Evanghelia după Saramago

Evanghelia după Isus Cristos
de José Saramago

Traducere şi postfaţă de Mioara Caragea
Editura Polirom, Iaşi, 2003




În original O Evangelho segundo Jesus Cristo, cel mai controversat roman al lui José Saramago (autorul s-a stins luna trecută, pe 18), a fost publicat în 1991. Nu insist asupra detaliilor despre reacţiile şi disputele pe care le-a stârnit, căci le puteţi afla de oriunde de pe net. Spun doar că e o carte extrem de puternică, răscolitoare, care te face să te întrebi şi te învaţă să taci. Asta numai dacă vă intrigă posibilitatea de a vedea lucrurile cu alţi ochi... Poate că religiile nu sunt ceea ce credem noi, ori povestea omenirii e diferită de ceea ce ni se pare că ştim. Poate că explicaţiile pe care le luăm de bune nu justifică totul, şi până la urmă dumnezeii ne sunt, cu adevărat, vecini. Cei de dincolo de gard, străini care au vieţile lor, ca şi noi. Şi păcatele lor, aşa cum le avem şi noi pe ale noastre... Poate că păcatele arată altfel decât ni le închipuim noi.

Selectez câteva fragmente, să simţiţi gustul prozei lui S., încercând, în acelaşi timp, să nu vă divulg secretul pe care-l ascunde romanul.

Deodată, un geamăt surd, nestăpânit, scapă de pe buzele Mariei. Iosif se sperie, întreabă, Încep durerile, iar ea răspunde, Da, însă în aceeaşi clipă o expresie de incredulitate i se răspândeşte pe chip, de parcă tocmai ar fi întâlnit ceva inaccesibil înţelegerii sale, căci nu în propriul trup simţise ea durerea, ci o simţise ca pe o durere a altcuiva, a cui, a fiului ce se află înăuntrul său, cum este cu putinţă un trup să poată resimţi o durere străină, ştiind că nu este a sa, şi totuşi simţind-o de parcă i-ar aparţine, sau poate nu chiar în acest fel şi cu aceste cuvinte, să spunem, mai bine, ca pe un ecou care, din vreo stranie perversiune a fenomenelor acustice, s-ar auzi cu o mai mare intensitate decât sunetul ce l-a provocat. Cu băgare de seamă, vrând şi nevrând să ştie, Iosif întreabă, Te mai doare, iar ea nu ştie ce să răspundă, ar minţi dac-ar zice nu, ar minţi dac-ar zice da, de aceea tace, dar durerea e acolo şi o simte, totuşi i se pare că doar se uită la ea, fără să poată interveni, înăuntrul pântecelor o dor durerile fiului, iar ea nu-l poate ajuta, atât de departe se află.

Îngerul spuse, Pacea fie cu tine, femeie a lui Iosif, şi pacea fie şi cu fiul tău, amândoi norocoşi pentru că vă aveţi casa în această peşteră, căci, altminteri, unul dintre voi ar fi acum sfârtecat şi mort, iar celălalt ar fi viu şi sfârtecat. Maria rosti, Am auzit ţipetele. Îngerul spuse, Da, doar le-ai auzit, dar, într-o zi, ţipetele pe care nu le-ai scos vor ţipa pentru tine, şi, înainte să sosească ziua aceea, vei auzi de mii de ori ţipând lângă tine. Maria spuse, Bărbatul meu s-a dus pe drum să vadă dacă au plecat soldaţii, n-ar fi bine să te găsească aici. Îngerul spuse, Nu-mi purta tu de grijă, voi pleca înainte să se întoarcă, am venit să-ţi spun că nu mă vei mai revedea prea curând, tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, mai lipseau aceste morţi, lipsea, înaintea lor, crima lui Iosif. Maria spuse, Crima lui Iosif, bărbatul meu n-a făcut nicio crimă, e un om bun. Îngerul spuse, Un om bun care a făcut o crimă, nu-ţi imaginezi câţi alţii înainte au făcut şi ei crime, căci crimele oamenilor buni sunt fără număr, şi, în pofida a ceea ce se crede, sunt singurii ce nu pot fi iertaţi. Maria întrebă, Ce crimă a făcut bărbatul meu. Îngerul spuse, O cunoşti, să nu vrei să fii la fel de vinovată ca şi el. Maria spuse, Jur. Îngerul spuse, Nu jura, sau atunci jură, dacă vrei, un jurământ făcut în faţa mea e ca o suflare de vânt care nu ştie încotro bate. Maria spuse, Ce-am făcut. Îngerul spuse, Cruzimea lui Irod a scos pumnalele din teacă, dar egoismul şi laşitatea voastră au fost corzile care au legat picioarele şi mâinile victimelor. Maria spuse, Ce-aş fi putut face. Îngerul, Tu, nimic, pentru că ai aflat prea târziu, dar tâmplarul ar fi putut face totul, să avertizeze satul că veneau soldaţii să omoare copiii, mai era încă timp ca părinţii să-i ia şi să fugă, puteau, de exemplu, să se ascundă în deşert, să fugă în Egipt, aşteptând să moară Irod, că nu mai e mult. Maria spuse, Nu s-a gândit. Îngerul spuse, Nu, nu s-a gândit, dar asta nu-l scuză. Maria spuse plângând, Tu, care eşti înger, iartă-l. Îngerul spuse, Nu fac parte dintre îngerii iertării. Maria repetă, Iartă-l. Îngerul spuse, Ţi-am spus că nu există iertare pentru această crimă, mai degrabă va fi iertat Irod decât bărbatul tău, mai curând va fi iertat un trădător decât un renegat. Maria spuse, Ce vom face. Îngerul spuse, Veţi trăi şi veţi suferi ca toată lumea. Maria spuse, Dar copilul meu. Îngerul spuse, Greşeala părinţilor va cădea veşnic pe capul copiilor, umbra greşelii lui Iosif întunecă deja fruntea copilului tău. Maria spuse, nefericiţii de noi. Îngerul spuse, Aşa este. Şi nu veţi avea scăpare.

Iar atunci un gând de o nemăsurată trufie, de un orgoliu plin poate de păcat, suprapunându-se peste întunecatele avertismente ale îngerului, făcu să se învârtă capul Mariei, care se întreba dacă salvarea fiului ei n-a fost cumva un gest al lui Dumnezeu, faptul că cineva scapă de cruda moarte are neapărat o semnificaţie, când, la doi paşi, alţii care au trebuit să moară, nu mai pot decât să aştepte prilejul pentru a-l întreba pe acelaşi Dumnezeu, De ce ne-ai omorât, mulţumindu-se cu răspunsul, oricare ar fi acesta. Doar o clipă ţinu delirul Mariei, îndată îşi imagină că ar putea acum să legene în braţe un prunc mort, precum mamele din Betleem la această oră, şi, spre binele spiritului său şi salvarea sufletului ei, o podidiră din nou lacrimile, curgând ca două izvoare. Încă plângea când sosi Iosif, îl auzi că vine, dar nu se mişcă, nu-i păsa dacă ar fi certat-o, Maria plângea acum împreună cu celelalte femei, toate aşezate în cerc, cu copiii în poale, aşteptând învierea.

La miezul nopţii, Iosif avu un vis. Călărea pe un drum care cobora spre un sat din care se zăreau deja primele case, era în uniformă şi avea tot armamentul la el, spadă, lance şi pumnal, soldat între soldaţi, iar comandantul îl întreba, Unde te duci, tâmplarule, la care el răspunde, mândru că-şi cunoştea atât de bine misiunea ce-i fusese încredinţată, Mă duc la Betleem să-mi omor fiul, şi, după ce pronunţă aceste cuvinte, se deşteptă cu un geamăt înfiorător, cu trupul crispat, înţepenit de teroare, Maria întrebându-l, Ce ai, ce s-a întâmplat, iar el, tremurând din cap până în picioare, nu reuşea decât să repete, Nu, nu, nu, deodată suferinţa se dezlănţui într-un plâns convulsiv, în hohote care îi sfâşiau pieptul.

E adevărat, Iosif aproape nu mai doarme. Somnul e duşmanul lui de fiecare noapte, cu el trebuie să se lupte ca pentru propria-i viaţă, şi e un război pe care întotdeauna îl pierde, chiar dacă învinge în anumite bătălii, căci vine inevitabil un moment când trupul lui epuizat se predă şi adoarme, pentru ca imediat să vadă apărând pe drum un detaşament de soldaţi, în mijlocul cărora vine călare chiar el, uneori învârtind spada deasupra capului, iar atunci când groaza începe să se încolăcească pe stavilele protectoare ale conştiinţei nefericitului, comandatul expediţiei întreabă, Tu unde mergi, tâmplarule, sărmanul nu vrea să răspundă, se opune cu puţinele forţe care i-au rămas, ale spiritului, căci trupul a cedat, dar visul e mai puternic, îi deschide cu mâini de fier gura încleştată, iar el, gemând şi pe pragul trezirii, trebuie să dea înfiorătorul răspuns, veşnic acelaşi, Mă duc la Betleem să-mi omor fiul.

Acesta este începutul, iar de aici, totul se justifică prin vină. Vina eternă trecută din generaţie în generaţie, din tată în fiu. Cea care nu iartă nimic, cea care condamnă, fără putinţă de scăpare. Pentru totdeauna.