Eminescu inedit

Pentru cei care nu mă cunosc, sunt profesor de română. Un profesor pasionat de română, pentru care una dintre puţinele certitudini ale zilelor trecătoare este dragostea de a intra în fiecare zi într-o sală de curs. Oricât ar fi de obositor şi oricât de tare m-ar supăra copiii uneori - şi mă supără de n-aţi putea să credeţi, câteodată :))

Ştiu că nu prea se vede pe blogul meu pasiunea pentru cărţi. M-am gândit într-un timp de ce, şi concluzia a fost că poate însemnările de aici sunt despre o altă dimensiune a vieţii mele - am mai multe... tare ascunse :)

Astăzi însă e ziua lui Eminescu şi mi-am amintit de un text care m-a distrat grozav când l-am citit prima dată. E atât de nepotrivit cu imaginea pe care o promovăm în mod curent despre scriitor, încât poate va fi o surpriză plăcută pentru unii dintre voi. Scrierea se numeşte [Părintele Ermolachie Chisăliţă]

Enjoy :)

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se şedea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul şi mai bine, umbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost şi beţiv. Tată-său fusese porcar la sat şi, fiindcă băietul lui era leneş, rău, şi târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema şi Ermolachie Chisăliţă. Evangheliile le ştia pe de rost, unde nu ştia ce să zică, zicea Doamne miluieşte! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău şi oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceţi, mă, nu vedeţi că părintele cântă greceşte?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i şedea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi şi popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".

Cu totului deosebit în felul său, om cu duh şi cu multă cunoştinţă de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică aşa cum nu se cuvine nici în crâşmă, afară de aceea el zicea că popa nu ştie carte. Şi popa, aceeaşi vorbă despre el ― şi amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ţi pe genunchi o pălărie şi vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvăţat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des [c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greşea la glasuri.

― Buchilat! striga popa din altar.

― Aud, părinte.

― Prochimen glas al şaptelea, f[...]-ţi c[...] mă-tii!

― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!

― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească linişte.

Iară postul onorific de palamar îl ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Băiet cu multă ambiţie, fecior de popă, cam prostuţ, nu-i vorbă, da-ţi ştia Crezul pe de rost de, de, de... nu altceva. Altfel trăgea clopotele tot într-o dungă, de gândeai că arde satu, or[i] că s-o aprins pădurea, şi căpătase şi bătaie de la oameni pentru scandalul ce-l făcea... s-ar fi şi lăsat bucuros de palamarie, da' de colaci nu. În taină o putem comunica că-i plăcea şi coliva; să-l fi văzut pe mândrul Nicodim umblând pe la prohoade şi pe la pomene cu Basaltirea or[i] cu Vanghelia (aşa-i zicea el) după părinte şi luând acel aer de seriozitate şi mândrie care-i şedea atât de bine, mai ales când era cu ciubote lungi. Era un spectacol de invidiat.

Dar ceea ce făcea ca părintele să fie idolul pădurarului, moş Iftimie Fedeleş, era glasul său, ca şi care nu se mai pomeneşte ― de ferească Dumnezeu. Asta era şi ideea văcarului din sat şi aceşti doi oameni găsise într-adevăr un punct în care cugetările [lor], de altmintrelea eterogene, să fie aceleaşi.

― Hiu, mă, da groaznic mai urlă popa nostru, îl aud tocma-n pădure.

― Ie, răspundea cu sânge rece văcarul.

La o utrenie i s-a şi-ntâmplat popii o şotie cu glasul lui cel groaznic, ca şi care nu i s-a mai întâmplat altui popă pe lume. El era-n altar. Lumânări subţiri şi încovrigate de ceară galbenă ardeau cu mucuri mari lângă icoane şi ceara curgea topită pe podele. Buchilat, fornăit, încurca-ntr-o carte, [cu] ochelari pe nas, nebăgând de samă că i s-aprinsese o mânecă de la anteriu. Puţea a ars, dar el gândea că miroase a tămâie. Nicodim, cu lăcata de la biserică-n mână, adormise într-o strană şi cânta prin somn Doamne miluieşte! Când tresărea pe trezite, începea mai tare, când adormea zicea tot mai încet. În fund, lângă pridvor, erau mai mulţi oameni din curtea boierească care vorbeau încet între ei mai una, mai alta.

Popa mormăia încet în altar fără să se uite măcar pe carte. Cine avea să priceapă[?]. Deodată-ncepu mai tare:

― Gaga gagaga?

― Beh! s-auzi pe fereasta bisericii.

― Iacă dracul, mă! zic oamenii-n fundul bisericei ş-o tulesc la fugă. Nicodim, cum deschide ochii, miroase putoarea din anteriul lui Buchilat, gândeşte că s-a aprins biserica, urlă groaznic şi fuge.

Buchilat dă peste sfeşnic, îl răstoarnă... Întuneric. ― Beh! pe fereastă, Nicodim urlă, Buchilat simte cum îl frige cineva de mână ş-o rupe de fugă.

Popa-şi ia prin întuneric cojo[c]ul şi-l încalţă de spaimă. N-are vreme să bage de samă, ia poalele cojocului în cap şi năvăleşt[e] spre uşă. ― În fereastă: Beh!

Când dă să iasă pe uşă, Nicodim zice:

― Uite-l mă, uite-l, repede uşa-napoi ş-o închide cu lăcata.

― În fereastă: Beh!

Popa scutura de uşă, oamenii ţineau vârtos, ca să nu lese pe dracul să fugă...

― Vezi, mă! Trăsni-l-ar crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript mâneca, zice cu spaimă Buchilat.

― D-apoi cum puţea în biserică, zice Nicodim, gândeai c-o dat cineva foc [la] biserică.

― Necuratul! Putoarea iadului!

― Chiu! popa-n biserică.

― Ţineţi, mă, nu lăsaţi uşa.

În fereasta bisericii: Beh!

― Pintilie! mergi de trage clopotul, eu alerg la crâşmă să chem oameni!

― Aduceţi păcură, mă, să dăm foc bisericii.

― Chiu! popa-n biserică.

O, muză! învaţă-mă să cânt tragicul acestei scene, vedeţi-l pe micul Buchilat sărind să ajungă funia de la clopot şi trăgându-l tot în sărituri, vedeţi pe boarul alarmând satul şi trezindu-l cu toaca, ca la mănăstire. Popa urla în biserică de cădea tencuiala de pe pereţi.

Şi cine, o, muză, numeşte numele acele ilustre a acelora care, pentru ca să deie foc bisericii, se adunase în ţintirim [?] Înainte merge cu o prăjină lungă viteazul Mitruţă Buruiană. Lui îi urmează, cu parii, straşnicii şi înţelepţii Ftoma lui Culbeci şi mărinimosul Toader Zurgalău. Şi pe cine mai zăreşte ochiul meu în strălucitele şiruri? Oare nu-i acela teribilul Dămian Cuşmălungă? Şi oare cine te întrece în fapte strălucite pre tine, de berbeci adunătorule Curcă? Şi v-am văzut şi pe voi pe calea măririi, pre tine, între toţi isteţii mai cu cap Văsălie Cotcodac, şi pe tine, Neagule a lui Şolomon.

Iară asemenea unui chip nepieritor prin chipuri omeneşti şi trecătoare, asemenea unui cârnaţiu făcut cu gingăşie între cartaboşii cei mari, străluceşte un tânăr viteaz în întunecata mulţime. Tânăr plin de speranţă, el salută cu entuziasm pericolul şi fericita* victorie. El a numărat abia douăsprezece roze şi în conformitate neglijeul său îi stă foarte frumos. Ciubotele lungi şi largi ale tătâne-său îi dădeau un aspect eroic şi plin de demnitate, cojocul spânzura până-n pământ şi căciula semăna c-un stog de fân pe un cap de curcan. Dar oare la ce să trădăm dulcele său nume? Cine nu-l ghiceşte ― oare istoria nu-l va însemna pe paginile sale, dacă n-a avea altă treabă de făcut?... Aşadar pourquoi?

― A! Zi! tu, zavistnicule, ai tras clopotul ca să vie oamenii să mă bată! Ei, stai, mări, las' că ţi-oi da eu. Poc! Şi zi, eu îs dracu, ai?!... Dă-i!... Ei las' că ţi-oi da eu ţie pe dracu. Poc!

Bietul Buchilat înţepeneşte sub loviturile popii, s-ar fi făcut covrig, da' n-avea de unde, prea era scurt, numa' scădea* ca un dop de plută. Popa l-ar fi rupt bucăţi dac-ar fi avut ce rupe, dar aşa... unde lovea i se părea că nu dă-n nimica, aşa de ne'nsemnat era sărmanul dascăl.

Am mai putea scrie un capitol [cu] subtitlul: Cum părintele Ermolachie a crezut a face îndestul onorii *, spre a releva fel şi formă în care acest venerabil om a-ncercat a bate tot satul pentru necinstea făcută, fără ca satul s-o simtă. Mai întâi gândea să citească molitve şi să cheme urgia dumnezeiască asupra satului. Dar i-a venit în minte de devreme că Domnul ar prefera să-şi caute de treabă decât să-l asculte pe părintele. Despre neeficacitatea duioşiilor sale religioase era convins. Apoi chiar să se fi pus părintele Ermolachie pe aceea ca să citească blestemele sf. Vasile, oare-ar fi putut [?]. El nu ştia s-o citească. [...]