Poveste cu Moş Crăciun

Cea mai frumoasă amintire despre Moş Crăciun nu vine, pentru mine, din vremurile apuse ale copilăriei, ci din timpurile în care eram învăţătoare undeva la ţară, într-un sătuc aproape de Galaţi. 

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi copiii - erau clasa a III-a, parcă - se pregăteau de serbare şi de venirea Moşului. Mi-au plăcut întotdeauna zilele alea frumoase, când îi simt preocupaţi, dornici de cadouri şi atenţi să fie cuminţi, ca nu cumva vestea vreunei năzbâtii să ajungă la urechile bătrânului bun, tocmai acum, în ultimul ceas dinaintea darului... 

Într-una din zilele astea, însă, m-am întors din cancelarie la sfârşitul pauzei, iar la deschiderea uşii au năvălit spre mine glasuri asurzitoare, ascuţite, care încercau să se acopere unele pe altele, se loveau în aer şi zgâriau urechile supărător. M-am pregătit de cearta de rigoare pentru situaţia dată, însă, înainte de a apuca să rostesc vreun sunet, am fost zărită. Moment în care, contrar aşteptărilor mele încruntate, toate vocile din clasă s-au dezlănţuit spre mine, cu tot cu posesori, orbiţi de furie şi indignare de nedescris. "Să ne spună Domnişoara! Să ne spună Domnişoara!" Era lucru serios la mijloc - mi-am dat seama -, aşa că m-am răţoit un pic la ei să se aşeze potoliţi în bănci, dar le-am dat voie apoi să-mi spună care le era păsul... S-au repezit din nou spre mine, cu tonalităţi care mai de care mai enervate, şi mi-au povestit ce mare problemă le împărţise clasa în două: venise unul, de acasă, cu vestea că Moşul nu există, că cei care le-aduc daruri sunt părinţii! Atâta i-a fost bietului amărât, că tabăra adversă se urnise cu cerul şi cu pământul să-l certe că e mincinos şi să-l pună la zid! Mai auziseră însă şi alţii zvonul ăsta, aşa că, în scurt timp, micuţul meu colectiv - altfel foarte cuminte şi aşezat - se divizase războinic! Iar acum eram chemată să rezolv... Douăzeci de guriţe amuţiră pe dată şi douăzeci de perechi de ochi rămăseră aţintiţi strălucitor asupra mea, iar inima mea  a început să bată cu putere. Vă puteţi închipui în ce situaţie mă găseam... Am tras aer în piept, şi le-am spus: "Pentru mine, Moşul există." A fost un triumf indescriptibil, ca la un meci de fotbal, s-a dat tonul din nou la strigare, s-au amestecat din nou vocile, pe care cu greu reuşeam să le potolesc din timp în timp, explicându-le că uneori moşul are dificultăţi cu sania, că drumul e greu, că uneori copilul... nu e prea cuminţel, iar atunci părinţii se văd nevoiţi să compenseze lipsa... Am încercat tot, dar zarva nu se potolea. Până când, la un moment dat, cea mai ferventă apărătoare a lui Moş Crăciun, aprinsă toată la faţă şi ciufulită de necaz, şi-a ridicat vocea deasupra tuturor şi a rostit, cu toată puterea trupului ei micuţ: "Dacă Domnişoara zice că Moş Crăciun există, atunci EXISTĂ, pentru că Domnişoara nu minte NICIODATĂ!". S-a făcut linişte mormântală... iar mie mi-a fugit pământul de sub picioare :)

Şi-au adus aminte de discuţia asta, câţiva ani mai târziu... S-au distrat grozav şi mi-au mulţumit pentru că, datorită mie, mai păstraseră încă puţin timp magia copilăriei. Însă întotdeauna de atunci m-am întrebat: a fost asta acea minciună pe care m-am ferit întotdeauna să le-o spun copiilor mei?

Vreau să aud şi poveştile voastre despre Moş Crăciun, aşa că dau mai departe leapşa Larisei, Arinei, lui Geo şi lui LuciDaddy (care poate, dacă n-are vreme, să o roage pe Silvia să ne spună o istorie frumoasă despre Moş). Oricine doreşte, desigur, poate să participe la concursul care m-a convins şi pe mine să scriu; se numeşte Scrisoare de la Moş Crăciun şi sper să vă dea idei de cadouri. Doar am început să ne gândim la ele, nu, Ela? :)

P.S. Am primit scrisorică de la un spiriduş al lui Moş Crăciun, care m-a rugat să optez pentru una dintre variantele de decidere a câştigătorului, propuse pentru concurs. Îmi cer scuze pentru omisiune (mă grăbeam să nu plece sania fără scisoarea mea), şi spun: prin alegerea celui mai frumos text de către un juriu. Mulţumesc.

UPDATE, 27 octombrie 2010, 4.37 PM
Scuze pentru neatenţie: AM UITAT DE Gea! Aştept pove! :))

UPDATE, 19 decembrie 2010, 10.41 AM
Da, am câştigat premiul de consolare. Sunt consolată! :))

Zborul Ei spre Nisa (I)

Povestea I

(Din negura veacurilor)

Locuia într-o peşteră întunecoasă, cu pereţi reci pe care fiecare generaţie desenase, în momentele de linişte, siluete de oameni şi turme de animale. Numele ei era Cântec-în-Zbor. Nu ştia de ce o numiseră aşa, iar tatăl ei, Baboo-şeful-de-trib, zâmbea de fiecare dată când îl întreba, şi-i spunea că fusese dorinţa mamei. Aceasta se stinsese la scurt timp după ce o adusese pe lume, iar gurile rele ale tribului şopteau că fusese vrăjitoare. Că făcea lucruri pe care nimeni din jurul ei nu le putea pricepe şi că ştia, uitându-se în ochii cuiva, să-i spună cu precizie ce fusese într-o altă viaţă şi ce avea să-l aştepte a doua zi. Fata nu-şi amintea lucrurile astea despre ea, însă, deşi nu o văzuse niciodată aievea, îi ştia parfumul, îi cunoştea chipul şi îi simţea mângâierile. Din vis.

În fiecare noapte visa acelaşi lucru: trăia într-un alt timp al Pământului, într-un loc ciudat din care lipseau pădurile pe care le iubea atât de mult; drumurile erau largi şi drepte, făcute parcă din cărbune, iar oamenii locuiau în peşteri ciudate, puse una peste alta, cu găuri mari în pereţi, prin care, însă, nu intra frigul… Dintr-o astfel de încăpere, Cântec-în-Zbor urmărea în fiecare zi cum se ridică spre cer păsări uriaşe de metal (aveau un nume ciudat, nu şi-l mai amintea), a căror mişcare maiestuoasă o fascina, căci i se părea că o înţelege mai bine decât orice altă taină de pe lumea asta. Îşi închipuia cum ar fi să se afle în pântecul păsării şi cum şi-ar lua, deodată cu ea, zborul.

Iar înăuntrul păsării-de-metal, îşi imagină cum ar fi dacă şi-ar regăsi pădurea: verde, caldă şi primitoare; cu păsările ei micuţe care îi umpleau auzul când cântau; cu iarba moale pe care sufletul poate să ţi se odihnească aşezat în genunchi, pe care te poţi rostogoli precum puii de lup cei îmblânziţi de Baboo-şeful-de-trib; cu liane lungi care te poartă din copac în copac dacă ai chef şi voie de-o plimbare, sau cu plase mari întinse de la unul la altul, agăţate ca hamacele, dacă vrei să te opreşti; de unde să priveşti în afară şi să vezi cerul aproape... aproape, atât de aproape, încât să-l atingi cu mâna. Şi lucrul cel mai important dintre toate, era că se simţea acasă atunci când zbura… Acum îşi pricepea numele. Putea să se trezească acum...

[va urma]

Dacă doriţi să călătoriţi frumos, recomandăm Paravion, iar dacă doriţi să participaţi la concursul la care tocmai m-am înscris acum, citiţi aici.

Mulţumim Flybaboo pentru pentru sponsorizare.

Succes tuturor!

:)

Zborul Ei spre Nisa (II)

Povestea II
(Primul zbor)

S-a trezit brusc din visul cu lumi preistorice şi păduri fără sfârşit, zâmbind la amintirea lui Baboo-şeful-de-trib şi a puilor de lup. O cunoştea pe Cântec-în-Zbor… o visa deseori, îi ştia fiecare gând ascuns, fiecare spaimă, orice bucurie. Fusese – probabil – ea. Demult, într-o altă viaţă, cum îi spusese baba Lina când, împotriva voinţei ei, îi citise în palmă.

Iulia îşi scutură fruntea şi reveni la realitate: în dimineaţa asta va zbura pentru prima dată…

Călătoria a început frumos, cu un taximetrist de la FlyT care i-a urat "Cer albastru!" (aşa îi spusese lui un pilot că ar fi urarea tradiţională între "specialişti"). Aşteptarea în aeroport i-a părut mai scurtă decât anticipase, pentru că avea la ea ceva de citit… „N-ar fi bună o soluţie pentru lungul timp petrecut în aeroport înainte de zbor?” gândi. Dar odată urcată în avion, şi-a căutat repede loc la geam, ascultând instrucţiunile şi prinzându-şi cu înfrigurare centura. Iar după o domoală "preumblare" pe pistă, aparatul a atins în câteva secunde o viteză incredibilă şi s-a desprins uşor de sol: fetei i-a fugit pământul de sub picioare şi inima ei şi-a suspendat bătăile. Apoi, lunecând încet, pasărea s-a răsucit elegant în aer şi ea a avut, aproape palpabil, sentimentul că lumea se făcuse concavă, întorcându-se spre ea, să-şi ia rămas bun. Şi totul a început să-şi preschimbe înfăţişarea, micşorându-se.

„Norii sunt altfel văzuţi dinspre cer…” îşi spuse. La un moment dat zăceau imobili, ţintuiţi pe faţa pământului, iar soarele părea şi el altul, uriaş, mult mai strălucitor deasupra frunţii. Pe măsură ce se ridica spre cer, spaţiul atât de familiar al lumii ei se transforma, reducându-se la esenţe - pe care până atunci doar le bănuise, închipuindu-şi-le în vis: sclipiri de case cu acoperişuri lucitoare, şerpuiri uriaşe de ape, cu vase plutinde ca cioturi în derivă. Totul se învăluia uneori într-o pâclă alburie, translucidă, în care din timp în timp se topeau munţii cei împăduriţi care, văzuţi de sus, păreau o cuvertură aruncată dezordonat peste lume. Din loc în loc, se iveau grupuri de case, ca nişte inimi asimetrice, felurite, care însă pulsau identic, ritmic, şi cărora le percepea bătăile regulate urcând până la ea.

Apoi, dintr-odată, privirii sale i s-a deschis, dăruindu-i-se, o mare: albastră-albastră, uriaşă ca cerul din care tocmai venise, cu fâşii enorme de uscat decupat în întinderea ei, şi cu săgeţi albe şi iuţi de şalupe. De nicăieri, într-o străfulgerare, fata a avut revelaţia relativităţii: de când era în avionul acela, lumea se răsucise şi se transformase ca ieşită dintr-un cocon, tot ce ştia mare se făcuse minuscul, cerul cel de departe-i dăduse voie să-l atingă cu fruntea, iar timpul îşi rupsese eternul ritm, pentru că până ajunsese la destinaţie, inima ei nu bătuse decât o uriaşă unică dată! Până şi ea era alta: Cântec-în-Zbor adormi pentru prima dată în Ţara Iubirii, pe Coasta de Azur.

[va urma]

Dacă doriţi să călătoriţi frumos, recomandăm Paravion, iar dacă doriţi să participaţi la concursul la care tocmai m-am înscris acum, citiţi aici.

Mulţumim Flybaboo pentru pentru sponsorizare.

Zborul Ei spre Nisa (III)

Povestea III
(Călătorie din viitor)

Se trezi râzând. Se visase la Nisa, în timpuri trecute, când oamenii încă mai locuiau în corpuri cu pereţi opaci şi încă mai credeau că pot salva planeta fără s-o iubească (doar de frică, adică). De fiecare dată când se trezea, i se părea, nelămurit, că ar trebui să o cheme Iulia (dar nu ştia de ce), că un taximetrist de la FlyT îi urase odată ceva (dar nu mai ştia ce anume), că undeva, cineva care se chema „mamă” ştiuse înainte ca ea să se nască despre faptul că zborul va fi viaţa ei…

Sara crescuse fascinată de maşinile zburătoare. Le privea ore în şir, le visa, le studia. Devenise „responsabil cu testarea condiţiilor de zbor” şi tot ce însemna inovaţie şi performanţă ajungea întâi de toate la ea, pentru o verificare şi o aprobare. Îi plăcea să-şi închipuie ce şi-ar dori fiecare client, cum s-ar simţi cel mai bine. Era fericită şi împlinită, îşi iubea meseria, îşi petrecea jumătate din timpul zilelor ei în aer, iar viaţa-i era ca un cântec în zbor. Ceva lipsea însă… Iar fata ştia exact ce anume. Pentru că în visele ei, zborul nu era tehnologie, ci magie! Oamenii se prea obişnuiseră să zboare care-ncotro, pentru cele mai neînsemnate treburi, de câteva ori pe zi şi pe distanţe uriaşe adunate împreună, aşa de firesc precum altădată mergeau cu ciudăţeniile alea de aparate care aveau discuri rotitoare sub ele. Nu mai vedeau miraculosul ridicării de la pământ şi nici nu mai simţeau fiorul înălţării aripii lângă aripa de pasăre. Deveniseră zburătoare obosite, blazate, apatice… Iar Sarei îi era dor de mirajul primului zbor, acela pe care îl simţea, ascuns adânc în subconştientul fiecărui om pe care îl întâlnea… Lor nu părea să le lipsească această senzaţie, dar ea ştia că va veni o zi când va putea să-i înveţe ceea ce visele ei, care o făceau să se trezească râzând, o învăţaseră.

Şi într-o zi, se întâmplă: avionul acesta i se păru o invenţie excepţională din primul moment. Spunea în mapa de prezentare că poate împlini orice dorinţă a călătorului, iar Sara ştia că avea să o ducă acolo, în vremurile când ea doar îşi închipuia cum o fi să zboare. Se întinse uşor în şezlongul de la bord şi se conectă la reţeaua centrală. Aparatul avea pereţi transparenţi, iar fuga printre nori deveni cel mai aproape lucru de contopirea cu natura brută şi dezlănţuită pe care îl încercase. Poate doar în visele ei venite din preistorie să se mai fi simţit aşa legată de lumea în care se născuse, conectată prin fire nevăzute şi inimaginabil de puternice ale inimii ei, pe care nici măcar nu ştiuse că le are. Pe lângă asta, avionul era conceput astfel ca cei care călătoreau să beneficieze de o conexiune neurologică la sistemul de pilotaj. Oameni obişnuiţi deveneau şoimi ai aerului, una cu nava pe care o stăpâneau, maeştri magnifici ai aerului, ce urmau a călători oriunde mintea lor putea concepe spaţiu, şi timp, şi viteză... Sara închise ochii, respiră adânc, şi-şi dori să uite vremurile astea în care oamenii cred că zborul e o îndeletnicire banală; să le uite nepăsarea cu care privesc norii; să le redescopere inocenţa primei înălţări, şi adrenalina primului picaj, şi chiotul primei răsuciri de aripă. Ştia unde le va găsi toate. Şi zâmbi...

Epilog

Deschise încet ochii, gâdilată jucăuş de o rază de soare. Locuia într-o peşteră întunecoasă, cu pereţi reci pe care fiecare generaţie desenase, în momentele de linişte, siluete de oameni şi turme de animale. Numele ei era Cântec-în-Zbor. Nu ştia de ce o numiseră aşa, iar tatăl ei, Baboo-şeful-de-trib, zâmbi din nou când îl întrebă. „Uite, îi spuse el, ţi-am adus tovarăşi de joacă.” În cojocul lui scânceau doi pui de lup. „Fly şi Nisa o să le spun, râse veselă fata. Mulţumesc, Baboo.”

[sfârşit]

Dacă doriţi să călătoriţi frumos, recomandăm Paravion, iar dacă doriţi să participaţi la concursul la care tocmai m-am înscris acum, citiţi aici.

Mulţumim Flybaboo pentru pentru sponsorizare.

P.S. Nu am câştigat concursul, găsiţi aici rezultatele :)

P.P.S. Nisa rămâne pe listă :))