Experimentul Washington Post, 2007

Acum 5 ani, pe 12 ianuarie 2007, "The Washington Post" făcea un experiment care a stârnit, până azi, o mulţime de reacţii interesante: Joshua Bell (incognito) a cântat muzică clasică, timp de vreo 40 şi ceva de minute, la o oră de vârf, într-o staţie a metroului din Washington. Rezultatul şi concluziile legate de gradul de cultură al rasei umane au fost aproape dezastruoase :)) Unul dintre cei mai talentaţi instrumentişti din lume, interpretând unele dintre cele mai reuşite piese muzicale, cu una dintre cele mai scumpe viori făcute vreodată... n-a avut aproape niciun impact asupra oamenilor, grăbiţi spre locurile de muncă şi absorbiţi de propriile probleme. Aveţi aici detaliile experimentului, iar aici o serie de discuţii ulterioare. Povestea este spectaculoasă şi am tot citit pe net fel şi fel de "luări de cap", despre cât de jalnici suntem şi cum nu ştim să apreciem lucrurile frumoase, cum trece viaţa pe lângă noi şi suntem vai de mama noastră, cum doar copiii pot să aprecieze adevăratele valori - pentru că cei mai receptivi la muzica lui Bell au părut a fi copiii (poate pentru că ei nu se grăbeau la serviciu şi nu aveau nevoie de salariul pe luna aia, zic). Ş.a.m.d.

Eu cred că experimentele concepute pentru a demonstra ceva trebuie să stabilească foarte clar contextul şi premisa. Nu e un secret pentru nicio fiinţă raţională că nu toţi oamenii agreează muzica clasică, iar lucrurile elitiste nu sunt elitiste în mod nejustificat. Bach şi Bell se ascultă în intimitate sau într-o sală de concert. De-asta mie povestea asta mi se pare interesantă, dar nu relevantă, şi în niciun caz tragică. Nu pot să-mi închipui ce-o fi fost în sufletul lui Bell, cum şi-o fi închipuit el că va îmblânzi păgânii cu sunetele viorii lui... înainte de a se demonstra cât de simplist alege uneori creierul uman... Probabil că o lege nescrisă spune că toate se fac în timpul potrivit lor: când trebuie să muncim, muncim (iar călătorii aceia mergeau la lucru, că altfel ar fi fost acasă, dormind tun), când vrem să ne destindem, ascultăm muzica ce ne place - şi nu tuturor ne place la fel. Iar eu iubesc oareşice muzică clasică, însă nu sunt sigură că m-aş fi oprit. :) M-am gândit serios la asta: nu sunt sigură că aş fi fost măcar atentă să văd cine cântă, în cele câteva minute cât aş fi poposit în staţie, şi nu cred că m-aş fi oprit. Asta în condiţiile în care - să fie clar! - eu m-aş mărita cu Joshua Bell şi l-aş lua acasă dacă l-aş prinde :))  

Pentru copiii - mei :) - care citesc postul, am 3 propuneri, în funcţie de gradul lor de "suportabilitate" :))

1. O serenadă a lui Schubert



2. Puţin mai lung, un fragment din "Simfonia spaniolă" a lui Lalo :)




3. Şi ultima parte din singurul concert de vioară al lui Beethoven, probabil cea mai frumoasă - vreodată! - piesă compusă pentru acest instrument.


Este unul dintre concertele mele preferate şi îl aveţi aici în întregime, cu Bell alături de celebra orchestră fără dirijor - Orpheus Chamber Orchestra.