Horrible Bosses a fost un film la care am râs endlessly! Parol! Este o comedie excelentă, dată pe mâna unor actori de marcă ce reuşesc să găsească vocea şi jocul potrivite pentru partiturile interpretate. Trebuie să spun că tensiunea acţiunii este extrem de bine dozată, situaţiile în care sunt puse personajele sunt de cele mai multe ori neaşteptate, iar răsturnările şi surprizele se ţin lanţ. Mi-a plăcut grozav cum se completează Nick, Dale şi Kurt (cei trei tineri puşi pe răzbunare, prieteni din copilărie) şi am râs împreună cu Jamie Foxx de naivitatea lor, care nu prea se diferenţiază de prostie şi trebuie taxată. Dar mă văd nevoită să spun că marele merit pentru fantastica atmosferă a filmului vine de la bestiile de şefi: Colin Farrell face un rol absolut inimaginabil, este pur şi simplu de nerecunoscut; Jennifer Aniston reuşeşte una dintre cele mai bune comedii ale ei, cu un rol fără nicio greşeală; iar Kevin Spacey... Păi să spunem că dacă n-ar fi fost o comedie aşa bună, Spacey ar fi reuşit să o salveze de unul singur. Prin urmare, dacă nu vă deranjează limbajul licenţios şi destul de agresiv al filmului, puteţi să vă destindeţi cu una dintre cele mai trăsnite comedii pe care le-am văzut în ultima vreme.
Hanna n-are niciun strop de comedie, s-ar putea chiar să-l găsiţi cam crud. Mie însă mi-a plăcut grozav datorită imaginii şi muzicii. Mai ales muzicii. Şi a personajului principal, o tânără de doar 16 ani, antrenată (din raţiuni care sunt târziu lămurite) să ucidă cu sânge rece, foarte bine interpretată de o actriţă pe care n-am mai văzut-o - Saoirse Ronan. Despre Eric Bana (mereu o încântare!) şi Cate Blanchett nu mai e nevoie să vă spun. Subiectul mi-a adus aminte de Nikita şi de Léon din filmografia lui Luc Besson, atât prin prezenţa personajului principal (o maşină de ucis), cât şi prin nevoia acestuia de a stabili contacte cu alţi oameni, nevoia lui de a se dovedi capabil de prietenie, de încredere, de dragoste.
Water for Elephants este o dramă romantică pe care în mod sigur o vor iubi fetele. Nu-l agreez în mod deosebit pe Pattinson, iar pe Reese Witherspoone am văzut-o în roluri care mi-au plăcut mai mult - mai ales în condiţiile în care raţiunile acţiunilor (sau, mai bine spus, a non-acţiunilor) personajului ei nici nu m-au prea convins... Christoph Waltz face însă un rol excelent. În plus, filmul are o atmosferă extraordinară şi exploatează fascinaţia pe care lumea circului o exercită asupra oamenilor. Este o poveste cuceritoare despre o meserie nomadă dificilă, în care fundamentală este relaţia cu animalele aflate în menajerii. Cel mai mult am iubit-o, desigur, pe Rose!
Rămânând în acelaşi registru, povestesc un pic despre Jane Eyre, deşi sunt convinsă că subiectul nu mai are secrete. Sunt expertă în ecranizări după Austen şi Brontë :)), aşa că puteţi să mă credeţi pe cuvânt - asta e una bună. Sigur, varianta lui Zeffirelli din 1996 e cea mai concentrată, dar preferata mea e miniseria din 2006, care mi se pare că surprinde - probabil pentru că nu se grăbeşte - cel mai bine felul în care evoluează sentimentele personajelor, fără salturi nejustificate. În varianta din 2011, Mia Wasikowska este extrem de expresivă şi potrivită rolului, iar dinamica relaţiei dintre cei doi protagonişti este frumos evidenţiată.
Închei cu ceea ce mi s-a părut o peliculă fascinantă! Midnight in Paris este un film extraordinar, care m-a luat complet prin surprindere. Nu citisem nimic despre el, iar trailer-ul e atât de bine făcut, încât nici n-am bănuit ce surpriză mă aştepta... Am fost aproape pe punctul să nu-l caut :)) şi nu mint! Trandafirul roşu din Cairo a fost primul Woody Allen pe care l-am văzut şi mi-a plăcut grozav, iar ăsta mi-a amintit de el... Nu vreau să vă stric surpriza (dacă nu l-aţi văzut încă), aşa că nu vă dau detalii. Tot ce pot să spun e că ar trebui să vă placă măcar puţin Parisul, să vă fascineze literatura şi pictura, şi să agreaţi filmele din care se învaţă, uneori, lecţii importante.
Hanna n-are niciun strop de comedie, s-ar putea chiar să-l găsiţi cam crud. Mie însă mi-a plăcut grozav datorită imaginii şi muzicii. Mai ales muzicii. Şi a personajului principal, o tânără de doar 16 ani, antrenată (din raţiuni care sunt târziu lămurite) să ucidă cu sânge rece, foarte bine interpretată de o actriţă pe care n-am mai văzut-o - Saoirse Ronan. Despre Eric Bana (mereu o încântare!) şi Cate Blanchett nu mai e nevoie să vă spun. Subiectul mi-a adus aminte de Nikita şi de Léon din filmografia lui Luc Besson, atât prin prezenţa personajului principal (o maşină de ucis), cât şi prin nevoia acestuia de a stabili contacte cu alţi oameni, nevoia lui de a se dovedi capabil de prietenie, de încredere, de dragoste.
Water for Elephants este o dramă romantică pe care în mod sigur o vor iubi fetele. Nu-l agreez în mod deosebit pe Pattinson, iar pe Reese Witherspoone am văzut-o în roluri care mi-au plăcut mai mult - mai ales în condiţiile în care raţiunile acţiunilor (sau, mai bine spus, a non-acţiunilor) personajului ei nici nu m-au prea convins... Christoph Waltz face însă un rol excelent. În plus, filmul are o atmosferă extraordinară şi exploatează fascinaţia pe care lumea circului o exercită asupra oamenilor. Este o poveste cuceritoare despre o meserie nomadă dificilă, în care fundamentală este relaţia cu animalele aflate în menajerii. Cel mai mult am iubit-o, desigur, pe Rose!
Rămânând în acelaşi registru, povestesc un pic despre Jane Eyre, deşi sunt convinsă că subiectul nu mai are secrete. Sunt expertă în ecranizări după Austen şi Brontë :)), aşa că puteţi să mă credeţi pe cuvânt - asta e una bună. Sigur, varianta lui Zeffirelli din 1996 e cea mai concentrată, dar preferata mea e miniseria din 2006, care mi se pare că surprinde - probabil pentru că nu se grăbeşte - cel mai bine felul în care evoluează sentimentele personajelor, fără salturi nejustificate. În varianta din 2011, Mia Wasikowska este extrem de expresivă şi potrivită rolului, iar dinamica relaţiei dintre cei doi protagonişti este frumos evidenţiată.
Închei cu ceea ce mi s-a părut o peliculă fascinantă! Midnight in Paris este un film extraordinar, care m-a luat complet prin surprindere. Nu citisem nimic despre el, iar trailer-ul e atât de bine făcut, încât nici n-am bănuit ce surpriză mă aştepta... Am fost aproape pe punctul să nu-l caut :)) şi nu mint! Trandafirul roşu din Cairo a fost primul Woody Allen pe care l-am văzut şi mi-a plăcut grozav, iar ăsta mi-a amintit de el... Nu vreau să vă stric surpriza (dacă nu l-aţi văzut încă), aşa că nu vă dau detalii. Tot ce pot să spun e că ar trebui să vă placă măcar puţin Parisul, să vă fascineze literatura şi pictura, şi să agreaţi filmele din care se învaţă, uneori, lecţii importante.
No comments:
Post a Comment
Warning!
Default "post as google account"! Change it if you don't have one.