Monday, October 17, 2011

Recomandări 2011.3

Pentru că în ultima lună am tot văzut filme bune de 2011, recomand.

Pericol nevăzut (Contagion) este un film cu un subiect oarecum clasic – celebra luptă a omului cu viruşii. Câteva lucruri însă - dincolo de cele care erau foarte uşor de anticipat - sunt excepţional de bine făcute. Primul dintre acestea (şi cel mai evident) este distribuţia; actori tot unul şi unul, pentru roluri care nu mi-au părut a fi extrem de solicitante ori nemaipomenit de complexe. Dar fiecare îşi face face bine treaba şi rezultatul este remarcabil. Un al doilea element pe care l-am observat cu plăcere a fost lipsa scenelor vizuale violente şi sinistre, cu trupuri contorsionate, plăgi deschise, creiere mustinde, răni puroinde. Nimic din toate astea (cu vreo două-trei excepţii suportabile). Tensiunea se adună altfel, iar spaima îşi face loc în sufletul spectatorului fără să-i rănească ochiul. Mi-a plăcut foarte mult coloana sonoră şi mi s-a părut foarte interesant felul în care sunetul a lăsat din timp în timp loc tăcerii. Se aşternea ici şi colo câte o linişte bolnavă, insuportabilă, mai grăitoare decât orice ameninţare. Două dintre poveştile personajelor mi-au atras atenţia: Alan Krumwiede (Jude Law) – blogger-ul alarmist care are milioane de unici pe zi şi se vede Mesia (probabil un personaj căruia nu-i veţi vedea rostul dacă nu vă învârtiţi un pic în online, dar care cred că va face carieră pe viitor) şi Leonora Orantes (Marion Cotillard) a cărei poveste rămâne neterminată; fuga ei de pe aeroport, pentru a se întoarce în sătucul plin de copii expuşi pericolul este, poate, una dintre cele mai înduioşătoare dovezi că omenia şi altruismul supravieţuiesc dezastrelor. Până la urmă, nici nu are importanţă dacă a reuşit să-i salveze – motiv pentru care nici nu aflăm :)



Ca să vă mai înveseliţi, căutaţi A naibii dragoste (Crazy, Stupid, Love), o comedie foarte reuşită, construită pe baza câtorva poveşti de dragoste... cu surprize multe-multe şi de calitate foarte bună. Sigur, firul epic se împotmoleşte uneori în clişeele specifice comediilor romantice, dar filmul supravieţuieşte prin ţesătura inteligentă a scenariului, prin umorul care te face să râzi cu lacrimi, prin jocul impecabil al actorilor şi, nu în ultimul rând, prin personajele verosimile, pe care, până la sfârşit, e imposibil să nu le agreezi. Personajul principal masculin, Cal (Steve Carell), cucereşte de la început şi, fie că-l compătimeşti ori îl invidiezi, fie că-l aplauzi ori îl dezaprobi, trebuie să-i respecţi dreptul de a înţelege şi de a învăţa. Emily (Julianne Moore) are o partitură emoţionantă şi destul de complexă, Jacob (Ryan Gosling) trece magistral şi credibil dintr-o extremă în alta, iar Hannah (Emma Stone) mi s-a apropiat cel mai mult de suflet. Deşi au roluri mai mici, Marisa Tomei (Kate) şi Kevin Bacon (David) ţin şi ei hangul, iar rezultatul este o distracţie pe cinste!



Dacă tot veni vorba de Ryan Gosling (da, ştiu...) Drive mi-a plăcut teribil! Habar n-am de ce... poate pentru că mi-a adus aminte de peliculele alea vechi, cu singuratici - Charles Bronson sau Alain Delon sau Steve McQueen. Filmul a fost o surpriză desăvârşită, iar rolul i se potriveşte ca o mănuşă actorului din rolul principal. Aş fi zis că a dispărut specia lupului singuratic... Şi cu ocazia asta puteţi să o revedeţi şi pe Carey Mulligan (care mi-a plăcut atât de mult în An Education). Iar aici am găsit un preview al coloanei sonore.



Killer Elite mi s-a părut mai slăbuţ, dar merge. Are acţiune inteligentă, are teoria conspiraţiei, are poveste de dragoste, are Statham şi De Niro! Ce-ţi mai poţi dori de la viaţă? Popcorn, logic!



Termin cu două filme din cu totul şi cu totul alt registru.
Melancholia lui Lars von Trier este o boală. Tot filmul e o lungă şi istovitoare boală, care-şi dezvăluie, la sfârşit, esenţa. Asta pentru că finalul are, într-adevăr, valoare de catharsis şi vine ca o respirare uşurată după tensiunea uriaşă care blochează toţi porii şi înţepeneşte toţi muşchii. Spun „la sfârşit”, în ciuda faptului că filmul începe prin a dezvălui – într-un slow motion care se sincronizează perfect unei muzici impresionante – finalul inevitabil. Nicio surpriză nu mai urmează, nicio speranţă, deci, nicio posibilitate de scăpare. Şi totuşi... e doar începutul. Filmul continuă apoi groaznic de încet, imposibil de înţeles la început, cu o tensiune ascunsă, care se acumulează insuportabil. Pentru ca – treptat – să dea la iveală o foarte interesantă ipoteză apocaliptică, realizând radiografia unei catastrofe trăite dinăuntru, fără a se concentra în niciun fel, nici măcar prin sugestie, asupra felului în care simte, reacţionează ori luptă – sau nu – restul lumii. Pentru că, desigur, Melancolia nu poate fi decât o problemă personală... Partiturile celor două protagoniste sunt impresionante. Fiecare aduce propria viziune asupra lumii şi îşi transmite, credibil şi impresionant, sentimentele – atât de puternice, încât aproape devin palpabile. Disperarea întregii umanităţi pare să se adune în ochii şi în mişcările lor, în gândurile lor confuze şi în reacţiile lor, polarizate cumva diferit: împlinirea lui Claire face pereche cu depresia Justinei, pentru ca, apoi, disperarea celei dintâi să crească uriaş, pe măsură ce o linişte (poate firească, într-un fel ciudat) se aşterne în sufletul celeilalte. Aparatul de filmat le urmăreşte cu atenţie, nu le ratează niciun rid şi nicio spaimă, iar muzica le acompaniază mişcările ca o incantaţie care, deşi superbă, nu poate goni răul. Dacă urmăreşti până la capăt raţionamentul, filmul e o metaforă frumoasă, care transformă melancolia unei persoane, în Melancolia unei planete.




The Tree of Life e o poezie... Despre pierderi incomensurabile, despre revoltă neputincioasă şi despre resemnare... E naraţiune prin imagini şi descriere de sentimente. O incursiune în viaţa micro şi macro a Omului. Cu tot cu cerul, pământul, tristeţea, bucuria, miracolul, durerea, speranţa şi moartea pe care nu i le poate lua nimeni... Nu sunt foarte multe de spus... dacă nu vă place genul n-o să aveţi răbdare până la sfârşit. Mie mi-a plăcut foarte mult personajul principal feminin (interpretat de Jessica Chastain) şi coloana sonoră. Nu vă mai arăt trailer-ul - se găseşte uşor dacă sunteţi curioşi; iată în schimb câteva secvenţe din film şi partiturile care mi se par reprezentative...




Iar aici, restul.

No comments:

Post a Comment

Warning!
Default "post as google account"! Change it if you don't have one.

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (38) Bucureşti (31) Bumblebee (8) călătorii (24) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (31) concurs (4) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (8) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (6) drinks (4) etnii (13) Europa (18) Facebook (17) filme (39) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (27) funninesses (37) gând (55) Germania (1) Google (14) Grecia (10) home (6) iarna (30) inceputuri (34) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (38) masini (10) meeting-people (7) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (118) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) Palestina (1) perfume (3) photos (88) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (74) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (2) She (121) SMURD (2) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (6) teaching (53) teatru (14) thankyou (46) Thassos (2) toamna (14) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (8) verba (3) worldwelivein (48) Ziua Nationala (6)
There was an error in this gadget