Astăzi în cancelarie...

... se crapă timid uşa, şi un pitic de la nu'ş ce clasă se strecoară încet prin deschizătură. În situaţii de genul acesta, intrusul caută repede şi cu disperare să găsească ceva ajutor la vreunul pe care îl vede înăuntru, şi îşi lipeşte privirea - devenită de o fixitate năucitoare - de vreo pereche de ochi ce se opresc interogativ asupra lui. În cazul ăsta, ai mei... deşi nu mă mai văzuse în viaţa lui şi nici nu ştia dacă am vreo intenţie să-l ajut sau nu. În secunda doi, m-am încruntat (nu-mi plac nici elevii care dau buzna în cancelarie peste amărâta mea de pauză în care îmi trag sufletul sau mă lupt cu vreun sendviş, nici profesorii obişnuiţi să-i caute copiii la cancelarie!). Mă uit deci printre gene la el, sperând să-şi întoarcă ochii şi să caute pe cine-i trebuia, dar el deja începuse cu voce slabă să-şi spună poezia despre cum caută el o hartă şi că să-i spun eu de unde s-o ia. "Ce hartă?" zic întunecată. "A Europei", răspunde plăpând. Îi arăt locul (erau chiar sub nasul lui, rezemate de tocul uşii), iar vocile câtorva colegi mai drăguţi ai mei i se reped în ajutor. Rămas o secundă perplex, copilul ne întreabă, la grămadă, "care e?" şi pe noi ne năvăleşte deodată râsul: nu era nimeni de geografie acolo, şi oricum, se presupune că dacă-ţi trebuie vreo hartă din bârlogul leului, o iei repede şi fugi, nu-l rogi pe el să ţi-o caute. "Auzi, îl interpelez eu un pic mai veselă, ia du-te tu şi întreab-o pe doamna unde e harta, şi când ştii de unde s-o iei, te întorci. Cu cine faci geografia?" "Păi, ştiţi, piuie el dezorientat, eu sunt nou în şcoală, nu ştiu cum se denumeşte doamna..."

:))