Bobby McFerrin pentru profani

Sâmbăta asta, la capătul unei zile chinuitoare de lucru pentru mine, m-am bucurat din plin de un cadou nesperat primit din partea unui grup de oameni, denumiţi generic @InConcert,care se străduiesc frumos să ne ţină la curent cu noutăţile din lumea spectacolelor. Au şi site, iar de aici am aflat eu, într-o bună zi, că am câştigat un concurs care punea la bătaie invitaţii la spectacolul lui Bobby McFerrin. Bucurie mare, veselie multă, mulţumiri multiple!

Spectacolul a fost o surpriză absolut încântătoare, neaşteptată pentru mine, pentru că nu sunt o cunoscătoare a genului - îngân şi eu odată cu oricine, "Don't worry, be happy" şi mai prind ocazional câte o secvenţă postată pe undeva, însă nimic din ce ştiam nu mă pregătise pentru două ore de magie, care au zburat fără ca măcar să apuc să clipesc. Improvizaţie completă şi complexă, de mare virtuozitate ce acoperă deopotrivă şi jazzul şi piesele clasice, cu un rar geniu de a-şi transforma corpul într-un instrument muzical ce cântă prin fiecare fibră, concertul lui McFerrin a subjugat o sală întreagă. A cântat pentru spectatorii săi, i-a dirijat, i-a invitat pe scenă, le-a improvizat ca ei să poată dansa şi i-a lăsat să danseze ca să improvizeze după mişcările lor, a cântat împreună cu ei - câte unul sau câte mai mulţi, s-a lăsat admirat, le-a primit dedicaţiile şi le-a răspuns la întrebări.

Mai întâi a fost un solo de improvizaţii, aşezat pe un scăunel într-un cerc de lumină din mijlocul scenei. Apoi, din timp în timp, sala a cântat după chipul şi asemănarea lui McFerrin, fascinată de dezinvoltura şi spiritul vioi al cântăreţului; după ce ne-a învăţat să improvizăm pe ce nu auzisem niciodată, am lălăit cu toţii pe cunoscuţi - adică pe Bach şi pe Ravel şi pe nu-mai-ştiu-care de nu mi-i mai amintesc acuma. A venit apoi momentul cu dansul; adică cei care se pricepeau să danseze au fost poftiţi pe scenă - şi s-au urcat vreo 10 :)) de s-a speriat, dintre care vreo trei copii care au făcut deliciul tuturor; momentul a avut la bază (aşa cum l-am văzut eu, cel puţin) o încercare - reuşită - a lui McFerrin de a "ghici" stilul dansatorului, pentru a-i improviza vocal o partitură care să-i permită, la rândul său, să-şi improvizeze mişcările; a făcut asta pentru fiecare, pe rând, iar câteva dintre momente au fost perfecte! A cântat apoi alături de trei instrumentişti români, improvizând alături de fiecare; mi-a plăcut foarte mult "colaborarea" cu ţambalul, dar şi dedicaţia-surpriză pe care acordeonistul a făcut-o la finalul momentului, când McFerrin şi-a recunoscut hitul "Don't worry, be happy" improvizat în cel mai curat stil lăutăresc :)). Au urmat duetele cu oricine din sală a dorit să cânte cu el; artistul a făcut un haz nebun pe seama unui spectator care, cunoscându-i probabil obiceiul, îşi adusese saxofonul cu sine. Iar după primul "noapte bună", într-un bis mai neobişnuit, McFerrin a cerut să se aprindă luminile în sală şi şi-a rugat spectatorii să-i adreseze întrebări; cu un simţ al umorului absolut încântător, a răspuns la "Când te întorci în România?", "Ce ne spui despre câinii tăi?", "Cânţi sub duş?", "De ce nu ne cânţi Don't worry?", "Cum de iubeşti atât de mult viaţa?", "Nu ne mai cânţi ceva?" sau "Mama îţi cânta când erai mic?"... Toată lumea s-a amuzat copios, în fiecare minut al celor două ore!

Cu un umor excepţional şi cu o capacitate ieşită din comun de a se "acorda sălii" şi de a-şi simţi publicul, Bobby McFerrin ne-a arătat, într-o seară rece de iarnă, ce înseamnă căldura pasiunii, modestia talentului, dragostea pentru viaţă. Şi dorul de casă - unde nu ne-a ascuns deloc că abia aşteaptă să ajungă.

:)

P.S. Am cântat şi eu, într-un fel asemănător: