Robert Downey Jr.

Fac din când în când fixaţii... cinefile (că nu'ş cum să le zic), iar în ultima vreme a fost asta cu RDJr. A început cu un film văzut din întâmplare la tv, o ecranizare despre perioada neagră din istoria modernă a SUA, când vânătoarea de comunişti devenise un soi de obsesie naţională. Good Night, and Good Luck. este o poveste complexă despre pericolul demonizării unora sau altora dintre noi, despre felul în care ar trebui să ridicăm vocile şi să protestăm. Ar trebui să vedem mai multe altfel de filme, ca să înţelegem că există un loc - echidistant faţă de extremele între care, inevitabil, ne împart credinţele pe care le avem - unde trebuie să vedem aceleaşi adevăruri, să înţelegem aceleaşi lucruri şi să avem aceleaşi convingeri. Mi-a plăcut foarte mult filmul :) Iar una dintre secvenţele mele favorite rămâne cea în care Joe (personajul lui Downey) se întreabă: şi dacă totuşi ne înşelăm? dacă vom constata, peste ani, privind în urmă, că am sprijinit tabăra care greşea? Chiar. Dacă?


Via YouTube


Apoi am văzut Due Date care mi-a plăcut mult mai puţin, pentru că nu prea gust comedii de tipul ăsta. Are însă câteva replici haioase, câteva scene la care am râs, iar RDJr face un rol bun şi mai salvează câte ceva. Adică... din punctul meu de vedere e foarte greu de găsit un mod adecvat de a te purta, atunci când întâlneşti o catastrofă ambulantă ca Ethan Tremblay, însă Downey reuşeşte să construiască un personaj credibil şi cu reacţii oneste, adecvate situaţiei, fără exagerări disproporţionate pentru a forţa efectul comic, ci potrivite unui om normal, pe care tovarăşul de călătorie îl e-xas-pe-rea-ză până în vârful unghiilor.


Via YouTube

După aceea mi-am amintit de telefonul unei prietene - acum ceva timp - care mă întreba, enervată de un lapsus, cine joacă în Sherlock Holmes cu Downey, căreia n-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu văzusem filmul. Ceea ce trebuia, desigur, remediat. Mă aşteptam la vreo trăsnaie din partea lui Guy Ritchie, aşa că n-am fost deloc surprinsă, şi chiar mi-a plăcut. Adică, dacă treci de şocul vizual, oarecum dificil de digerat din cauza imaginii înrădăcinate de poveştile clasice cu Holmes, trebuie să recunoşti faptul că personajul pare credibil într-un fel ciudat... Cu greu se poate mai antisocial, mai mizantrop, mai conştient de genialitatea sa, mai plin de sine, mai egoist şi - în logica firească a lucrurilor, mi se pare mie - mai detestabil decât Sherlock/Downey. Şi nu ştiu de ce, dar ceva mă face să cred că aşa trebuie să fi fost... În celelalte ecranizări, aceste trăsături ale personajului rămâneau doar la nivel declarativ, acum le putem chiar vedea materializate.


Via YouTube

Într-un final, am urmărit un personaj asemănător în Iron Man 1, film care mi-a plăcut graaaaaaaaaaaaaav (şi m-a făcut să caut repede-repede şi Iron Man 2). Nu m-am aşteptat la asta, pentru că, deşi am auzit de el de câţiva ani, n-am simţit nevoia să-l văd, convinsă că n-am ce. Însă filmul are replici excelente, o oarecare întorsătură a frazelor care cucereşte, un umor asortat unui personaj nonşalant, încrezut şi "miştocar" pe care nu poţi să nu-l agreezi. Sigur, e uşor de recunoscut omul Downey din spatele măştii de fier, dar urzeala filmului - în care intră, de asemenea, şi o poveste la limita SF-ului, dar şi efecte speciale interesante - are relativ puţine hibe. A doua parte nu mai are acelaşi efect surprinzător, dar pe Mickey Rourke nu l-am mai văzut de mult, aşa că a meritat.


Via YouTube


Via YouTube