Recomandări 2011 (varianta "o ţâr' de SF")

Dacă tot le-am văzut şi mi-au plăcut, zic să dau mai departe, poate vă zice vreunul ceva la urechea a mai puţin surdă :))

Limitless a fost, dacă nu mă înşală memoria, unul dintre primele filme de 2011 pe care le-am văzut - găsisem demult o reclamă şi apoi mi-a amintit cineva de el pe FB. Nu este un film nemaivăzut, dar mi-a plăcut felul în care actorul din rolul principal îşi face treaba şi felul în care este realizată filmarea. Momentele în care mintea lui Eddie începe să dea rateuri sunt foarte interesant create tehnic, iar imaginile devin extrem de sugestive. De asemenea la plusuri, aş adăuga ideea de bază a scriptului, care - cel puţin pe mine - mă fascinează, aflată la limita SF-ului şi a cărei realizare în dimensiunea reală nu mi se pare extrem de îndepărtată în timp... La minusuri mă văd nevoită să-l trec pe DeNiro, nu pentru că n-are un joc bun, ci pentru că rolul e prost conceput nu-i dă voie să se mişte; nu mi-a plăcut nici povestea de dragoste - cea nelipsită, desigur - dar superficial urmărită şi prea vag schiţată. În plus, aş remarca şi câteva loose ends, din care-mi amintesc acum, la repezeală, povestea crimei din camera de hotel... Dincolo de toate însă, m-a încântat finalul, care mi s-a părut de bun-simţ, şi după care m-am mirat că nu ne gândim niciodată şi la posibilitatea asta. Am devenit atât de convinşi că banul şi puterea ne schimbă şi ne transformă în diavoli, încât nu-şi închipuie nimeni că unii şi-ar putea păstra şi minţile şi firea, chiar având totul...




Ultima parte a lui Harry Potter este, într-adevăr, impresionantă şi captivantă, încât pentru iubitorii genului se va dovedi, desigur, o capodoperă, iar conflictul fundamental dintre Bine şi Rău îşi găseşte o rezolvare definitivă. Deşi nu sunt fan al seriei şi nu îi cunosc toate detaliile, foarte puţine dintre cele de pe ecran mi-au rămas nelămurite, aşa că puteţi, ca şi mine, să-l vedeţi fără a le şti pe celelalte. Dacă nu l-aţi văzut încă, n-are rost să citiţi recenzii şi opinii, nici să încercaţi să aflaţi înainte posibile detalii ale acţiunii. Mergeţi în linişte la film şi lăsaţi-l să vă surprindă. Face parte din fascinaţia călătoriei. Eu am intuit la un moment dat încotro se îndreaptă lucrurile, dar scenariul mi-a dat dreptate doar până la un punct - nu mai pun la socoteală că finalul meu părea mai reuşit, dar sigur nu v-ar fi plăcut :D Raţiunea întregii aventuri pe care o urmărim de vreo 10 ani pare a fi concentrată într-o replică a lui Dumbledore, care vorbea despre "magia inepuizabilă a cuvintelor". Şi a imaginilor, aş adăuga. Iar întrebarea lui Harry de la un moment dat poate fi privită ca o dilemă a vieţilor noastre ale tuturor: "Cele pe care le vedem sunt reale sau sunt doar în mintea noastră?" Răspunsul profesorului a venit, desăvârşit: "Bineînţeles că sunt în mintea ta, Harry, dar cine spune că nu sunt reale?"

The Adjustment Bureau m-a lăsat cu gura căscată. Ştiţi - presupun - cum e cu "universul de aşteptare" al celui care citeşte titlul... Well, pot să spun că universul meu de aşteptare era la naiba-n praznic, ca la vreo 5 catralioane de ani-lumină de ce voia filmul să spună. Mă rog, nu văzusem nici trailerul, admit. Însă mi-a plăcut foarte mult ideea, pentru că mi-a confirmat câteva adânci convingeri interioare :) Însă numai după ce m-a ţinut în suspans şi m-a făcut să mă îndoiesc la fiecare pas de ele. De convingeri, zic :)) Într-un fel ciudat şi suprarealist, cred că am trăit, odată cu el, experienţa eroului principal, cu tot cu încrederi, şi cu temeri şi cu îndoieli. Damon şi Blunt fac un cuplu frumos pe ecran, iar povestea lor este convingătoare şi încântătoare. Şi dincolo de toate, filmul croşetează veridic pe marginea unei întrebări care - probabil - ne macină pe toţi: "Când eşti sigur că eşti sigur?"





Transformers 3 e despre Bumblebee, motiv pentru care nu puteţi să-l descalificaţi, orişicât de puţin aţi gusta genul şi oricât de slab vi s-ar părea filmul :)) Care într-adevăr este, dacă nu-ţi plac bătăile, maşinile, caştocăriile tehnice şi ipotezele spectaculoase despre ce-o făcut fratele Neil Braţ-Tare cân' o fo' pe Lună. Pentru mine însă pelicula are valenţe sentimentale, din cel puţin două puncte de vedere: datorită elevilor mei, alături de care m-am delectat urmărind primul film al seriei şi comentând pe FB, şi datorită asocierii pe care am făcut-o încă de la început :)) şi despre care cei care mă cunosc ştiu deja: aşa de puternic îl asociez pe autobotul galben cu maşineta mea, încât cea mai tare scenă a filmului mi s-a părut a fi aici, de pe la minutul 2:05 :))




Source Code (Transfer de identitate) este un film deosebit şi surprinzător despre ceea ce este uman în noi, care supravieţuieşte celor mai oribile tragedii. Începutul este destul de abrupt, iar eu n-am înţeles ce se petrece cu personajul principal decât atunci când a priceput şi el. Apoi, pe parcurs, nelămuririle şi neputinţa lui au devenit emoţii proprii mie, la fel ca şi speranţa găsirii unei ieşiri. Cursa contra cronometru pentru descoperirea teroristului, desfăşurată în secvenţele de câte 8 minute pe care codul sursă le creează, este corect tensionată şi captivantă. Eroul încearcă să găsească şi soluţii alternative pentru supravieţuirea lumii despre care află - în cele din urmă - că îi depinde viaţa, însă totul se năruie, până în momentul în care înţelege că, pentru a reuşi, trebuie să joace totul pe o carte şi să ardă toate punţile în spatele lui. Filmul are actori cu partituri foarte bune, însă personajul meu favorit rămâne Colleen Goodwin, a cărei relaţie cu protagonistul mi s-a părut chiar mai emoţionantă decât cea cu iubita lui.    

P.S. Restul, mâine :)