Teatru. Festivalul Comediei Româneşti - festCo 2011

Între 10 şi 17 iunie 2011 s-a desfăşurat Festivalul Comediei Româneşti - festCO 2011 / ediţia a IX-a şi, graţie Citatepediei (care a fost invitată), am "baletat" puţin prin lumea teatrului contemporan. Cu mare plăcere - pot să adaug - pentru că organizatorii şi-au făcut o datorie de onoare din a veni în întâmpinarea dorinţelor invitaţilor.

Imagine preluată de aici

Prima piesă pe care am văzut-o – sâmbătă pe 11, pe o ploaie de sfârşit de lume – a fost Neguţătorul de ochelari, în regia lui Dan Tudor. Numele autorului a fost o mare surpriză, pentru că nu l-am mai văzut niciodată dramatizat până acum pe Tudor Arghezi :) Mi-a plăcut foarte mult interpretarea celor trei actori, iar punerea în scenă în micuţa Sală Studio a avantajat spectacolul – e un loc în care auditoriul este implicat, cu voie, fără voie, în tăvălugul zicerii. Pentru că piesa nu are un subiect de povestit, ci e o aventură a cuvântului, într-o încercare a lui Arghezi de teatru absurd, foarte devreme în literatura română. Fără îndoială că valoarea sa literară se găseşte departe de perfecţiunea operei lirice argheziene, însă mie mi-a făcut o reală plăcere să urmăresc fantasticul discurs al unor personaje ce păreau să funcţioneze exclusiv într-o dimensiune în care cuvintele sunt vii, şi se împiedică de oameni (ori de sistemele lor de referinţă). Dacă vă încântă surprizele lingvistice care scapă logicii firescului, adresându-se alteia, mai subtile, mergeţi să vedeţi piesa.

Imagine preluată de aici

În cea de-a doua seară am avut parte de un spectacol excelent, Cântăreaţa cheală & Lecţia de Eugène Ionesco, un... deux pièces :) care a şi fost cea mai premiată piesă din festival. N-am iară ce vă povesti, pentru că teatrul absurd exclude frumuseţea poveştii şi a logicii, aducând spectatorului ne-spusul din banalul, comunul, prozaicul, obscurul, clişeul şi derizoriul vieţilor noastre. Pe care nu-l recunoaştem şi îl ignorăm, dar căruia ne supunem fără greş. Veţi vedea pe scenă o familie englezească de oriunde de-aiurea, care primeşte în vizită o altă familie englezească pe care n-o aştepta, dar care întârziase la masă. Şi un căpitan de pompieri, şi o menajară. De fapt, două menajere, dar puteţi considera că-i tot aia. Veţi mai vedea o fată care doreşte cu ardoare să înveţe, care ştie la perfecţie adunarea, însă habar n-are de scădere, iar la lingvistică o scrânteşte rău... Veţi râde cu hohote, aplauda din senin, sta cu sufletul gură şi simţi intensitatea uriaşă a jocului actorilor. Mi se pare uneori bizar felul în care asociem absurdul comicului, în ciuda faptului că numai de râs nu sunt unele care se petrec pe scenă. Ne distrăm grozav când sunt denaturate până la caricatură şi ridicol automatismele şi stereotipiile din existenţa noastră. Trăim în absurd, s-ar putea spune, şi ne stricăm de râs în timpul ăsta... Se poate întâmpla să nu vă placă Ionesco, ori să nu gustaţi aventura pe care v-o propune. Îmi amintesc faptul că am fost sceptică atunci când l-am văzut prima dată... însă a reuşit, într-un fel ciudat, să mă agaţe şi să mă facă să uit unde sunt. Mie îmi plac foarte mult cuvintele, iar ce reuşeşte să facă Ionesco din ele este pur şi simplu bulversant. Dacă mergeţi să vedeţi spectacolul, pregătiţi-vă pentru o absurditate pe cinste!

Imagine preluată de aici, unde aveţi şi distribuţia

În ultima seară - vineri, pe 17 - a avut loc gala festCo, urmată de o adaptare modernă a Scrisorii pierdute, în regia lui Alexandru Dabija. N-am reuşit să găsesc nicăieri afişul reprezentaţiei, aşa că am folosit o fotografie - grăitoare pentru ce am apreciat eu în mod deosebit în spectacol :)) Aveţi aici diverse opinii critice despre spectacol, pentru că a fost suficient de neobişnuit ca să fie controversat. S-a încercat un decor sordid absolut ciudat, o modificare de ritm de-a dreptul enervantă pe alocuri, o depăşire a (même!) actualităţii lui Caragiale, prin frizarea cu pasiune a ridicolului şi a absurdului, prin inventarea unor noi simboluri (vezi ciuperca) şi a unor noi derapaje ori ticuri ale celebrelor personaje. Până la urmă am acceptat noua viziune, iar ceea ce mi-a plăcut excepţional de mult a fost felul în care au adaptat actul al III-lea: "combatanţii" (exclusiv ei, fără figuraţie) au fost împrăştiaţi prin sală, de unde au urlat şi s-au contrazis vehement cu luătorii de cuvânt de pe scenă. A rezultat un balamuc total, la care ne-am trezit (spectatorii - zic) obligaţi să luăm parte, de ne-am distrat până la hohote necontrolate şi aplauze prelungi. Mi-a plăcut :) Iar ceea ce a salvat definitiv spectacolul, a fost prestaţia lui Marcel Iureş! Ab-so-lut magistral în rolul lui Caţavencu, personaj căruia îi dă o altă faţă, diferită de ce am văzut până acum, puternică, expresivă, viabilă, credibilă. Chiar şi numai pentru asta, recomand Scrisoarea de la Teatrul de Comedie.