Minunată piesă! :)) A început un pic cam greu, dar până la urmă a fost distracţie totală! Aveam ceva amintiri vagi din adolescenţă, dintr-o adaptare pentru televiziune, dar nu mai ţineam minte detalii de niciun fel, nici legate de evoluţia subiectului, nici legate de durata piesei. Pe Ileana Stana-Ionescu nu o mai văzusem pe scenă până acum, iar surpriza a fost foarte plăcută. Piesa e foarte bine scrisă, cu un umor savuros, iar jocul actorilor punctează bine toate elementele forte ale dialogului.
Cu mulţumiri Elei şi lui Alex. Opţiunea pentru spectacol a fost a lor :)
Imediat după ce am luat vacanţă, pentru că - în sfârşit - programul mi-a permis, mi-am făcut de cap: teatru, balet, concert. Spun aici doar câteva cuvinte despre fiecare, dar vi le recomand călduros, în egală măsură, dacă vă trece prin cap să-mi ascultaţi sfaturile şi se iveşte ocazia - biletele au fost foarte uşor de procurat, online :)
Pe 20 decembrie, am văzut "Dineu cu proşti", la Teatrul Naţional. O distribuţie de zile mari, într-o punere în scenă excepţională. Pe Mălăele l-am mai văzut de nenumărate ori, nu a fost deloc o surpriză, dar am râs copios, ca de fiecare dată când am ocazia să-l văd. Dacă nu aţi citit încă piesa, vă recomand să vă duceţi complet nepregătiţi, pentru că răsturnările de situaţie sunt spectaculoase şi merită surpriza veritabilă a spectatorului. Nu lipsesc momentele de tăcere, care îndeamnă la cugetare, dar, până la urmă - în cea mai şcolărească definiţie a conceptului -, comicul se naşte din contrastul dintre aparenţă şi esenţă, deci e firesc să ne înşelăm în percepţia/judecata noastră asupra oamenilor/lucrurilor. Nu am avut voie să facem fotografii şi nici nu am îndrăznit să încalc interdicţia, pentru că aveam loc foarte, foarte aproape de scenă... :)
Pe 21 decembrie am ajuns, pentru prima dată de când locuiesc în Bucureşti, la Opera Română. Am văzut un balet, "La Fille mal gardée" - un spectacol extrem de reuşit, cu o coregrafie de excepţie şi artişti de mare clasă. Găsiţi aici informaţii despre distribuţia premierei la Opera Română, iar aici informaţii despre distribuţia spectacolului pe care l-am văzut eu. Pentru mine a fost o încântare, iar prima vizită la operă s-a dovedit a fi de bun augur. În mod sigur, vor urma şi altele, dacă tot am învăţat drumul. Vă ţin la curent!
În sfârşit, pe 28 decembrie am văzut-o pe Ana Moura la Sala Palatului. M-am îndrăgostit de fado anul trecut, când am fost în Lisabona... Portugalia e o ţară fascinantă, am trăit acolo o sumă de experienţe despre care, în stilul caracteristic, n-am apucat să povestesc pe blog :)) - prima mea corrida!!!, primul meu ocean, primul spectacol de lumini 3D... (wow, poate vă povestesc, totuşi, despre ele, cândva). În scurtul timp petrecut acolo, nu am reuşit să prind vreun concert de fado, iar apoi, acasă, am ratat-o pe Mariza de vreo câteva ori, din cauza programului meu infernal. Dar, gata, mi-am revenit: Ana Moura a fost încântătoare (deşi concertul mi-a părut cam scurt...), iar biletul pentru următorul concert al Marizei e deja cumpărat. :) Până atunci, pozele şi o melodie care mi-a plăcut tare mult (cea care dă şi numele albumului promovat de acest tur, Desfado).
Am fost aseară la Comedie. E la-ndemână, se pot lua bilete pe net. Sunt fan! E foarte simplu: aleg spectacolul/spectacolele, stau la pândă în fiecare zi şi urmăresc dacă s-au pus biletele în vânzare, văd dacă data şi ora se potrivesc în programul meu, urmez paşii indicaţi, plătesc online, printez bilete şi nici capul nu mă doare. Chapeau!
Însă anul ăsta sunt în infern. Eu şi Timpul avem o relaţie foarte nefericită: el e mereu pe fugă, iar eu nu prea dau pe-acasă. Aseară am ajuns, în sfârşit, la teatru: Acasă la tata. Subiect actual, personaje şi situaţii recognoscibile, replici agreabile, joc corect. Începutul a fost o ţâră cam lent şi derutant, dar după ce intră Vizante pe scenă, e de toţi banii! Iar pentru cei care au plecat din provincie şi s-au "realizat" la Bucureşti, textul are o savoare aparte. "Am zis prima!" :))
Şi, desigur, aia de ieri a fost nimica. Pe sistemul "întotdeauna pot mai mult", azi am cumpărat bilete la teatru - cadou pentru o amică - şi le-am pierdut... Mă rog, erau în format electronic, aşa că le mai printez o dată... Dar dacă le-a găsit careva... SĂ SĂ ŞTIE CĂ SUNT MAESTRĂ LA BLESTEME STRĂMOŞEŞTI. Şi oricum, o să ajung prima la teatru, că o să dorm acolo de cu-o seară înainte!
Am văzut pe FB o secvenţă din Sesame Street şi mi-am amintit de episodul meu preferat din Muppets Tonight :)) Şi, pentru că sunteţi norocoşi, l-am găsit pe YouTube. Enjoy! :))
Am fost la teatru cu Ela, pentru că ea a fost foarte drăguţă şi a umblat după bilete. Pe mine mă ştiţi: trebuie doar să zici "Hai!". Nu m-a impresionat prea tare titlul şi nu pierd niciodată din vedere că Odeonul experimentează (deci mă aştept la surprize), dar nici nu fac multe nazuri când mi se oferă ocazia să văd câte ceva nou. Iar spectacolul acesta a fost extrem de reuşit şi îl recomand călduros! Noi ne-am distrat pe cinste! Umor de foarte bună calitate, bine amestecat şi cu amarul şi cu tristeţea, o lume creată veridic, în care cea mai mare dintre iubiri poate să dea greş, în care nimic nu e simplu şi orice monedă are cap şi pajură... Un spectacol nu prea lung, fără pretenţii, credibil, de bun-gust, excelent jucat, la care am râs în hohote şi m-am îngândurat. Dacă aveţi ocazia să cumpăraţi bilete, nu ezitaţi!
Între 10 şi 17 iunie 2011 s-a desfăşurat Festivalul Comediei Româneşti - festCO 2011 / ediţia a IX-a şi, graţie Citatepediei (care a fost invitată), am "baletat" puţin prin lumea teatrului contemporan. Cu mare plăcere - pot să adaug - pentru că organizatorii şi-au făcut o datorie de onoare din a veni în întâmpinarea dorinţelor invitaţilor.
Prima piesă pe care am văzut-o – sâmbătă pe 11, pe o ploaie de sfârşit de lume – a fost Neguţătorul de ochelari, în regia lui Dan Tudor. Numele autorului a fost o mare surpriză, pentru că nu l-am mai văzut niciodată dramatizat până acum pe Tudor Arghezi :) Mi-a plăcut foarte mult interpretarea celor trei actori, iar punerea în scenă în micuţa Sală Studio a avantajat spectacolul – e un loc în care auditoriul este implicat, cu voie, fără voie, în tăvălugul zicerii. Pentru că piesa nu are un subiect de povestit, ci e o aventură a cuvântului, într-o încercare a lui Arghezi de teatru absurd, foarte devreme în literatura română. Fără îndoială că valoarea sa literară se găseşte departe de perfecţiunea operei lirice argheziene, însă mie mi-a făcut o reală plăcere să urmăresc fantasticul discurs al unor personaje ce păreau să funcţioneze exclusiv într-o dimensiune în care cuvintele sunt vii, şi se împiedică de oameni (ori de sistemele lor de referinţă). Dacă vă încântă surprizele lingvistice care scapă logicii firescului, adresându-se alteia, mai subtile, mergeţi să vedeţi piesa.
În cea de-a doua seară am avut parte de un spectacol excelent, Cântăreaţa cheală & Lecţia de Eugène Ionesco, un... deux pièces :) care a şi fost cea mai premiată piesă din festival. N-am iară ce vă povesti, pentru că teatrul absurd exclude frumuseţea poveştii şi a logicii, aducând spectatorului ne-spusul din banalul, comunul, prozaicul, obscurul, clişeul şi derizoriul vieţilor noastre. Pe care nu-l recunoaştem şi îl ignorăm, dar căruia ne supunem fără greş. Veţi vedea pe scenă o familie englezească de oriunde de-aiurea, care primeşte în vizită o altă familie englezească pe care n-o aştepta, dar care întârziase la masă. Şi un căpitan de pompieri, şi o menajară. De fapt, două menajere, dar puteţi considera că-i tot aia. Veţi mai vedea o fată care doreşte cu ardoare să înveţe, care ştie la perfecţie adunarea, însă habar n-are de scădere, iar la lingvistică o scrânteşte rău... Veţi râde cu hohote, aplauda din senin, sta cu sufletul gură şi simţi intensitatea uriaşă a jocului actorilor. Mi se pare uneori bizar felul în care asociem absurdul comicului, în ciuda faptului că numai de râs nu sunt unele care se petrec pe scenă. Ne distrăm grozav când sunt denaturate până la caricatură şi ridicol automatismele şi stereotipiile din existenţa noastră. Trăim în absurd, s-ar putea spune, şi ne stricăm de râs în timpul ăsta... Se poate întâmpla să nu vă placă Ionesco, ori să nu gustaţi aventura pe care v-o propune. Îmi amintesc faptul că am fost sceptică atunci când l-am văzut prima dată... însă a reuşit, într-un fel ciudat, să mă agaţe şi să mă facă să uit unde sunt. Mie îmi plac foarte mult cuvintele, iar ce reuşeşte să facă Ionesco din ele este pur şi simplu bulversant. Dacă mergeţi să vedeţi spectacolul, pregătiţi-vă pentru o absurditate pe cinste!
Imagine preluată de aici, unde aveţi şi distribuţia
În ultima seară - vineri, pe 17 - a avut loc gala festCo, urmată de o adaptare modernă a Scrisorii pierdute, în regia lui Alexandru Dabija. N-am reuşit să găsesc nicăieri afişul reprezentaţiei, aşa că am folosit o fotografie - grăitoare pentru ce am apreciat eu în mod deosebit în spectacol :)) Aveţi aici diverse opinii critice despre spectacol, pentru că a fost suficient de neobişnuit ca să fie controversat. S-a încercat un decor sordid absolut ciudat, o modificare de ritm de-a dreptul enervantă pe alocuri, o depăşire a (même!) actualităţii lui Caragiale, prin frizarea cu pasiune a ridicolului şi a absurdului, prin inventarea unor noi simboluri (vezi ciuperca) şi a unor noi derapaje ori ticuri ale celebrelor personaje. Până la urmă am acceptat noua viziune, iar ceea ce mi-a plăcut excepţional de mult a fost felul în care au adaptat actul al III-lea: "combatanţii" (exclusiv ei, fără figuraţie) au fost împrăştiaţi prin sală, de unde au urlat şi s-au contrazis vehement cu luătorii de cuvânt de pe scenă. A rezultat un balamuc total, la care ne-am trezit (spectatorii - zic) obligaţi să luăm parte, de ne-am distrat până la hohote necontrolate şi aplauze prelungi. Mi-a plăcut :) Iar ceea ce a salvat definitiv spectacolul, a fost prestaţia lui Marcel Iureş! Ab-so-lut magistral în rolul lui Caţavencu, personaj căruia îi dă o altă faţă, diferită de ce am văzut până acum, puternică, expresivă, viabilă, credibilă. Chiar şi numai pentru asta, recomand Scrisoarea de la Teatrul de Comedie.
Citesc azi în agendă, la evenimentele zilei: "Arthur Miller obţine premiul Pulitzer pentru Moartea unui comis voiajor, în 1949". M-a surprins coincidenţa, aşa că am zis că e un moment bun să vă povestesc repede despre vizita alor mei, întâmplată săptămâna trecută, după sărbători. Pentru că am fost la teatru, şi exact asta am văzut :)
Prin urmare, da. De Paşti nu am ajuns la Galaţi, pentru că voi pleca într-acolo peste două săptămâni, la nunta unui văr. M-am bucurat deci de libere, mi-am făcut curăţenie, am văzut un miliard de filme, am mâncat, am dormit, am dormit, am dormit. În plus, am prăjit aspiratorul şi calculatorul. Bonus, că doară nu credeţi că sunt copil cuminte pe gratis.
Marţi au venit ai mei şi a început odiseea. Asta pentru că tot marţi a fost şi ultima mea zi de vacanţă, so... all hell broke loose! Adică le-am pus cheile de gât :)), i-am reamintit tatei cărările p-aci, i-am pus în braţe o listă cu to-dos, şi mi-am văzut de ale mele. Seara, găseam oameni în casă care mutaseră mobile, reparaseră aspiratoare, plantaseră flori, făcuseră mâncare... you name it! Şi tot seara, pălăvrăgeală cât cuprinde!
Conform tradiţiei, m-am gândit cu Sormea la vreo trăsnaie de făcut cu ei şi, după lupte seculare, datorită lui Răzvan şi doamnei Manolea (cărora le mulţumesc din suflet!), am reuşit să fac rost de bilete la teatru: vineri, 29, Bvlandra - Moartea unui comis voiajor. Excelent! Recomand din toată inima, o reprezentaţie grozavă, impresionant de bine jucată, extrem de intensă, cu emoţii aproape palpabile. Chapeau!
Şi da, cred că teatrul a fost o idee bună a Iepuraşului de Paşti! Mai facem :)
N-am mai apucat să scriu despre asta, pentru că au venit toate năvală peste mine în ultimul timp, dar am văzut la începutul lui martie "Viaţa e vis" la Odeon. Şi recomand. Desigur, asta în cazul în care agreaţi cât de cât experimentul în teatru şi nu vă sperie aproape două ore de nebunie vizuală. Mie mi-a plăcut foarte-foarte, deşi povestea a fost amestecată, reordonată, regândită, completată şi... visată altfel decât originalul. Pentru vorbe bune despre spectacol aici şi aici. Pentru restul, dacă vă interesează, înainte de drumul până acolo, aici.
Iar după ce veţi ieşi de la teatru, cu siguranţă veţi recunoaşte asta :)
via YouTube
P.S. Le mulţumesc Gabrielei, mamei ei şi dlui Ghenea pentru surpriza plăcută, şi Sofiei, care m-a însoţit şi cu care am stat apoi de poveşti :)
Interbelicul reprezintă, în cultura românescă, unul dintre momentele de referinţă, una dintre perioadele de glorie ale ţărişoarei. Putem să cădem de acord asupra acestui aspect, aşa că nu pierd vremea cu detalii pro. Ceea ce-mi stârneşte mie interesul sunt oamenii şi ideile care demonstrează că timpul acela al României avea la fel de multe belele ca şi cel actual, într-o teribilă coincidenţă de mentalitate... Nu ştiu dacă mă îngrijorează sau mă linişteşte asta... dar mă gândesc: dacă aşa suntem noi mereu... treaba mea care e? ce am eu a lucra cât timp trăiesc sub soare?
Mă opresc la Camil Petrescu şi selectez câteva pasaje din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (pe care am citit-o luna aceasta cu elevii mei din clasa a XI-a). Să vedem dacă vă sună cunoscut:
"În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din Capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de palmă, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.
În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi 'gropi de lupi' erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de la Valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu 'gropi de lupi' cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-le, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui Stat-Major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun -, duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre 'valea fortificată' a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă.
[E perfect adevărat că, în timpul luptelor de mai târziu, niciunui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranşee, care parodiau în mic satele lui Potemkin, mai ales că nemţii nu s-au simţit obligaţi să vie pe şosea, ca să poată fi vânaţi cu puşca, ci au ocupat dealurile împădurite negru şi clăbuceturile cu păşuni verzi-gălbui (n.a.).]"
Sigur, e doar un exemplu (sunt foarte multe în carte), care însă mie mi se pare grăitor pentru ceea ce am putea să numim "mentalitatea românească". De asemenea, puteţi spune că este vorba de o lucrare de ficţiune; dar vă reamintesc faptul că partea acesta cu "războiul" are la bază jurnalul de campanie - autentic - al scriitorului, deci putem suspecta că trimiterile acestea la o serie de aspecte sociale sunt veritabile. Iar dacă nu sunteţi convinşi, iată câteva rânduri din cele scrise după 25 de ani de la prima apariţie, în care Camil Petrescu vorbea despre "trădarea burgheziei":
"Termenul de 'burghezie' nu e, bineînţeles, tocmai potrivit, mai aproape ar fi fost cel de "aristocraţie" cu care se exprima mânia îndurerată a lui Bălcescu, mai cuprinzător ar fi sunat cel de 'pătura suprapusă' prin care o denunţa Eminescu şi, după el, Caragiale, împreună cu o bună parte dintre scriitorii noştri, care vedeau aici, îndureraţi, drama poporului român, tot aşa cum o văzuse marele poet. Nu era poate rău nici termenul de 'oligarhie hrăpăreaţă', scris cu peniţa incandescentă de un dârz pamfletar. Totuşi, pentru că încă din preajma celui dintâi război autorul a folosit necontenit doar termenul de 'burghezie', el ar vrea să rămână la această denumire. Acum, că o fi 'aristocraţie', 'pătură suprapusă' ori 'oligarhie' se poate discuta, însă oricum ai cocoloşi cuvântul, e cam greu să nu ajungi la încheierea că burghezia, oarbă la poftele ei, şi-a pus necontenit interesele proprii înaintea intereselor poporului român.
Să zicem trădare, deci, şi să constatăm cuviincios că ea începuse cu mult, cu mult mai înainte decât vremea în care o descoperiseră ochii adolescentului [Camil Petrescu]. Se vădea această neomenie cu veacuri în urmă, aşa cum arăta în cuvinte amare istoricul [Bălcescu]: 'Încât pentru aristocraţia noastră, noi, care studiem de atâta vreme istoria patriei noastre, suntem convinşi, mai mult ca oricare, că egoismului ei, mârşăviei, ambiţiei şi laşităţii ei, ţara a fost datoare suferinţele sale.'
De acord: fără tonul patetic. Sublinierea numelor marilor oameni de cultură pe care îi menţionează scriitorul îmi aparţine, pentru a evidenţia tocmai faptul că societatea românească nu a dus niciodată (nici în paşoptism, nici în celebra epocă a clasicilor) lipsă de voci care au tunat împotriva unei situaţii sociale care pare să se manifeste repetitiv în istoria românească.
Şi pentru că am adus în discuţie răzvrătiţii, şi întrucât recent mi-am reamintit de acest artist pe care l-am admirat întotdeauna fără să-l fi văzut vreodată, adaug aici linkuri pe care le-am găsit pe Youtube cu marele Constantin Tănase. Citiţi-i scurta biografie de pe Wikipedia, şi apoi spuneţi-mi voi dacă ce zice el acolo, în cupletele lui care nu lăsau cenzura să doarmă, nu e România noastră eternă... De azi.
Marii actori trebuie neapărat văzuţi pe scenă, într-o sală de spectacol. Comunicarea perfectă cu auditoriul, conectarea la acelaşi val de emoţie, transmiterea directă a unui mesaj pe care - dincolo de viziunea Autorului - Actorul îl îmbogăţeşte şi îl nuanţează, toate acestea nu trec întotdeauna dincoace de sticla ecranului de televizor. Sau (mai bine spus) nu trec în acelaşi fel. Am simţit de multe ori lucrul acesta, urmărind pe ecranul mic filmările unor piese de sală: înţelegeam acţiunea, pricepeam mesajul, participam emoţional, dar cumva nu scăpam de senzaţia că jocul acela nu e pentru mine... Atenţia actorilor este în mod atât de evident îndreptată spre sală, încât eu - cel de acasă - devin doar un observator de la distanţă care, pe lângă jocul de pe scenă, mai are de studiat şi rolul unui alt "actor" - publicul din sală. Postul de azi este, dacă vreţi, o pledoarie pentru viul jocului de actor. Mergeţi în sală! Întâlnirea cu un mare actor e o experienţă halucinantă!
Pe Florin Piersic l-am văzut o singură dată pe scenă, în Străini în noapte. Cu câteva zile înainte de aniversarea mea, mi-a atras atenţia un afiş-reclamă pentru spectacolul acesta, aflat într-un colţ al unui site pe care mă găseam absolut întâmplător. Aflasem de la Silvia că trebuie văzut, aşa că am decis imediat să mi-l dau în dar, însă ştiam că biletele se găsesc foarte greu, aşa că nu m-am entuziasmat pentru prea curând. Cum nu prea poţi, totuşi, să te joci cu norocul omului, exact în ziua în care împlineam 34 de ani, agăţată rugător de standul la care se vindeau biletele, auzeam de la o doamnă (care era extrem de uimită de felul în care se potriviseră lucrurile): "Aveţi mare noroc! Tocmai am primit un retur... Mai am câteva bilete pentru spectacolul de duminică!" Duminică era peste două zile :)
Spectacolul este excelent. Începe cu un discurs lung către sală, în stilul caracteristic al lui Piersic, care distrează teribil audienţa şi opreşte toate telefoanele :) Piesa îi aparţine lui Eric Assous (Les Montagnes russes) şi pune remarcabil în valoare jocul a doi actori talentaţi, cu o capacitate extraordinară de a comunica, între ei, dar şi cu sala. Am auzit şi opinii negative, referitoare la oarece elemente telenovelistice ce se pot remarca, şi e drept că finalul este un strop cam melodramatic. Dar nu mi s-a părut deloc că asta ar putea să anuleze plusurile: dialogul spumos şi încântător, povestea care surprinde permanent, schimbarea rapidă - dar credibilă - a tonalităţii discursului, şi mai ales fascinanta analiză a tuturor posibilelor relaţii dintre un bărbat şi o femeie, într-un răstimp de două ore! Dacă vreţi să mergeţi, aflaţi despre când şi unde de pe pagina de Facebook a Străinilor în noapte.
Pe Horaţiu Mălăele l-am văzut de multe ori, şi de fiecare dată m-a încântat. Sunt un orb este însă o creaţie aparte, construită de actor ca un colaj de bancuri, glume şi poezii de toate soiurile, unele năucitor de frumoase (George Topîrceanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, George Ţărnea, Teodor Pâcă, Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu, Nazim Hikmet). Totul sub forma unui stand-up, într-o permanentă adresare, întrebare sau mirare către sală. Aflu acum că există şi un CD, iar pe YouTube am găsit poezia care dă titlul piesei.
Era luna martie când am văzut eu spectacolul, iar acesta a fost dedicat - declarat - tuturor doamnelor din sală... Plecăciune, Maestre, sunt onorată :)
Fără a avea în distribuţie nume la fel de sonore, Poiana boilor a fost un spectacol reuşit, obţinut prin contopirea a două piese cehoviene (Cerere în căsătorie şi Ursul) şi mizând pe colaborarea de efect cu publicul. Am recunoscut aici (sau cel puţin aşa mi s-a părut) mâna regizorului Mălăele, care e un actor cu un joc extrem de "legat" de sală, într-o conexiune surprinzătoare, ce funcţionează realmente pe ambele sensuri de mers. Recunosc cinstit că îmi plac aceste implicări ale spectatorilor, deşi sunt teribil de riscante, pentru că există oameni care merg la teatru precum copiii, fără să "semneze" acea convenţie artistică, acel pact conform căruia, dacă actorul îţi cere colaborarea, i-o dai, fără să-i încurci spectacolul şi să-l pui în posturi ingrate. În Poiana boilor au fost câteva momente în care actorii au primit şi răspunsuri nepotrivite, dar spectacolul a continuat frumos, după un uşor moment de tăcere perplexă.
Incursiunea mea se încheie - cum altfel! - cu o experienţă magică. Pe Radu Beligan l-am mai văzut pe scena Naţionalului, acum câţiva ani, în Take, Ianke şi Cadâr, alături de alţi doi geniali - Gheorghe Dinică (cel mai senzaţional Cadâr e-ver!) şi Marin Moraru. Îmi pare rău că nu am notat atunci impresiile... câtă încredere într-un lucru atât de fragil precum memoria omului!... Dar îmi aduc aminte că a fost un festin artistic greu de egalat...
Despre Egoistul auzisem multe şi de mult, însă cea mai mare problemă era cum să facem rost de bilete. (Cântăm, prin urmare, osanale şi facem temenele lu' Stan, care oricum nu citeşte, pentru că ID-ul lui de Messenger este prea important ca să-i dau link [-( dar care s-a trezit cu noaptea-n cap, după două ore de somn, şi ne-a luat bilete la teatru!) Piesa, semnată de Jean Anouilh (Le Nombril), este o mică bijuterie, cu replici senzaţionale, care spune o poveste captivantă. Mai mult decât atât, mi se pare că miza reală a textului este un soi de complicitate între erou (o voce auctorială) şi spectator! Pentru că titlul este de fapt o capcană, iar cheia de lectură şi de interpretare a textului stă în înţelegerea ironiei sub semnul căreia se construieşte întregul eşafodaj al piesei. Jocul actorilor este excelent, dar ce mi s-a părut mai impresionant a fost spiritul de echipă pe care l-am simţit, grija cu care toţi urmăreau jocul marelui Beligan (are 92 de ani, mulţi înainte!), căruia îi mai scăpau uneori gesturi de oboseală şi încetiniri de mişcări... Dar niciodată nu-i ezita glasul: intervenţiile erau exacte, prompte, şi produceau hohote de râs. Vă recomand călduros să vă treziţi dis-de-dimineaţă şi să vă luaţi bilete (pe Stan nu vi-l dăm!), căci acesta poate fi unul dintre momentele frumoase şi irepetabile, pe care viaţa unui om mare şi minunat vi-l aduce în dar.
Anul acesta a fost unul special pentru mine, din punctul de vedere al numărului de piese de teatru la care am avut plăcerea să asist. Pentru cele mai multe dintre ele trebuie să-i mulţumesc doamnei Manolea, mama unuia dintre elevii mei - şi voi face lucrul acesta, chiar dacă ştiu că nu va citi niciodată post-ul acesta, iar pentru altele lui Stan :), care a stat la rând cot la cot cu pensionarii pentru ca la primele ore ale amiezii să cumpere bilete...
*Mi-am dat seama brusc de faptul că Ei îi lipsesc grozav emoticon-urile de pe Yahoo!... Fata asta nu mai termină cu tot soiul de exprimări a ceea ce simte în legătură cu toate alea... :)
De fiecare dată când ajungeam acasă după o piesă reuşită, cu zâmbetul pe buze, mă gândeam că ar trebui să notez ceva impresii pe blog... însă programul meu în timpul anului şcolar este unul înfiorător, aşa că zilele au trecut una câte una, fără să reuşesc să aştern măcar câteva cuvinte despre frumoasele experienţe teatrale. Acum, că s-au cam închis stagiunile şi am terminat biletele, e musai să nu las lucrurile în uitare. Aşa că... iată recomandările mele:
Totul a început duminică, 8 Martie 2009, când am primit un frumos cadou de Ziua Femeii: am văzut Unchiul Vanea. Trebuie să spun că nu-mi place Cehov. Îi admir scriitura, gust cu toată inima umorul lui, îl găsesc inteligent şi sclipitor, dar... nu-mi place Cehov. Viziunea pe care o am eu asupra lumii nu se potriveşte deloc cu a lui, iar piesele sale mi-au lăsat întotdeauna un gust amar. E drept că din cauza asta i-am şi ocolit lecturile, iar din teatru am văzut puţin. Pe Vanea îl ştiam, iar distribuţia a fost excepţională! Pe toţi actorii aceia, despre care auzisem atâtea, pe care îi văzusem de multe ori la televizor, îi urmăream acum pentru întâia dată pe viu, pentru că aceasta a fost prima mea vizită la Bvlandra.
Sâmbătă, 28 martie 2009, am fost la Cafeneaua, de departe favorita mea dintre toate :)). Piesa are doar trei personaje (Dana Dogaru, Emilia Popescu şi Mălăele, în acest caz) privite pe parcursul câtorva decenii din viaţa lor, şi aduce în atenţia spectatorului spinoasa problemă a fericirii/ratării umane: unde se termină prima şi unde începe cealaltă, şi câtă putere reală de decizie avem asupra zilelor noastre. Ceea ce m-a încântat (în-cân-tat!) a fost dialogul extrem de spumos, cu un umor savuros care provoacă un râs revigorant. O minunăţie! Iar recitalul lui Mălăele constituie o experienţă pe care niciun iubitor de teatru n-ar trebui s-o rateze :) deşi... Cafeneaua pe care am văzut-o eu aţi ratat-o deja, pentru că libertatea de a improviza pe care şi-a luat-o actorul este atât de mare, încât (spun cunoscătorii) niciun spectacol nu seamănă cu celelalte.
Duminică, 26 aprilie 2009, din nou Cehov: Căsătoria. Mi s-a părut o poveste care are premisele într-o altă lume, pe care nu o înţeleg (în care peţitoarele de meserie pregătesc câteva partide mai mult sau mai puţin bune pentru tânăra fată de măritat), care pare însă să se rezolve ca în timpurile pe care le cunosc eu: cu alegeri greşite, cu tentaţii, cu gesturi făcute pe jumătate, cu decepţii, ratări şi fugi. Dialogul strălucitor, râsul liber, personajele (mai ales cele masculine, atât de diverse şi de excepţional de bine individualizate) - toate constituie atuurile unui spectacol reuşit, frumos despre libertatea noastră de a alege şi cum se duce ea pe apa sâmbetei...
Sâmbătă, 6 iunie 2009, a fost Clinica, o comedie fără prea multe pretenţii, la care am râs însă pe burtă. M-au încântat George Mihăiţă (pe care îl vedeam pentru prima dată pe scenă) şi Virginia Mirea - o tanti Angelica haioasă şi cu personalitate, în continuă căutare de iubiţi, bazându-se pe talentele ei culinare. Cred că Adrian Lustig (dramaturgul) merge urmărit.
Marţi, 16 iunie 2009, Revizorul - cu un George Mihăiţă de zile mari şi un Ştefan Bănică Jr. care se străduieşte :). Spectacolul este regizat de Horaţiu Mălăele, care joacă uneori şi rolul personajului care dă numele piesei. Mi-am adus aminte de vremurile de tristă amintire care au trecut şi pe la noi, m-am distrat amar ştiind că toate comicăriile alea se întâmplau cândva şi în vieţile noastre (iar slugărniciile şi mita n-or să dispară nicicând din mentalitatea noastră), dar am râs sănătos graţie cuvintelor lui Gogol şi jocului reuşit al actorilor. Spectacolul este, în mod cert, unul de revăzut.
Cel mai bun Cehov pe care l-am văzut: duminică, 5 iulie 2009 - Măscăriciul! O minunăţie de piesă cu final aparent surprinzător, cu două roluri care le permit jocuri de mare virtuozitate actorilor. Am avut plăcerea să-l revăd încă o dată pe Horaţiu Mălăele, alături de o vioară a doua de o mare timiditate şi delicateţe (sufleorului dedicat interpretat de Nicolae Urs). M-au fascinat întotdeauna meta-structurile (fie ele în literatură, în teatru sau în film); mi se pare că sunt spuse acolo secrete pe care noi, neiniţiaţii, ar trebui să le ascultăm cu atenţie, pentru că nimeni nu poate vorbi despre teatru decât oamenii care au făcut din teatru viaţa lor. Mergeţi şi vedeţi Măscăriciul!
Şi pentru că soarta mă favorizează întotdeauna, ultima reprezentaţie la care am asistat a fost (cum altfel) un Caragiale - sâmbătă, 11 iulie 2009 O scrisoare pierdută. Pentru mine scriitorul acesta este inegalabil :), iar piesele i le urmăresc în aceleaşi montări fără să mă plictisesc vreodată. Nu mă oboseşte repetiţia, ştiu pasaje întregi pe de rost şi savurez fiecare întorsătură de frază şi de voce. Am cunoscut oameni plictisiţi de punerea clasică în scenă a lui Caragiale... eu nu înţeleg asta. :) Cred că singurul motiv pentru care poate să nu-ţi placă o reprezentaţie care respectă la literă indicaţiile regizorale este că piesa e prost jucată. Aseară am văzut însă o punere în scenă care a mers pe actualizare. M-am acordat greu, căci mi s-a părut că până la pauză ceva n-a mers acolo, la nivelul superior unde se constituie conexiunea dintre piesă şi spectator. Ultimele două acte, însă, m-au convins! Şi a ieşit bine: un decor modern cu uşă cu termopane şi celulă fotoelectrică, cu birou dotat cu laptop, cu Tipătescu îmbrăcat la Armani şi Zoe pasionată de shopping; Pristanda este acum echipat fie ca un soldat din trupele antitero (are chiar şi cagulă, la un moment dat), fie ca un agent loial de la Serviciile Secrete... mi-a fost puţin dor de seniorul Bănică - pentru mine inegalabil, dar a mers; Trahanache este un om de afaceri de succes care mi-a făcut impresia că ştie exact pe ce lume e (spre deosebire de ramolitul intenţionat de Caragiale) şi nu ascunde deloc lucrul acesta, deşi face relaxat jocul nevestei; nu m-am împăcat cu noul Cetăţean Turmentat, transformat în împătimit dinamovist (pe de altă parte, atâta iubesc rolul ăsta, încât foarte rar îmi place cu adevărat o întrupare a lui); player-ii sunt băieţi tineri ai timpurilor noastre - Caţavencu e interpretat cu farmec capabil să cucerească, iar Agamiţă e un fante de cartier, june şi cu maşină de ultimul răcnet, pentru care deputăţia pare mai curând un atu pentru a marca la pipiţe; toată lumea are telefoane mobile şi aceeaşi pasiune pentru a mânca gratis... Mă întreb dacă i-ar fi plăcut lui Caragiale... poate nu, dar un lucru e cert: societatea românească a ajuns acum aşa cum am văzut-o la Bvlandra.
