Concertul U2 la Istanbul

... a fost cel mai grozav EVER!

Da, ştiu că aşa zic mereu şi că mă entuziasmez ca ăia micii cu fiece ocazie pe care o prind, da' n-am timp de pierdut pe faţa pâmântului cu cârcoteli şi nemulţumiri când primesc daruri :)) That's just me. Iar de data asta chiar a fost :) 

Scurt: am aflat întâmplător, în primăvară, dintr-o discuţie amicală, de faptul că o colegă de doctorat pusese la cale, cu nişte prieteni, o mini-vacanţă la Istanbul, cu ocazia concertul... În secunda doi eram pe net, plăteam bilet, făceam rezervări etc. etc. etc. şi mă alăturam grupului - din care cunoşteam (superficial :D) fix una bucată persoană. Nu e nevoie să mai spun că toată experienţa s-a dovedit a fi un succes deplin!

Despre concert trebuie spus că turcii sunt la fel de neinspiraţi ca şi noi când vine vorba de organizare, motiv pentru care m-am simţit EXACT ca acasă :)) Asta pentru că, dacă te blochezi în trafic patru ore în drum spre concertul ăl mare, nu contează dacă te zgudui în gropile Bucureştilor sau frânezi lin din metru în metru pe autostrăzile Istanbului. În afară de nervii de rigoare pe care mi i-am făcut, trebuie să precizez că i-am pierdut pe cei de la Snow Patrol din deschidere, pe care mi-ar fi fost drag să-i văd... Dar ultima parte a drumului spre stadion - parcursă pe jos în marş forţat - mi-a permis să ascult cu mare plăcere Chasing Cars (pe care o iubesc) şi care se potrivea la fix pă mood! :)) Nu mai vorbesc despre faptul că acelaşi blocaj a determinat, probabil, şi întârzierea începerii concertului propriu-zis U2 (motiv pentru care Bono a cerut în repetate rânduri scuze publicului). Sau o fi fost ploaia care i-a luat ca din oală - fix ca la noi, ce vă ziceam... Şi tot sub tăcere (sic!) trec slobozirea, după încheierea spectacolului, pe drumul modern şi pustiu, a miilor de "infanterişti", care nu aveau cu ce se întoarce acasă  (Stadionul Atatürk e în afara oraşului, la vreo 25 de kilometri)...

În fine, totul e bine când se termină cu bine, pentru că iată-mă întreagă să povestesc despre asta şi să vă asigur că U2 este o experienţă pe care merită să o trăieşti măcar o dată în viaţă, no matter what! N-am văzut nimic comparabil cu scena uriaşă de la 360° Tour, şi am cunoscut, în sfârşit, ce înseamnă respectul pentru orice-neînsemnat-plătitor-de-bilet-care-poate-să-stea-în-cel-mai-nefericit-colţ-de-stadion-uriaş şi să urmărească e-nor-me-le (!!!) ecrane şi sound-ul im-pe-ca-bil, de parcă ar fi vecin de gradenă cu The Edge. Tot aşa, am rămas impresionată de felul în care show-ul este adaptat pentru public, pentru că, în mod evident, s-au petrecut acolo câteva episoade cu "andrisant" - precis - turc, de la încercarea nefericită a lui Bono de a vorbi despre neînţelegerile dintre etnii şi apropiatul referendum (l-au fluierat cum am fluierat-o şi noi pe Madonna), momentul Amnesty International, Mothers of Disappeared pentru Fehmi Tosun. Şi nemaipomenitul moment Ömer Zülfü Livaneli cu Yigidim Aslanim, care m-a cutremurat... L-am găsit pe net şi, dintre toate variantele, am ales o filmare în care a fost urmărită în mod special reacţia publicului.



Cred că nu mai este nevoie să mai vorbesc despre faptul că mi-am retrăit toată adolescenţa şi parte din tinereţe :), ascultând piese cărora le ştiam fiecare acord, că am cântat până aproape de răguşire şi că am fost copleşitor şi profund mişcată de fiecare gest şi vorbă de acolo, timp de câteva ore. Şi nici nu mai e nevoie să vă mai spun că lucrurile cu adevărat valoroase sunt precum vinul: tot mai bune, odată cu timpul. Dacă vă plac cei de la U2 (şi nu vorbesc neapărat de fani, nici eu nu mă consider), căutaţi-i undeva pe harta mare a lumii şi mergeţi să-i vedeţi live.

P.S. Pentru impresii ale altora, de pe alte meleaguri, am citit lucruri extrem de interesante (mi-am mai lămurit şi eu necunoscutele) aici, aici, aici, iar despre playlist aici. Fotografiile din post îmi aparţin.