Filme de Paşti

Zilele astea, probabil cea mai vizionată peliculă este Iisus din Nazaret (Jesus of Nazareth)  a lui Franco Zeffirelli - cel puţin la noi. Din punctul meu de vedere, filmul acesta nu are vârstă. În aşa măsură, încât dintotdeauna (îl ştiu de copilă) mi-a lăsat impresia că este o producţie recentă (am avut realmente un şoc atunci când am aflat că a apărut în '77), însă dând, în acelaşi timp, impresia pierderii în vremi imemoriale a rădăcinilor sale. Desigur, valoarea îi vine din realizarea artistică excepţională, dar şi din reverenţa cuminte cu care abordează subiectul. Am căutat cu răbdare pe net un trailer, dar - ghiciţi ce? - se pare că nu există decât unul, în care nu e nici boabă din atmosfera cuceritoare a filmului (se vede că nu pricepeau la trailere în anii '70, îl puteţi vedea pe pagina de IMDb din link), aşa că am optat pentru un tribut adus lui Robert Powell găsit pe YouTube.  

Patimile lui Hristos (The Passion of the Christ), filmul lui Mel Gibson, a fost pentru mine o experienţă năucitoare. N-am putut niciodată (deşi am încercat de câteva ori) să-l urmăresc în întregime. Îmi este insuportabil să privesc scenele acelea îngrozitoare, de o violenţă indescriptibilă - pe care, paradoxal, n-o consider gratuită, pentru că aşa trebuie să fi arătat schingiuirea spre îngenunchere în timpurile romanilor, şi pentru că titlul filmului trimite, etimologic, la "durere"... Pentru mine, insuportabilă... Dincolo de toate însă, mi s-a părut fascinant să văd un film vorbit în întregime în aramaică şi latină, iar valoarea simbolică a unora dintre scenele filmului este absolut copleşitoare. Mi-a plăcut Caviezel, care face un rol excelent, puternic, diferit de ceea ce am văzut până acum. Iar pe Maia Morgenstern... trebuie să o vedeţi în rolul Mariei.
P.S. Nu îl recomand copiilor.    

De departe, favoritul meu pe acest subiect este filmul lui Martin Scorsese, Ultima ispită a lui Hristos (The Last Temptation of Christ). Nu prea ştiu să spun de ce. Poate pentru că nu e deloc spectaculos şi nu pune în centru menirea de Mesia a personajului, ci alegerea conştientă, cea pe care o face întru împlinirea ei. Nu impresionează la nivel vizual, nu şochează prin violenţă, nu impune prin dumnezeire. Dimpotrivă. Îndoiala, Neîncrederea şi Teama lui Iisus sunt ele însele personaje în film. Aproape mai importante decât oamenii, atât de palpabile şi de incredibil de adevărate, încât mi s-a părut, văzând pelicula, că asta trebuie să fi simţit Nazarineanul până în clipa Adevărului. Willem Dafoe face un rol excelent, iar ipoteza care constituie piatra unghiulară a întregii poveşti este că Omul devine ceea ce alege. Şi Dumnezeu la fel.