Dimitrie Anghel "Reverie"

Cântai un cântec straniu din ţările de nord,
O melodie blânda şi limpede ca gheaţa;
Și eu visam pe gânduri ce dulce-ar fi fost viaţa
Să am cu tine-o casă pe-o margine de fiord.

Ca marmura curată, de sus şi până jos
Să fie albă toată, şi-n ape să se vadă,
Stătând misterioasă subt gluga de zăpadă
Cum stă pe-un vârf de stâncă un cuib de albatros.

S-o-mprejmuie tăcerea eternă de la poli,
Să pară-ncremenite de veacuri toate cele
Subt mantii somptuoase de albe catifele,
Şi noi să fim ai vieţii cei de pe urmă soli.

Să dea ocol cu spaimă corăbiile mari,
Şi-n locul lor, solemne pe calmul apei noastre,
Gheţarii să-şi pornească escadrele albastre,
Plutind fără de steaguri şi fără marinari.

Iar soarele fantastic să creasc-atunci şi el,
Nu-n zări, ci pretutindeni, ş-odată în tot locul
Să rumenească cerul, şi-n urmă roş ca focul,
Să stea deasupra noastră, rotind ca un inel.

Aşa visam, dar toate cu ultimul acord
Au reintrat în noapte, dar nu ţi-am spus nimică,
Şi-am sărutat cucernic mânuţa asta mică...
Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord.

:) Nu mor după poezia lui Dimitrie Anghel, dar asta sună bine din loc în loc...