Tatălui meu, cu dragoste

Tata a împlinit azi 59 de ani. N-am reuşit să ajung la Galaţi, să-l văd, pentru că agitaţia vieţii mele de aici nu-mi mai permite să mă mişc aşa uşor până acolo... Ştiu, tot scuze :)

Dar pe vremea asta, nici el nu ar vrea să mă ştie pe drum :)

Am recuperat un post mai vechi pe care l-am scris în 2007, de ziua lui. Lucrurile nu s-au schimbat mai deloc, aşa că îl adaug aici. Vreau să-i urez toată sănătatea din lume, bucurii şi linişte. Şi să mănânce o sută de ani din pensia care a început, pentru el, anul acesta :)

Pentru cine nu ştie, tatăl meu este unul dintre acei oameni a căror prezenţă în viaţa mea mă determină să afirm, cu mâna pe suflet, că sunt un om norocos. Cu adevărat norocos. Şi că oricâte rele îmi vor fi fost sau îmi vor fi sortite, toate sunt pentru că nu poţi să ai mai mult noroc decât ai deja. Tatăl meu este bărbatul care o iubeşte enorm pe mama. Este omul care şi-a dorit foarte mult să aibă măcar un băiat, dar care după ce a avut două fete a ajuns la definitiva şi irevocabila concluzie că oricum nu mai are nimeni fete ca ale lui şi că nici nu prea există mulţi băieţi care să le merite. Tatăl meu este cel care mi-a citit, copilă fiind eu şi neştiutoare de carte, "Povestea lui Harap-Alb" a lui Creangă. Este omul care a ştiut şi când să-mi şteargă lacrimile, şi când să mă altoiască, şi când să râdă cu mine, şi când să plângă de mila sau de dorul meu. Tatăl meu este omul care m-a învăţat ce înseamnă stabilitatea, pentru că nu l-am simţit niciodată plecând, ce înseamnă încrederea, pentru că rareori m-am simţit înşelată. M-a învăţat ce înseamnă cuvântul de onoare şi ce înseamnă determinarea, pentru că nu-mi aduc aminte vreodată să-l fi văzut pe tata renunţând înainte să-şi împlinească zisa. Şi, mai presus de toate, poate, tata mi-a dat puterea să fiu independentă şi să-mi aşez viaţa aşa cum îmi doresc, fără să-mi ceară vreodată socoteală pentru că nu i-am respectat planurile şi nu m-am oprit acolo unde vedea el pentru mine adăpost şi capăt de drum. Pentru că tatăl meu a primit întotdeauna cu fruntea sus toate loviturile pe care un copil egoist, nepăsător şi făcător-de-mii-de-greşeli ca mine i le-a dat din plin, în numele dreptului meu de a greşi. Am avut întotdeauna un sfat bun de la el, iertarea absolută şi fără ezitare în momentul în care nu l-am urmat, şi sprijin categoric şi necondiţionat în momentul în care alegerile mele au avut consecinţe mai grave decât crezusem eu.
Şi mi-ar plăcea să cred că n-a renunţat la nimic fundamental pentru noi. Şi că viaţa lui a fost, măcar în parte, aşa cum şi-a dorit el să fie.


Cât despre cadou... M-am tot întors pe toate feţele şi mi-am rearanjat în mii de feluri programul, şi m-am hotărât să plec la Galaţi la sfârşitul săptămânii. I-am zis mamei de plan şi am rugat-o să nu-i spună tatei, ca să fie surpriza completă...
Dar era mai mult decât evident că nu se poate ţine secret aşa o veste, pentru că sunt manevre de făcut, Kaufland-uri de golit, mâncăruri de gătit, că mâţa ceea de copilă şi-aşa ne-nvredniceşte rar cu prezenţa, cum Doamne iartă-mă, avem noi vreme de secrete??? Aşa că a ştiut tata de vizită în secunda doi, că în următoarea - trei - făcea ravagii în supermarket. (Dacă nu l-aţi văzut pe tata la cumpărături nu sunteţi NICIODATĂ pregătiţi pentru un potenţial sfârşit al umanităţii aşa cum o ştim azi.)
Aşa că... aleluia cadou, de n-am mai ştiut cum s-o dreg!
Atâta că în dimineaţa plecării mi-am dat seama că aş mai avea un as în mânecă: se anunţase vreme excelentă şi "Bividiul" numa' nu necheza în faţa blocului. Prin urmare, mi-am luat inima în dinţi şi i-am dăruit tatei, cadou de ziua lui, primul meu drum între Bucureşti şi Galaţi, singură la volanul maşinii mele. Pentru că iarna trecută, după ce mi-au luat Arosa, tata m-a adus la Bucureşti şi m-a lăsat cu ea în faţa blocului; a plecat sărmanul om cu ochii în lacrimi (de grija mea... de mila maşinii...), aşa că număr de Galaţi o fi având ea, dar ştie doar Bucureştiul. Şi poate Germania de unde vine...
Ca să nu mai lungesc povestea, trebuie de spus că se comportă i-re-pro-şa-bil la drum lung. Doar că a trebuit să-i cumpăr rovinieta, dar mi-a consumat numai un rezervor de benzină (cam 100 lei), a stat frumos liniştită la 50 în localitate (că doar luasem amendă înainte de a ieşi din Bucureşti pentru depăşirea vitezei legale ) şi a mers excelent cu 120 la drum întins. Mai bine chiar, bâzâie o ţâră la 140, dar am ţinut-o pe 150 suficient cât să ajungă duminică înapoi la Bucureşti în 3 ore şi un pic.

Tata a fost absolut încântat s-o vadă. I-am întregit bucuria de a mă vedea într-un fel pe care n-o să-l uite prea curând... Iar odată întoarsă acasă, am găsit în bagaje 200 de lei. Atâta calculase el că m-a costat pe mine toată afacerea. Şi calculase bine.