Nicolae Batzaria "Poveşti de aur". Sau despre berze şi daruri.

Poveşti de aur
Ali Baba şi Moş Nae (Nicolae Batzaria)

Colecţia Biblioteca pentru toţi copiii,
îngrijită de Tiberiu Utan
Editura Ion Crengă
Bucureşti, 1979





Le-am citit de mult, când eram mică, mică, mică. Mi-au lăsat o senzaţie nelămurită, pentru că nu erau basme ca toate basmele, ci mai degrabă poveşti despre învăţături. Adunate din colţuri diferite ale lumii şi înfăţişate simplu, fără pretenţii şi înflorituri, spunându-le copiilor despre cum pot greşi oamenii, cum pot dori ce nu le trebuie ori face bine, cum pot minţi, cum pot trăda încrederea şi aşteptările celorlalţi. Dar şi cum pot crede, pot spera, pot avea încredere în puterea şi în convingerile lor, cum pot iubi, cum pot învinge. Şi o concluzie zidită cu fiecare poveste: tot ce trebuie să facem este să pricepem lecţia... coşmarul se sfârşeşte acolo, iar ordinea lucrurilor se restabileşte. Dar NUMAI după ce înţelegem ceea ce înainte era ascuns. Îmi amintesc cu drag de Cavalerul de aur (Poveste din Pădurea Neagră), Floarea de pe mormânt, Mâna neagră (Poveste spaniolă), Copilul prinţesei Savitri (Poveste indiană) sau Bucle de aur (Poveste norvegiană).


Bucle de aur
(Poveste norvegiană)
      În îndepărtata şi recea ţară a Norvegiei, a fost odată un oraş, al cărui nume era, pare-mi-se, Woro, un oraş trist, cum nu-i găseai nicăieri perechea. Cerul nu era mai niciodată albastru, fiind zi şi noapte acoperit de nori cenuşii. Şi totul era cenuşiu şi mohorât în oraşul Woro. În grădini nu răsărea nicio floare, în păduri nu se auzea niciun cântec de păsări. Şi ploua, ploua aproape fără încetare.
     Nimeni nu râdea şi nu era vesel în oraşul acela. Până şi nunţile erau triste, fiindcă erau nunţi fără lăutari şi fără cântece. Doar - ceea ce se întâmpla o dată, sau cel mult de două ori pe an - când soarele izbutea să străpungă perdeaua groasă de nori cenuşii şi să se ivească în strălucirea sa pe un colţ de cer albastru, era pentru locuitorii oraşului sărbătoarea cea mai mare. Atunci li se înseninau şi lor feţele şi mai vedeai câte un zâmbet fluturându-le pe buze. Numai că, aşa cum am spus, astfel de zile erau foarte rare. Încolo, tot timpul, locuitorii din Woro erau trişti ca o zi ploioasă de toamnă. Trişti şi îmbrăcaţi în haine cenuşii, aşa cum era şi culoarea cerului cenuşiu, ce apăsa asupra oraşului.
      Numai Cristina, o femeie tânără, se deosebea şi ca îmbrăcăminte şi ca purtare de toate femeile şi de toţi bărbaţii din oraşul Woro. Numai Cristina nu era tristă, ci pururi veselă şi zâmbitoare. În loc de haine cenuşii, ea se îmbrăca toamna în haine de culoare deschisă. Când ploua, mergea încet pe stradă, şi adăpostindu-se sub o umbreluţă roşie sau galbenă.
     Şi iată că într-o zi, Cristina născu o fetiţă, care i se părea Cristinei că este copilul cel mai frumos din tot oraşul. Însă Cristina dorea ca fetiţa ei să fie pe întreg pământul fetiţa cea mai fumoasă. Pentru aceasta, două zile şi două nopţi nu se culcă şi nu mâncă. Stătu să se gândească. Se gândea ce să ceară berzei năzdrăvane.
     Barza aceasta era o barză bătrână, bătrână şi care aducea câte un dar fiecărui copil nou-născut. Aducea darul pe care îl cereau părinţii copilului. Unii îi cereau pentru copiii lor sănătate, alţii noroc, alţii viaţă lungă, alţii bogăţie.
     "Nu vreau nimic din toate acestea, îşi zise Cristina, vorbindu-şi singură. Dar ce să cer, pentru ca fetiţa mea să fie cea mai frumoasă de pe pământ?"
     În sfârşit, după ce se frământă cu gândul două zile şi două nopţi, zise sărind de bucurie prin odaie: "Am găsit! Am găsit!"
     Şi aşa, când veni barza, Cristina îi zice: "Doresc să dai fetiţei mele păr de aur adevărat şi care să fie tot atât de strălucitor ca şi aurul adevărat."
     Barza fu nemulţumită de cererea Cristinei. Totuşi, îi făcu pe voie. Deasupra leagănului fetiţei desfăşură aripile sale mari, făcu de câteva ori cu ciocul nişte semne tainice în aer, apoi zise Cristinei: "Dorinţa ta s-a îndeplinit. Să ştii însă că ai fost nesocotită. Va veni ziua în care te vei căi şi vei plânge că ai cerut pentru copilul tău păr de aur adevărat. Eu acum te las, dar ţine minte ceva. Să ştii că fetiţa va muri în clipa în care îi vei tăia sau îi vei smulge măcar un fir din părul ei."
     Barza plecă, zburând pe fereastra deschisă, iar Cristina rămase câteva minute zăpăcită şi uluită de cuvintele auzite. Când îşi veni din nou în fire şi se aplecă asupra leagănului fetiţei, dete un strigăt de bucurie: capul fetiţei strălucea ca soarele, buclele de păr răspândeau raze de lumină, fiind de aur adevărat. Ca să se încredinţeze şi mai bine, Cristina puse mâna în păr şi văzu că fiecare fir era de aur adevărat.
     În bucuria sa, uită de ameninţarea berzei şi ieşi din casă, mergând să ducă vestea la femeile din vecini. În curând, vestea aceasta se răspândi şi tot oraşul şi în celelalte oraşe şi sate. Cât era ziua de mare, venea mulţime de oameni din toate părţile ţării, ca să vadă minunea nemaivăzută: o fetiţă cu păr de aur adevărat. Fetiţei i s-a dat numele de Bucle de aur şi numele acesta i-a rămas.
     Au trecut anii. "Bucle de aur" a crescut, făcându-se din ce în ce mai frumoasă. Ajunsese să fie în adevăr cea mai frumoasă de pe pământ.
     În acelaşi timp însă, îi creştea părul, iar pe măsură ce creştea, se făcea, cum lesne se înţelege, mai greu, tot mai greu. Era doar păr de aur adevărat. Greutatea părului o silea pe "Bucle de aur" să meargă ţinând capul aplecat în jos, ba chiar încovoiată. Din pricina aceasta, se ferea să umble şi stătea mai toată ziua cu capul pe pernă.
     În loc să fie veselă şi mulţumită, era, dimpotrivă, tristă şi amărâtă şi plângea în ascuns de mamă-sa.
     Nici mamă-sa nu era mulţumită. Îşi dădea seama de greşeala ce făcuse şi se căia amar, decât era o pocăinţă târzie şi fără folos. Cât despre tăiat părul, nu putea fi nici vorbă: ştia doar că în aceeaşi clipă "Bucle de aur" ar fi murit.
     Într-o dimineaţă, Cristina intră în camera în care dormea fata ei. "Bucle de aur" visa şi vorbea în somn, zicând: "O, cât sunt de mulţumită şi fericită că nu mai am păr de aur adevărat şi că părul meu este acum uşor, aşa că pot să umblu, pot să umblu, pot să sar şi să alerg în voie!"
     Auzind aceste vorbe, ochii Cristinei se umplură de lacrimi, care începură să cadă pe părul fetiţei... Dar, minune! Îndată ce lacrimile atinseră părul frumoasei "Bucle de aur", se formă în jurul capului un fel de nor auriu. Norul acesta se ridică în sus, ieşi pe fereastră şi se înălţă în văzduh. Puţin după aceea, se trezi şi "Bucle de aur" şi, pipăindu-şi părul, simţi că nu mai este de aur, ci un păr uşor şi mătăsos. Mişcă de câteva ori capul şi văzu că nu mai simte nicio greutate.
     Nebună de bucurie, sări din pat şi se îmbrăţişă cu mamă-sa, vărsând amândouă şiroaie de lacrimi, numai că lacrimile acestea erau lacrimi de fericire. 
     Privind apoi pe fereastră, văzură cum barza luă în cioc norul de aur şi zbură lin cu el, pierind în înălţimile cele albastre ale văzduhului.

-

Am ales-o pe aceasta, nu pentru că mi-ar fi fost cea mai dragă - Mâna neagră era favorita mea :) - ci pentru că, recitind-o acum, mi-am amintit de un filmuleţ pe care l-am primit de câteva ori pe e-mail :)

Via YouTube