Jurnal de doc. Ziua 41-42-43-44-45-46-47-48

Citim, citim şi iar citim, când nu muncim, muncim şi iar muncim. Bine, recunosc - ne mai şi gândim, gândim şi iar gândim :)) Dar pe asta trebuia să v-o spun:

     Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gâturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.
     Dar mai ales a existat o baladă numită „Mioriţa", care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: "Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef”.
     Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă. Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi - l-am văzut eu cu ochii mei - care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis... Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu de la ţâţă, cu lapte...
     Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea - li s-a spus simplu: Caragiale...

Pentru cine nu şi-a dat seama, textul este unul parodic, în oglindă, plecând de la celebrul Trebuiau să poarte un nume al lui Sorescu. Este semnat de Cristian Popescu şi l-am găsit în Eminescu. Negocierea unei imagini de Iulian Costache.

Să dăm canonului ce-i al canonului, zic. Ăştia suntem, iar "coafura" Caragiale rezistă :)