Despre Oscar, retroactiv

Vă spuneam că am văzut o grămăzie de filme în vacanţa asta, şi nu m-am lăudat. Cel puţin, nu după standardele mele şi după timpul pe care îmi permit să-l aloc acestei activităţi, pe lângă multe altele dă le am - şi anume - pă cap. Dar am văzut cam ce s-a premiat la Oscar. Şi nu pot să spun că m-am înnebunit după ele, dar nici timp pierdut n-a fost. Cei care mă citesc mai de mult ştiu cum stă treaba: nu fac în niciun fel critică de film aici, ci spun şi eu ce văd. Pe ecran. Cu mintea mea. Şi din când în când mă mai cert cu Roger Ebert :))

Am început cu marele  câştigător - Discursul regelui (The King's Speech), de curiozitate şi ca să am un punct de reper ferm. Mi-a plăcut (de acord parţial cu Ebert). Este un film sensibil despre valoare. Despre valori, mai bine spus: onoare, sacrificiu, datorie, perseverenţă şi prietenie. Despre un rege care învaţă să fie rege. În mod evident un film pozitiv, bine lucrat şi cu un joc actoricesc excepţional. Un film cu substanţă, care a reuşit să impună, poate, şi prin simplitatea intrigii. Ceea ce nu am prea gustat a fost felul în care au portretizat cuplul Edward-Wallis. Nu intru în detalii, doar că mi s-a părut un pic superficial privit, însă recunosc faptul că, prin contrast, sacrificiul lui Bertie capătă alte dimensiuni. Totuşi... cred că nimeni nu ne poate obliga să ne facem datoria. Ăsta e un lucru pe care fiecare dintre noi şi-l asumă, în funcţie de ceea ce poate să ducă, presupun. Şi datoria, ca şi iubirea, trebuie să fie o opţiune personală, pentru că, dincolo de toate, singuri înfruntăm consecinţele alegerilor noastre. Interesant este că, realmente, niciunul dintre fraţi nu a greşit: Edward a iubit-o pe Wallis până la sfârşit, iar George VI a fost un rege desăvârşit :)

Via YouTube

Prin contrast, Inception este un film cu o idee care te prinde. Este, mai mult decât atât, chiar un film despre o Idee, şi despre ce poate semăna ea în incredibila şi atât de puţin înţeleasa lume a viselor. Mi se pare imposibil de povestit... dar dacă vreţi să vă bateţi capul cu asta, încercaţi Ebert. Eu vă sfătuiesc să vedeţi filmul. Este suficient de solicitant şi incitant, îşi ţine spectatorul cu sufletul la gură, fără respiraţie şi răbdare, are suspans şi construieşte bine tensiunea necesară unui film de acţiune, iar efectele vizuale sunt excelente. Mie mi-a făcut impresia unei "cepe" (cu foi peste foi peste foi peste foi), şi am avut încă de la început o oarecare intuiţie despre miezul poveştii, despre cauza tuturor lucrurilor, însă labirintul şi permanenta pendulare între vis şi realitate m-au captivat.

Via YouTube

Reţeaua de socializare (The Social Network) m-a cucerit mai greu. Probabil pentru că ce se spune şi se face acolo pe ecran (cel puţin începutul...) nu constituie în niciun fel centrul vreuneia dintre preocupările mele :)) - nici programarea, nici dorinţa de a fi remarcată, nici măcar banii. Acuma, să nu înţelegeţi că nu-mi place să mă dau pe Facebook, dar sunt convinsă că nicidecum nu-l folosesc la capacitatea lui maximă :)) Anyway. M-am uitat eu cam chiorâş la început, până m-am surprins, la un moment dat, rămasă cu gura căscată în faţa ecranului: nici nu-mi dădusem seama când începuse să mă intereseze! Cum ziceam, cam ca la FB, presupun... Sunt departe de admiraţia lui Ebert, dar recomand filmul. Are un je ne sais quoi care merită. Poate ar trebui să-l mai văd o dată... să mă lămuresc.

Via YouTube

Pentru Lebăda neagră (Black Swan) zic pas la orice fel de re-vizionare: prea puternic pentru mine. Are câteva secvenţe la care mi-am acoperit involuntar ochii. A fost oarecum ciudat, pentru că nu pare să fie nimic violent în mod vizibil... dar pe mine m-a atins cu adevărat ceva rău de acolo, imposibil de explicat ori chiar de înţeles. Ex-ce-lent jucat mi s-a părut (cam des am fost de acord cu Ebert azi...), foarte bine dat Oscarul ăsta pentru rolul principal feminin, însă atât de intensă realitatea creată, atmosfera, atât de viscerale senzaţiile, încât mi-au fost insuportabile pe alocuri. Iar la sfârşit am respirat uşurată: Doamne-ajută că-s o oarecare!

Via YouTube

Foarte mult mi-au plăcut două filme de plan secund. Primul dintre ele a fost The Fighter, în legătură cu care nu sunt deloc, deloc, deloc de acord cu Ebert. Filmul are un protagonist complet atipic, pe care însă mie Wahlberg mi l-a făcut perfect credibil şi digerabil. Şi agreabil, că reţeta machoului care le rezolvă el toate şi răzbeşte el fără nevoie de nimeni s-a tot văzut prin filme. Nu mi s-a părut nici slab, nici bleg, nici lipsit de forţă, ci extrem de împăciutor şi altruist. Îţi trebuie un caracter uriaş ca să rămâi permanent în umbra unei familii de rataţi super-expansivi şi grandomani, care au impresia că te au în stăpânire cu drept de proprietar. Să ai puterea să te desprinzi de ei atunci când înţelegi că nu-ţi lasă deschis decât acelaşi drum al ratării, dar să poţi aprecia realmente, la justa valoare, şi partea aceea uriaşă din tine care li se datorează, şi care te face ceea ce eşti. Mi-a plăcut filmul, mi-au plăcut şi meciurile, şi chiar mi s-a părut că felul în care e creionat caracterul personajului respectă stilul lui din ring. Iar cele două roluri secundare recompensate cu Oscar (mama şi fratele) au fost, într-adevăr, magistrale!

Via Youtube

Cel de-al doilea a fost Adevăratul curaj (True Grit), pe care m-am hotărât într-o doară să-l văd, pentru că tot apărea la nominalizări, fără să câştige nimic. Presupun că nu a fost suficient de spectaculos pentru gusturile noastre moderne, şi cred că i-a dăunat şi comparaţia cu cealaltă variantă, a lui John Wayne. Eu l-am urmărit cu plăcere şi mi s-a părut inspirată absenţa cosmetizării vieţii din Vestul Sălbatic şi construirea personajelor în mod diferit faţă de variantele lor anterioare. Am găsit un interesant articol al lui Stanley Fish, ce discută şi esenţa operei literare aparţinând lui Charles Portis, care stă la baza filmului. Şi - mult de tot - mi-a plăcut coloana sonoră :)

Via Youtube

"You must pay for everything in this world one way and another. There is nothing free except the Grace of God."