea. Viaţa ar fi oare ea mai simplă dacă am putea să arătăm lumii, în loc de obrazul ridat şi obosit, în loc de expresia îndurerată şi deznădăjduită, o iluzie a eternei tinereţi, a perfecţiunii fizice, a frumuseţii fără cusur? Care ar fi oare lucrul acela ce ne-ar lipsi cel mai mult atunci când, graţie tehnologiei, trupurile noastre ar arăta perfect? Răspunsul e simplu: atingerea caldă a omului imperfect de lângă noi.